Universitățile românești nu prioritizează siguranța studentelor. Asta reiese din documentarea acestui articol, dar și din materiale recente, publicate de Scena9, RISE Project și alte media locale. Unii profesori le insultă, fac comentarii nepotrivite despre aspectul lor fizic în public și în privat, le fac avansuri și chiar le hărțuiesc sexual.
Centrul FILIA și Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR) au analizat 85 de coduri de etică ale universităților din țară, instrumentele principale cu care studenții se pot apăra. Dintre acestea, doar 38 menționează hărțuirea sexuală și doar 12 încearcă să o definească. Unul singur menționează pașii necesari pentru a sesiza fapte de hărțuire sexuală, dar nu oferă un model de sesizare.
Ca să înțelegem cum am putea construi un mediu mai sigur pentru studenți și ce înseamnă, în practică, intoleranța față de abuz, am analizat coduri de etică și proceduri existente în mai multe universități din Europa. Ce au făcut aceste instituții pentru a stopa comportamentele inadecvate din partea profesorilor și pentru a le comunica studenților care s-au confruntat cu ele că își pot face dreptate?
Am aflat că o cultură universitară care susține că nu tolerează abuzurile include următoarele elemente:
1) Definiții clare pentru comportamente nepotrivite
La Universitatea Aarhus din Danemarca, definițiile pentru hărțuire, hărțuire sexuală, bullying, violență sau discriminare sunt la vedere, pe site-ul instituției. Cea pentru hărțuirea sexuală, de exemplu, „include toate formele de comportament cu tentă sexuală, verbal, non-verbal sau fizic, nesolicitat, care atacă demnitatea unei persoane și care creează un mediu amenințător, ostil, degradant, umilitor sau neplăcut – atât fizic, cât și psihic. Și bărbații, și femeile se pot comporta într-un mod ce constituie hărțuire sexuală”.
La Centrul de studii superioare pentru formarea jurnaliștilor din Perugia, Italia, normele de comportament în legătură cu hărțuirea la locul de muncă îți spun nu doar ce înseamnă hărțuirea, ci și că ea nu trebuie să aibă un caracter repetitiv, așa cum spune acum legislația românească.
În Marea Britanie, City, University of London are un document de 15 pagini în care explică dezechilibrele de putere din mediul universitar și definește inclusiv consimțământul: „Consimțământul este acordul față de un act sexual, și existența libertății și a capacității de a alege. (...) De exemplu, o persoană ar putea să nu se simtă liberă să aleagă dacă: (...) consideră că continuarea sau evaluarea studiilor, sau progresul sau promovarea sa în carieră vor fi în pericol dacă spune nu; dacă există un dezechilibru de putere semnificativ în relația dintre cele două părți, și persoana cu mai puțină putere în această situație simte presiunea de a continua împotriva voinței sale.” Tot în Marea Britanie, University College London (UCL) include în procedurile sale o definiție a conceptului de grooming: un proces gradual prin care o persoană aflată într-o poziție de putere manipulează pe cineva să facă lucruri cu care nu se simte confortabil, inclusiv comportamente sexuale.
2) Exemple practice, care să nu lase niciun dubiu
Pe lângă definiții, multe instituții din afară oferă și exemple despre cum arată aceste comportamente în practică.
Universitatea Aarhus numește: contact fizic nesolicitat, atingeri, mângâieri, ciupituri etc.; insinuări nedorite cu tentă sexuală, cum ar fi poveștile deocheate, glumele, comentariile despre aspectul unei persoane și agresiunile verbale obscene; sugerarea sau cererea unui serviciu sexual; invitații sau propuneri obscene sau compromițătoare de activitate sexuală; proiectarea imaginilor pornografice; agresiunea fizică; întrebări nepotrivite despre sex.
Universitatea Catolică din Leuven (Belgia) ilustrează comportamentele sexuale nepotrivite prin povești concrete: „Alicia își scrie doctoratul sub îndrumarea supervizorului Marco. Marco are fiice de vârsta Aliciei și se poartă cu ea ca un tată: o tratează cu grijă, îi dă sfaturi bune și o încurajează. Uneori, însă, atitudinea paternă se reflectă și în gesturi fizice: Marco se apropie, o atinge pe braț când vrea să îi arate ceva într-o lucrare pe care o citesc împreună, o apucă pe după umeri ca să o încurajeze. Ce ar trebui să facă Alicia? Nu îndrăznește să spună că îi displace contactul fizic, pentru că se teme că asta le va schimba relația bună de lucru”.
În Franța, Universitatea Sorbona, care are un ghid de sprijin și o pagină dedicată combaterii violenței sexuale, dă exemple de locuri în care poate avea loc violența: în săli de curs, în spații colective (holuri, bibliotecă, cantină, toalete), în birourile profesorilor, în laboratoare, în sălile de sport, în drum spre sau de la universitate, online, acasă (indiferent că e vorba de un cămin studențesc sau locuința unui profesor).
