Uniunea Scriitorilor din România se apropie de alegeri. Principalul contracandidat al președintelui actual, Nicolae Manolescu, este Dan Lungu, fost manager al Muzeului Național al Literaturii din Iași. Meciul Manolescu-Lungu a fost destul de unfair până în prezent. În mod legitim, Lungu a solicitat mai multă transparență instituțională din partea Uniunii Scriitorilor (rapoarte detaliate de activitate etc.), în timp ce Manolescu, folosindu-se și de aparatul birocratic al Uniunii, l-a acuzat pe Lungu de „obrăznicie” (plus tot soiul de calomnii pe care nu le mai amintesc aici).
Mizele unor astfel de clash-uri pot părea obscure publicului larg. La urma urmei, ce mai înseamnă Uniunea Scriitorilor într-o țară în care tirajele mari numără o mie - două de exemplare? Câteva cifre comparative furnizate de editorul Gabriel Liiceanu: „Cifra de afaceri anuală a pieței de carte în România este, la o populație de 20 de milioane de locuitori, de 60 de milioane de euro. Comparați acum această cifră cu cifra de afaceri a pieței de carte în câteva țări mai mici decât țara noastră: Bulgaria: 60 de milioane euro; Slovacia: 140 de milioane euro; Ungaria: 230 de milioane euro; Cehia: 430 milioane euro; Danemarca: 350 milioane euro; Suedia: 450 de milioane euro; Olanda: 1 miliard euro. Și-acum cifra de afaceri la cele mai mari țări europene: Polonia: 1,2 miliarde euro; Italia: 2,5 miliarde euro; Franța: 4 miliarde euro; Marea Britanie: 4 miliarde euro; Germania: 9, 8 miliarde euro”.
Cum se justifică, așadar, în aceste condiții, o Uniune a Scriitorilor care numără în prezent peste 2 600 de membri? Și ce-i mână în luptă pe acești + 2 600 de membri (numărul exact nu poate fi găsit pe site-ul USR), dincolo de beneficiul unui spor de 50% adăugat la pensie?
Răspunsul stă nu atât în prezentul instituției, cât în trecutul ei. De aceea, o retrospectivă a istoriei de aproape 70 de ani a Uniunii Scriitorilor din România este utilă.
Uniunea Scriitorilor din România a fost la bază o instituție comunistă. Ea a fost înființată de comuniști în 1949, în locul vechii Societăți a Scriitorilor Români, pe baza unui program realist-socialist.
Iată ce angajamente își lua tânăra Uniune a Scriitorilor față de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român:
„Tânăra Uniune a Scriitorilor din Republica Populară Română se va strădui în primul rând să creeze o literatură care să oglindească profundele transformări prin care trece ţara noastră în drumul ei spre socialism, o literatură care să fie ea însăşi un factor activ al acestei transformări. (…) Înarmaţi cu sfatul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, străduindu-ne să ne însuşim învăţătura marxist-leninistă, şi în creaţie metoda realismului socialist, urmând măreaţa pildă a literaturii sovietice, cea mai avansată din întreaga lume, ne angajăm ca operele noastre să fie expresia dragostei nemărginite faţă de poporul muncitor şi în acelaşi timp al urei neîmpăcate împotriva claselor exploatatoare, împotriva imperialismului, duşman sălbatic al omului, duşman al păcii, culturii şi independenţei naţionale. (…) Mulţumind Partidului pentru îndrumarea lui permanentă, pentru grija deosebită ce o poartă scriitorilor şi literaturii Republicii noastre populare, ne luăm angajamentul ca Uniunea Scriitorilor, astăzi constituită, să devină un factor activ de mobilizare a scriitorilor la activa participare în măreaţa operă de construire a socialismului” (Scrisoarea Conferinţei Scriitorilor din R.P.R., către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român).
Și iată cum arăta salutul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej:
„Luptând cu hotărâre pentru înlăturarea concepţiilor şi deprinderilor vechi, burgheze din creaţia literară, studiind în mod atent şi profund realitatea vie, scriitorii trebuie să-şi pună ca sarcină de a contribui la educarea oamenilor muncii în spiritul ideilor nobile ale luptei împotriva claselor exploatatoare, împotriva obscurantismului şi inculturii. Ei trebuie să pună în centrul operelor lor uriaşul proces de transformare socială, clocotitoarea muncă creatoare ce se desfăşoară în ţara noastră, pe oamenii muncii ce făuresc orânduirea nouă socialistă. Ei trebuie să arate cum în procesul luptei pentru transformarea societăţii şi construirea socialismului se naşte în ţara noastră omul nou – omul socialist. Scriitorii din RPR au datoria să participe cu tot talentul şi avântul lor creator la lupta pe care forţele păcii şi democraţiei o dau contra lagărului războinic, imperialist. (…) Uniunea Scriitorilor din RPR va trebui să fie un centru al luptei împotriva servilismului cosmopolit, în faţa culturii capitaliste intrate în putrefacţie, împotriva imitaţiei slugarnice a diferitelor curente ale literaturii burgheze, care au drept scop izolarea scriitorilor de realitate şi săparea prăpastiei între creator şi popor”.