UCL plusează cu o politică separată în care interzice relațiile între profesorii și studenții de care aceștia sunt responsabili. Documentul include și câteva exemple despre ce ar trebui profesorii să facă pentru a nu depăși granițele dintre profesional și personal: să evite comunicarea directă cu studenții prin conturile personale de social media; să evite, pe cât posibil, să le dea numerele personale de telefon studenților; să evite prieteniile mai apropiate cu studenți, pentru că ele pot fi considerate grooming.
3) Empatie față de cei care au trecut prin abuz
Când au loc agresiuni, universitățile pun accentul pe experiența victimei. Pe site-ul Sciences Po (Institutul de Studii Politice din Paris), secțiunea dedicată combaterii violenței de gen spune că, „indiferent de forma pe care o ia violența, consecințele sale pentru supraviețuitori (...) includ sentimente de frică sau vină intensă, depresie, izolare, agresivitate sau apetență la risc etc. Ele pot afecta sănătatea supraviețuitorilor, precum și viața lor socială, familială sau profesională”.
Ghidul de la Sorbona recunoaște stigma care însoțește abuzul și plasează responsabilitatea exclusiv asupra abuzatorului: „Victimele violenței de gen și ale violenței sexuale sunt făcute prea des să se simtă vinovate de violența pe care au trăit-o. Prin întrebări și comentarii despre vestimentația, comportamentul sau cuvintele lor, ele sunt adesea judecate și acuzate că ar fi «provocat» agresiunea. Astfel de judecăți sunt inacceptabile și e necesar să amintim că există o singură persoană responsabilă și vinovată: agresorul”.
4) Echipe specializate să asculte
Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva despre ce ai trăit, Erasmus University Rotterdam (Țările de Jos) te îndrumă, prin Codul său de integritate, către Confidential Counsellors Undesirable Behaviour, o rețea de consilieri care oferă sprijin și sfaturi. În ultimii trei ani, universitatea a publicat și rapoarte anuale legate de activitatea consilierilor, cu date despre sesizările primite. Cele mai multe au venit din partea femeilor (70 de studente, față de 23 de studenți, doar în 2022) și au presupus predominant „tratament negativ/hărțuire”.
Conform aceleiași logici a dezechilibrului de gen, mai multe universități din Germania, printre care Universitatea din Passau și Ludwig-Maximilians-Universität München au pentru cazurile de hărțuire sexuală așa-numite Frauenbeauftragten – reprezentate ale femeilor. La München, rolul există de la sfârșitul anilor ’80.
Și UCL are o echipă de Dignity Advisors. Îi găsești pe toți pe site, cu poze și adrese de contact, în funcție de facultatea din care fac parte. Ei te pot asculta în cazul în care treci printr-o situație de bullying sau hărțuire sexuală și îți pot explica procedurile. Ce nu pot face? Să decidă dacă ceea ce trăiești se încadrează la hărțuire și să-ți spună cum să procedezi mai departe.
5) Uneori, chiar și sprijin legal
La Universitatea Aarhus, Danemarca există și un program pentru ajutor legal, pus la dispoziție de Consiliul Studenților, care îți poate oferi ajutor și în cazuri de bullying, discriminare sau hărțuire. În plus, te îndrumă spre un helpline anonim, unde poți vorbi cu un student voluntar, care a trecut printr-un training specializat și te poate consilia. Toate măsurile fac parte din politica de „zero toleranță” a Universității.
6) Un proces transparent pentru sesizări
Odată ce decizi să raportezi un comportament nepotrivit, ajută să știi pașii. La Universitatea Durham, din Marea Britanie, există o echipă numită Sexual Misconduct and Violence Operations Group, cu o secțiune dedicată, unde studenții pot afla cum să facă o sesizare, către cine (instituție sau chiar poliție) și ce trebuie să conțină formularul aferent.
Și la Universitatea din Amsterdam există o pagină specială și un document care arată ce trebuie să conțină sesizarea. E în regulă dacă nu stăpânești procedura din prima – ai dreptul să-ți completezi declarația și s-o depui din nou.
7) Sancțiuni asupra cărora ai un cuvânt de spus
Odată ce ai înaintat sesizarea, Codul de conduită al Școlii Daneze de Media și Jurnalism îți explică și cum va fi analizată. Codul cuprinde mai multe principii, printre care confidențialitatea și respectul față de intimitatea persoanelor implicate. Asta înseamnă că toate cazurile sunt evaluate într-o cameră privată, iar studentul care a trecut prin abuz poate aduce și un „membru al familiei, un prieten sau o altă persoană în care [are] încredere”. Printre sancțiuni se numără avertismentele verbale sau scrise și întreruperea contractului de muncă. Sunt decise de la situație la situație, dar codul de conduită precizează că persoana care a depus plângerea are un cuvânt de spus privind modul în care instituția tratează cazul.