Primul preşedinte, „ales” în 1949, a fost Zaharia Stancu, cu Mihail Sadoveanu preşedinte de onoare. Stancu își dă demisia în 1950, conducerea de facto a Uniunii fiind preluată de secretarii Mihai Beniuc, Mihai Novicov şi Traian Şelmaru.
Novicov și Șelmaru erau doi staliniști limitați și duri. Beniuc, de profesie biolog, autor al unei teze de doctorat intitulate Învăţare şi inteligenţă la animale: Formarea „drumului indirect” la peştele combatant, era un poet destul de bun, dar care a publicat kilograme de maculatură de tipul Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej (1951) sau Partidul m-a-nvăţat (1954). El e autorul cunoscutelor versuri:
„Când voi izbi o dată eu cu barda,
Această stâncă are să se crape
Şi va ţâşni din ea şuvoi de ape!
Băieţi, aceasta este arta!”
În anii ’60, când Beniuc își pierduse puterea, Marin Sorescu avea să le parodieze astfel:
„Când voi izbi cu barda mea, profund,
Această stâncă are să se crape
Și va țâșni din ea șuvoi de ape,
Băieți, păzea că vă inund!”
În 1956, Mihail Sadoveanu devine preşedinte, prim-secretar fiind numit Beniuc. Dar Sadoveanu suferise un atac cerebral care îl diminuase fizic și intelectual, așa că șeful efectiv este Beniuc. Cultul personalității acestuia din urmă atinge în epocă dimensiuni penibile, gigantice. Din 1962, Beniuc devine preşedinte (ceea ce practic fusese și până atunci). T. Arghezi va fi preşedinte de onoare.
Primul deceniu și ceva de existență al Uniunii Scriitorilor fixează datele care vor transforma apartenența la această instituție în visul umed al scriitorului român mediu. Aceste date nu sunt accidentale, ci decurg din chiar natura sistemului comunist, care nutrea, ca să-l citez pe Slavoj Žižek, o „credință aproape paranoică în puterea Cuvântului”. Scriitorii erau cei chemați să lumineze masele în spiritul învățăturii marxist-leniniste, să traducă în romane, poezii, articole de ziar directivele Partidului Comunist, să descrie „eroul pozitiv” și să înfiereze dușmanii de clasă. În tot „lagărul comunist” (expresia era folosită chiar de comuniștii români, fiind un calc nefericit după limba rusă) scriitorii erau plătiți excepțional de bine. Iar scriitorii de vârf din epocă (Sadoveanu, Petru Dumitriu, dar și Dan Deșliu, V. Em. Galan, Aurel Baranga ș.a.) se scăldau efectiv în bani. Un Premiu de Stat în anii 50 ajungea la 50 000 de lei, ceea ce, raportat la salariul mediu de câteva sute de lei, era uriaș. Nu doar cărțile, tipărite și difuzate în zeci de mii de exemplare (un salt mare față de tirajele interbelice), erau plătite regește, ci și poemele publicate prin reviste. Acestor avantaje financiare li se adăugau alocări preferențiale de locuințe, locuri de rezidență în foste clădiri nobiliare și chiar regale (la Mogoșoaia, la Pelișor) și multe altele.
Desigur, în special în anii 50, exista și un revers, care decurgea tot din credința paranoică a Partidului în puterea cuvântului. Îl citez din nou pe Žižek: „statul și partidul [comunist] aflat la conducere reacționau cu maximă iritare și panică la cea mai ușoară critică publică, de parcă o aluzie critică vagă într-un poem obscur dintr-o revistă literară cu circulație limitată, sau un eseu dintr-o publicație filozofică de factură academică dețineau capacitatea potențială de a provoca explozia întregului sistem socialist”.
Pe scurt, la pachet cu beneficiile veneau și riscurile. Directivele Partidului se schimbau peste noapte și era foarte ușor pentru scriitori să se frigă. De pildă, astăzi se cerea mai mult spirit critic, mâine era criticat excesul de negativism; astăzi era beștelită idealizarea muncitorilor, mâine era înfierat „realismul integral”. Și așa mai departe. În epocă au fost desființate lucruri care astăzi par foarte pe linie, cu consecințe dintre cele mai triste pentru autorii lor. Cenzura, povestea Dumitru Micu, nu citea doar articolele propuse spre publicare, ci și articolele respinse de la publicare. Risca autorul care trimisese o poezie, risca și redactorul care o refuzase sau o acceptase. Dar, în fine, pe ansamblu beneficiile potențiale erau mai mari decât riscurile potențiale. Pentru prima dată în istoria României, scriitorii nu mai erau trimiși la bucătărie să bea un rachiu din picioare, ci așezați la masa principală; și nu prin 10-15 reprezentanți, cum se întâmplase până mai ieri, ci la nivel de breaslă.
În 1965, după schimbarea gărzii la conducerea Partidului (murise Dej, venise Ceaușescu), se produce, în fine, căderea lui Beniuc, moment evocat și în romanul Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda. Dușmanii poetului, deloc puțini, jubilează acum pe față. Mulți îi iau în râs statura pitică. Ovid S. Crohmălniceanu, în volumul de memorii Amintiri deghizate, a pus în circulație următoarea anecdotă: „Chiar şi după ce Beniuc a plecat din fruntea Uniunii şi circula acum cu o maşină personală, conducând-o singur, Stancu a răspândit gluma că un automobil fantomă umblă prin Bucureşti, fără să se vadă cineva la volan.”
Președinte devine Demostene Botez, vechiul prieten al lui Sadoveanu, dar numai pentru scurtă vreme.
În 1966, Zaharia Stancu se întoarce la butoane, rămânând președinte până când moare, în decembrie 1974. În interbelic, Stancu fusese un ziarist de scandal și un autor de romane de șantaj. Dar la bătrânețe fiul de țăran din Teleorman căpătase aere de boier, sistemul permițându-i să pozeze în generos. Ca pe un boier aveau să-l evoce numeroși scriitori cărora le picase câte ceva din îmbelșugatul mandat al lui Stancu, care coincide cu perioada cea mai liberală a lui Ceaușescu și cu o perioadă de prosperitate economică unică în istoria comunistă a României postbelice. Dar sub poleială se ascundeau manierele interbelice. Pe un critic care îi ceruse ajutorul pentru o ieșire în Franța l-a întrebat dacă e homosexual, mason sau evreu. Când criticul i-a răspuns negativ la toate întrebările, Stancu i-a replicat: „Atunci n-ai nici o șansă afară”.
Printre măsurile cele mai populare luate de Stancu s-au numărat înființarea Editurii Cartea Românească, dedicată în principal publicării scriitorilor români, și cumpărarea vilei de la Neptun, unde sute de scriitori aveau să meargă vara la mare. Cenzura se relaxează și ea, scriitorii nu mai sunt chemați - sau sunt doar la nivel teoretic-declarativ - să redea orânduirea socialistă „așa cum este ea”, și pot scrie despre ce poftesc. Majoritatea riscurilor din anii 50 dispar, rămân beneficiile.
Stancu avea câteva manierisme orale care îi marcau, de altfel, și scrisul. Principalul tic (sau truc) era repetarea unor cuvinte. Iată una dintre numeroasele anecdote rămase de pe urma lui – o ceartă cu Nicolae Breban:
„Stancu a început aparent calm, ridicând treptat, dar nu prea mult, vocea, frazarea sacadată şi pivotarea ei obstinată pe un cuvânt fiind lăsate să-şi facă principalul efect: «Da, i-a retezat preopinentului vorbirea, dumneata, tovarăşe Breban, vrei să te caci în capul meu. Asta vrei, tovarăşe Breban. Să te caci în capul meu. Bine, cacă-te în capul meu. Pentru asta v-a trebuit dumneavoastră preşedinte. Ca să vă căcaţi în capul lui. Cacă-te, da, cacă-te, tovarăşe Breban!» Pe măsură ce repeta propoziţia scandaloasă, tot fără să treacă peste un anume prag diapazonul vocii, dădea mereu semne mai vizibile ale unei mânii clocotitoare. Vorbitorul nu făcea decât să şi-o stăpânească, să-i lase stricta expresie sonică, păstrând comic o tăietură ceremonioasă prin repetatul «tovarăşe».