În Prevention of Bullying, Harassment and Sexual Misconduct Policy de la UCL există o distincție între procesul de a face o sesizare împotriva unui alt student sau a unui angajat al universității; cele din urmă merg direct la departamentul de HR.
8) Informații ușor de găsit
La modul ideal, informarea despre resursele pe care le ai la dispoziție în caz de abuz ar trebui să aibă loc înainte de un potențial incident, așa că Universitatea din Bologna (Italia) se angajează, prin Codul de conduită privind prevenirea hărțuirii sexuale și morale, să „dea vizibilitate și să circule (documentul, n.r.) cât mai mult posibil, inclusiv prin afișarea în campusurile universitare și publicarea pe site-ul universității, pe o pagină dedicată și în secțiunea Consilierului confidențial”.
Și atunci când ai proceduri, tot cultura atârnă greu
Reglementările de mai sus nu înseamnă că nu se întâmplă situații abuzive și în facultățile străine. În Marea Britanie, de exemplu, 30% dintre studenți au spus că profesorii lor au făcut comentarii cu tentă sexuală la ore. Potrivit unora dintre cele mai ample studii desfășurate în Germania și Suedia, între 40 și 55% dintre studente au trecut prin situații de hărțuire sexuală în universități.
Oficial, totuși, nu sunt raportate multe cazuri.
O cercetare publicată anul trecut a arătat că studenți din Suedia, Belgia, Germania și Croația au dificultăți în a delimita și a raporta drept agresiuni sexuale acțiuni în care contactul fizic e trecător sau cele care ar putea fi considerate sexuale în mod implicit, cum sunt anumite priviri. Nu ajută nici faptul că persoane diferite interpretează aceleași gesturi în mod diferit (glumă vs. insultă, compliment vs. avans), mai ales atunci când provin din alte generații sau când interacționează în contexte în care comentariile sexiste au fost normalizate.
Dr. Mika Hagerlid a contribuit la cercetare, are expertiză în victimologie și spune că minimul pe care îl putem face este să ne asigurăm că avem un punct de pornire comun. „În contexte sociale în care oamenii se află pe poziții relativ egale, grupurile se pot autoregla, iar cei care încalcă anumite granițe pot fi sancționați”, explică ea. „Dar în universități, unde avem structuri ierarhice stricte, grupul nu se mai reglează cum trebuie. Diferența de statut e prea mare. Așa că un contract social, niște definiții, exemple de cazuri pe care ne punem cu toții de acord pot să mai reducă din discrepanță.”
Asta nu e în niciun caz ținta finală, adaugă Hagerlid, ci punctul de plecare. De altfel, ce și-ar dori să vadă mai des în mediul universitar ar fi traininguri de prevenire a comportamentelor nepotrivite și evaluări ale formelor de sprijin care funcționează. Una dintre aceste forme, spune ea, e împuternicirea martorilor: „Știm că programele concrete prin care educăm oamenii și le dăm încrederea că pot să recunoască și să intervină în situații care riscă să ducă la abuz dau, cel puțin deocamdată, rezultate pozitive”. În plus, ele schimbă așteptarea ca doar persoana spre care se îndreaptă agresiunea să pună capăt comportamentului nepotrivit.
În Marea Britanie, Office for Students (instituția publică care se ocupă de reglementarea instituțiilor de educație superioară) a propus anul acesta o schimbare legislativă prin care universitățile ar trebui să oblige profesorii să declare o relație cu un student într-un registru al instituției ori să interzică direct toate relațiile dintre profesori și studenți.
A doua propunere ar reprezenta o schimbare majoră față de regulamentele actuale, spune The 1752 Group, o organizație de cercetare și activism. Dr. Anna Bull, director de cercetare la The 1752 Group și lector la Universitatea York, spune că majoritatea studenților ar prefera ca relațiile între profesori și studenți să fie interzise. Adaugă că, în ultimii ani, mai multe universități britanice au dezvoltat zona de sprijin pentru cazurile în care un student este victimă a unui abuz sexual din partea altui student, dar nu adresează la fel de explicit și cazurile în care agresorul este un angajat.
Ce îi dă totuși speranță lui Bull? Că mai multe universități au angajat oameni pe roluri dedicate și plătite pentru a oferi sprijin. Așadar, aceste intervenții nu mai țin de o persoană care are oficial un alt job, dar face și asta voluntar, din pasiune.
Exemplele din acest text sunt mai toate culese din politici interne dedicate violenței sau hărțuirii sexuale sau relațiilor între profesori și studenți, mai puțin din codurile de etică ale instituțiilor, cum scriam la început că e cazul în universitățile românești. Am întrebat-o pe Bull dacă contează în ce documente există aceste norme și ne-a spus că nu. Ce contează este ca ele să existe și ca persoanele cu putere din facultăți să fie atente ce fel de mediu și cultură încurajează.