Breban, neobişnuit cu asemenea explozii, a rămas înmărmurit. Nu mai puţin şi Dumitru Ghişe, care era de faţă, asistând ca reprezentant al Comitetului Central la şedinţele Biroului. Noi, ceilalţi, abia ne ţineam râsul, spectacolul întrecea toate aşteptările. După ce a mai efectuat câteva variaţii pe tema defecaţiei în capul său, Stancu s-a sculat şi, părăsind sala unde se ţinea şedinţa, a trecut alături, în biroul său. Scaunul celui care prezida lucrările a rămas gol. În descumpănirea generală, Baranga, omul aranjamentelor oculte, i-a cerut voie lui Dumitru Ghişe să întreprindă demersul «neprincipial» de a trece dincolo spre a încerca să-l împace pe «tovarăşul preşedinte» şi a determina revenirea sa printre noi. Peste vreun sfert de ceas s-a întors şi a spus cu înţeles: «Vă propun să mergem toţi la tovarăşul preşedinte, să-i arătăm simpatia noastră.» Amuzaţi, mai puţin Breban, care a rămas pe loc, şi Dumitru Ghişe, codindu-se, ne-am dus dincolo. Stancu sorbea cu înghiţituri mici dintr-un pahar de ceai aflat în faţa lui şi părea potolit. Ne-am instalat pe scaune împrejur. S-a sculat, a scos o carte din raftul bibliotecii şi i-a întins-o lui Dumitru Ghişe: «E Desculţ în portugheză, a spus. Zilele astea a apărut la Lisabona.» Apoi s-a desfăşurat continuarea scenei iniţiale într-un registru dramatic superior. «Da, a început iarăşi Stancu, pe o voce amar dezolată. A apărut la Lisabona. În una din cele mai mari edituri de acolo. Da, la Lisabona sunt tratat altfel. Nu ca aici. Am să plec la Lisabona. Am să spăl closetele acolo. Da, am să spăl closetele. Tovarăşe Ghişe, te rog să comunici Comitetului Central că cer să plec la Lisabona. Mă duc să spăl acolo closetele. Aşa să le spui, te rog, tovarăşilor. Zaharia Stancu preferă să spele closetele la Lisabona, decât să i se cace în cap tovarăşul Breban. Şi mai am o rugăminte…» Aici Stancu a atins sublimul în materie de jucat teatru, mi-a declarat pe urmă [Marin] Preda. «De unde a mai scos chestia aia cu orbul? E colosal Zăricuţă!» exclama înveselindu-se brusc Marin, de câte ori îşi amintea scena. Stancu suferea de ochi. Era o boală ereditară, cum rezultă din Ce mult te-am iubit. Fusese şi în Elveţia să se caute, îl păştea orbirea. «Mai am o rugăminte, adăugase cu o egală dezolare el. Familia mea… Cruţaţi-o. Nepotul meu, Tudorel… Lăsaţi-l în pace. Daţi în mine. Orbul nu vede!»”
(Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Editura Humanitas, 2012)
Lui Stancu i-a urmat Virgil Teodorescu (1974–1977), poet avangardist – și, rara avis, comunist ilegalist – în perioada interbelică, prieten bun cu Gellu Naum (și deloc inferior acestuia ca scriitor). Se compromite cu totul atunci când, în schimbul numirii la șefia USR, începe să toarne ode lui Ceaușescu.
Iată cum a arătat „alegerea” lui Teodorescu în aprilie 1975:
„Tov. Nicolae Ceauşescu: Noi ne-am gândit să definitivăm interimatul şi să alegem ca preşedinte pe actualul preşedinte interimar, ca să zic aşa, pe tovarăşul Virgil Teodorescu. Îl cunoaşteţi. Aceasta este, de fapt, părerea la care am ajuns noi.
Mai mulţi tovarăşi: Să votăm sau să aplaudăm
Tov. Nicolae Ceauşescu: Cum doriţi, să şi aplaudaţi, să şi votaţi.”
Mandatul lui Virgil Teodorescu, stilul său neautoritar coroborat, se pare, cu niște derapaje financiare, a nemulțumit însă pe toată lumea.
I-a urmat – numit, desigur, tot de Partid – George Macovescu, diplomat comunist (ministru de Externe, ministru plenipotenţiar al României în SUA etc.), profesor universitar, scriitor obscur, autor al unor cărți și broșuri precum Contradicţii în Imperiul Britanic (1950) sau Unele probleme ale reportajului literar (1956), plus ceva memorii și un jurnal. Anii săi de mandat (1977–1981) se suprapun unei perioade dificile pentru Uniune, marcată de războiul dintre tabăra naționalistă a scriitorilor (partida protocronistă din jurul revistelor „Luceafărul” și „Săptămâna”, parțial și „Flacăra”) și tabăra mai liberală, pro-occidentală, a celor de la „România literară”. Astfel, la sfârșitul anilor ’70 au existat diverse proiecte de desființare a Uniunii Scriitorilor, provocate de luptele pentru acapararea resurselor sale materiale și simbolice. Dumitru Popescu, zis Dumnezeu, pe atunci membru al Comitetului Politic Executiv şi secretar al Comitetul Central al PCR cu probleme de presă, evocă în memoriile lui vizita din partea unui grup de scriitori din zona naționalistă, în frunte cu Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Fănuş Neagu şi Paul Anghel. Aceștia i-ar fi cerut desființarea Uniunii. Deși Dumitru Popescu însuși nutrea intenții de acest fel, nu a reușit să le materializeze din pricina împotrivirii lui Nicolae Ceaușescu:
„[Ceaușescu] Nu înțelegea această problemă şi nici nu suporta să-i fie ridicată. Din punct de vedere politic, uniunile erau un tampon între oamenii de artă şi stat, un absorbant al frământărilor lor sociale, un mod subtil de ținere în lesă. Puteau fi comparate cu nişte plase mari pline de peşte, păstrate în apă, unde înotătoarele îşi primesc hrana şi se mişcă în voie având iluzia că se asociază şi organizează singure, foarte rar simțind că se izbesc, în avânturile migratoare, de ceva tare.”
(Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se... Memorii III: Artele în mecenatul etatist)
Totuși, începând cu sfârșitul anilor ’70 și de-a lungul anilor ’80 accesul în USR a fost drastic limitat, tocmai pentru că asigura un statut privilegiat, iar numărul de aspiranți era în creștere. Dacă în 1968 numărul de membri era de 730 (număr oricum mare în comparație cu cei 268 câți erau în 1945-46), în 1978 el crescuse la 1 235.
În aceste condiții, în 1981 este numit președinte Dumitru Radu Popescu – o soluție de compromis pentru toate taberele (naționaliști, cosmopoliți, activiști). Va rămâne în această poziție până în 1989, când comunismul se prăbușește. Cel mai important scriitor, după Sadoveanu, care a fost la conducerea Uniunii, el a avut ghinionul de a fi președinte în întunecații ani ’80, când foamea și privațiunile se strecuraseră și în lumea altfel privilegiată a scriitorilor. Potrivit tizului său Dumitru Popescu,
„[DRP] aborda diferenţiat marile categorii. Generaţiile tinere le trata cu o camaraderie deschisă, spărgând bosumflarea încăpăţânată, sedimentată în timp faţă de o conducere fatalmente gerontocratică (Botez, Stancu, Teodorescu, Macovescu). Fiind primul preşedinte june, se bătea pe burtă, fără nici un complex, cu noii veniţi (unii destul de vechi, dar ţinuţi dinadins la uşa «maturităţii» literare şi civice), dându-le impresia că odată cu el au acces la o nouă treaptă. Faţă de «venerabili» arbora respect admirativ, sugerându-le că e timpul să nu se mai consume în hamalâcul obştesc diurn, ci să troneze din sanctuar, bucurându-se doar de glorie şi grandoare, de preţuirea tineretului ce, paralel, îşi exercită şi propriul drept la libertate”
În anii ’80, activitatea USR se reduce la premii, reviste, edituri, restaurantul scriitorilor din București și plaja de la Neptun. La ultima conferință națională, din 1981, scriitorii făcuseră prea mult scandal pentru ca partidul să nu le taie gazul. Intrările devin rarisime. Spre deosebire de înaintașii lor – „privilighenția”, cum i-a numit Sorin Antohi –, tinerii scriitori optzeciști se mulțumesc cu puțin: cutare este magaziner la depozitul Editurii Cartea Românească, altul portar la Observatorul Astronomic. Majoritatea se mulțumesc să fie profesori navetiști. Din când în când, mai publică recenzii (plătite bine – 300 de lei bucata, în condițiile în care salariile medii erau la 1500-2000 de lei) sau li se aprobă publicarea câte unei cărți (și cărțile, inclusiv cele de critică, erau plătite foarte bine – zeci de mii de lei).
Oricum, deși funcționează în condiții de avarie, Uniunea rămâne în anii ’80 un spațiu care asigură protecție scriitorilor – cel puțin în raport cu restul populației. Mai mulți scriitori protestează, trimițând scrisori critice la adresa lucrurilor din țară către… Dumitru Radu Popescu (să-i scrie direct lui Ceaușescu era puțin peste mână; nu toți erau Dorin Tudoran, disidentul cel mai curajos din acei ani). Se fac tentative de a compune proteste colective mai directe. Evident, ele sunt monitorizate de Securitate. Stenogramele unor astfel de întâlniri, în care alde Octavian Paler și Gabriel Liiceanu dezbat filozofic avantajele lașității, sunt delectabile.
Din fericire, vine revoluția din ’89 și scriitorii scapă de dileme.
În postcomunism, primul mandat (1990-1993) este al lui Mircea Dinescu, în numele autorității morale pe care o dobândise ca disident în ultimii ani ai comunismului, dar și ca revoluționar prezent în primele rânduri la Televiziune pe 22 decembrie 1989. Însă autoritatea morală nu ține de foame. Liberalizarea prețurilor și inflația care urmează fac praf bugetul Uniunii. Dinescu descoperă repede că nu mai are cu ce să plătească sutele de angajați din sistemul USR (reviste etc.). După un boom inițial, tirajele se prăbușesc și ele în raport cu standardele din comunism. Cărți se mai cumpără deocamdată, dar nu cu autori români. Oamenii vor să citească Sandra Brown, nu Nicolae Breban, „Evenimentul zilei”, nu „Luceafărul”. Dinescu își dă demisia în 1993, excedat de acuzațiile de delapidare a unor bunuri și de alte nemulțumiri.
Îi urmează Laurențiu Ulici (interimar între 1993-1995, președinte ales între 1995-2000). Ulici, spirit mai practic decât Dinescu, găsește soluția de a evita falimentul: închiriază unul dintre sediile USR către un cazinou. Cei câțiva zeci de mii de dolari care vin lunar pe această cale păstrează USR pe linia de plutire.
O altă sursă de finanțare este oferită Uniunii prin Legea nr. 35 din 6.06.1994, care prevede o taxă de timbru literar în valoare de 2% pentru fiecare carte vândută în România. Această taxă urma să fie colectată de edituri și virată către USR. Ea a fost caracterizată pe drept cuvânt o taxă „feudală”:
„Inițiativa ca un ONG să fie destinatarul unei taxe pe consum încalcă toate principiile, regulile și legile unei economii de piață, ale concurenței, de exemplu, și ale democrației, dar asta nu a împiedicat-o, pe de o parte, să supraviețuiască vreme de mai bine de un deceniu și jumătate, iar pe de altă parte, să fie susținută prin măsuri de politică discriminatorie pozitivă, cum ar fi scutirea de TVA sau un TVA redus pentru cărți, adică un alt transfer de venituri din partea statului.”
(Vladimir Pasti, Noul capitalism românesc, 2005)
Feudală sau nefeudală, iată că scriitorii români, după ce în 1990 își împărțiseră reviste, edituri, locuințe etc., aveau din nou ceva de împărțit. Lupta pentru resursele monopolizate de USR capătă aspect generaționist prin înființarea în 1994 a Asociației Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO): aceasta, fondată la ideea lui Mircea Nedelciu, reprezintă o coalizare profesională a scriitorilor optzeciști, care încearcă să dubleze sau să concureze vechea Uniune a Scriitorilor – inclusiv simbolic, prin orchestrarea unor ritualuri precum acordarea de premii, dar și material, prin competiția deschisă pentru accesarea taxei de timbru. ASPRO își va înceta de facto activitatea și existența la începutul anilor 2000, fără a fi reușit să devină un adversar real al USR.
Ulici are ghinionul de a muri intoxicat în 2000, în timpul unui turneu electoral. Îi urmează Eugen Uricaru (2001-2005). Ulici fusese senator din partea Convenţiei Democratice Române, aflată la putere – vorba vine – între 1996 și 2000. Din 2000, la putere vine PDSR (din care se trage actualul PSD), deci ghici încotro se orientează Uricaru? Toate bune și frumoase, banii curg, începând chiar cu Uricaru, numit din 2003 director al postului Radio România Cultural şi secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe. Din 2000, USR are bani să organizeze la Neptun Festivalul Internaţional de Literatură și să decerneze Premiul „Ovidius” – premiu internațional, 10.000 de coco.
Din funcția de vicepreședinte USR, Uricaru privatizase în 1997 vechiul Fond Literar (pivnița cu bani a Uniunii, pe scurt), transformându-l în Societatea de gestiune colectivă a drepturilor de autor Copyro, aflată sub conducerea sa. Cine vrea să publice, să zicem, Fram, ursul polar de Cezar Petrescu (autor decedat fără moștenitori activi), are de-a face cu Copyro. Sinteză: „În 2005, raportul comisiei de cenzori – singurul public – stabilea că instituția, non-profit şi destinată protejării autorilor, avusese venituri de 1 202 698,64 lei şi cheltuieli de 993 885,28 de lei, cu un excedent total de 208 813,36 de lei. Media salariilor celor 22 de angajați era – în 2005 – de 1 727 de lei. În 2005, salariul mediu brut pe economie era 973 de lei” (Iulia Popovici, „Pe cine apără Copyro?”, în „Observator cultural”, nr. 514, 2010).
În ciuda bunăstării, distribuite cât de cât și către scriitori, imaginea publică a Uniunii sub mandatul lui Uricaru arată o deteriorare morală accentuată. USR e contestată și de douămiiști, și de optzeciști. Un raport de etapă este scris de Mircea Cărtărescu în 2005:
„Cu un președinte bănuit a fi fost turnător al Securității, cu una dintre principalele clădiri din patrimoniu – Casa Monteoru – revendicată de foștii proprietari, cu o afacere extrem de încurcată ca mijloc de trai – cazinoul de la Casa Vernescu –, cu o vilă de la Neptun în curs de vânzare, cu o situație financiară de o dezordine incredibilă, cu un hotel pe jumătate ridicat fără o situație clară a apartenenței lui, cu datoriile din trecut ale scriitorilor (milioane de euro în bani actuali) necontabilizate, Uniunea Scriitorilor trăiește azi scadența tuturor datoriilor neplătite la timp. Datorii morale, organizatorice, financiare. [USR] a refuzat, timp de cincisprezece ani, orice autoevaluare critică și orice încercare de reformă […]. Uniunea Scriitorilor e o instituție de la început și fundamental nedemocratică. […] Aceste vicii esențiale, definitorii ale acestei organizații anacronice au generat, cum era de așteptat, corupție, arivism, lichelism la toate nivelurile ei. După chipul și asemănarea președintelui recent demisionat, mai toți liderii locali s-au transformat în baroni atotputernici, tăind și spânzurând în filiale. Oare de ce ne amintește acest sistem clientelar, endemic în Uniunea Scriitorilor? Oare e întâmplător faptul că ultimul festival de literatură de la Neptun s-a petrecut «sub înaltul patronaj al primului-ministru Adrian Năstase»? Oare nu cumva același prim-ministru pe atunci la putere a dat (din buzunarul propriu?) acum un an un miliard de lei pentru scriitori, dezgustătoare – și reușită – încercare de a le cumpăra conștiințele? Și nu cumva, în toate împrejurările, Eugen Uricaru s-a comportat ca un servil om al fostei puteri, care l-a recompensat cu înalte și bănoase posturi în Ministerul de Externe, la radio, în toate fiefurile PSD? Căci până la urmă firele duc tot aici, ca toate firele corupției românești din ultimul deceniu”
(Mircea Cărtărescu, „Uniunea Scriitorilor la răscruce”, în „Jurnalul național”, 17 mai 2005).
Acuzația (lansată de Doina Cornea) că a fost turnător l-a făcut pe Uricaru să piardă trenul/trena de președinte și i-a dat lui Nicolae Manolescu ocazia să câștige primele alegeri din viața sa. (Manolescu candidase în anii ’90 la președinția României, din partea Alianței Naționale Liberale, obținând un scor catastrofal).
Primul mandat al lui Manolescu este unul pozitiv. El redresează cât de cât imaginea USR, făcând-o atractivă și pentru scriitorii tineri douămiiști, care încep să primească și premii (Dan Sociu, de exemplu). Începând însă cu al doilea mandat și continuând cu al treilea – obținut prin schimbarea statutului care limita numărul mandatelor la două – vremurile lui Uricaru s-au întors. USR-ul este confiscat de o birocrație administrativă (conectată politic prin personaje ca Varujan Vosganian sau Traian Dobrinescu), care-și alocă cu lăcomie resursele: a se vedea cazul comic al lui Gabriel Chifu, vicepreşedintele USR, care a primit din partea USR premiu după premiu (inclusiv în cadrul unor festivaluri pe care chiar el le organizase/inițiase). Acest proces coincide cu o dilatare grotescă a Uniunii. Numărul membrilor săi crescuse considerabil de-a lungul anilor ’90, dar continuă să crească și sub mandatele lui Nicolae Manolescu: doar în noiembrie 2014 au fost primiți, într-un singur episod, 80 de noi membri, plus 240 de membri stagiari. (Diferențierea accesului în Uniunea între membri plini și membri stagiari fusese o inovație comunistă introdusă la începuturile sale; ulterior se renunțase la ea, însă sub mandatul lui Manolescu, în fața problemelor ținând de lipsa unui control efectiv al calității literare a aspiranților, a fost reintrodusă pentru a cosmetiza fluxul suprarealist de intrări.)
Astfel, cel mai recent val de admitere în USR numără scriitori premium precum:
Gheorghe Botezan • Ion P. Iacob • Dumitru Toma • Florin Ardelean • Ramona Băluțescu • Petre Don • Juhász Béla • Ion Oprișor • Liviu Chiscop • Camelia Iuliana Radu • Florin Caragiu • Iulian Cătălui • Eduard Dorneanu • Daniela Șontică • Iulian Băicuș • Teșu Solomovici • Corin Bianu • Diana Marinache (Crizantema Trandafir) • Nicoleta Milea • Stere Mihai Derdena • Teodor Hossu Longin • Mihai-Bogdan Ionescu-Lupeanu • Mircea Bucurescu • Lidia Grădinaru • Liliana Armașu • Mircea Gelu Buta • Elena Cărăușan • Ioan Derșidan • Flavius Lucăcel • Ana Olos • Ioan-Aurel Pop • Mircea Ștefan • Ion Urcan • Veres István • Cornel Basarabescu • Gela Enea • Camil Tănăsescu • Marina Cușa • C. Nastasia Savin • Daniela Maria Varvara • Neculai Amălinei • Mugurel Andronic • Gabriela Chiran • George Luca • Rodica Popel • Niculae Ionel • Florina Isache • Rodica Lăzărescu • Savian Mur • Domnița Neaga • Ioan Vișan • Elena Dragoș • Gabriel Hasmațuchi • Darie Lăzărescu • Iulian Moreanu • Melania Frătean (Melania Bancea) • Pieldner Judit • Maria Bologa • Vasile Pistolea.
Acestor numere mari le-au fost aruncate în primul rând tot felul de premii județene sau „naționale” înființate ad-hoc. Iată, de pildă, lista premiilor acordate în 2012 de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, cuprinzând nu mai puțin de douăzeci de secțiuni: pentru poezie s-au acordat Premiul Lucian Blaga, Premiul A.E. Baconsky, Premiul Al Căprariu, Premiul Negoiță Irimie, Premiul Szilágyi Domokos; pentru proză s-au distribuit Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Ion Agârbiceanu, Premiul Pavel Dan, Premiul INTERART, Premiul Bálint Tibor; pentru critică, istorie literară, eseu, publicistică s-au dat Premiul Mircea Zaciu, Premiul Ioana Em. Petrescu, Premiul Adrian Marino, Premiul Valeriu Anania, Premiul I.D. Sârbu; pentru debut au fost concese (doar) Premiul Marian Papahagi și Premiul Mongolu (acesta din urma prin filantropia omului de afaceri Remus Pop – „Mongolu”); pentru traduceri s-au decernat Premiul Eta Boeriu și Premiul Teodor Boșca; de asemenea, s-a oferit Premiul N. Drăganu, Premiul primarului.
Conform statutului său, Uniunea este o „asociație profesională de creatori literari, nonguvernamentală şi nonprofit, constituită în scopul de a apăra interesele de breaslă, economice, sociale și morale ale membrilor ei şi de a-i reprezenta în raporturile cu autoritățile, cu alte asociații de creatori, cu persoane juridice şi fizice din țară şi din străinătate”. În realitate, USR nu a făcut în istoria sa postcomunistă mai nimic din toate acestea. Nu a intervenit, de pildă, niciodată în medierea numeroaselor conflicte dintre traducători și editurile rău-platnice. Puținele cazuri în care USR a intervenit totuși au avut fie consecințe ridicole (cum a fost cazul informației false – și tipărită într-un ziar fără a fi verificată de nimeni – după care la Iași ar fi fost incendiate cărți de Mircea Cărtărescu) sau insignifiante (medierea din 2006 între scriitorii Radu Cosașu și Mircea Mihăieș, primul jignit de al doilea).
Deși vechile privilegii din vremea comunismului sunt pentru majoritatea membrilor de domeniul trecutului, membrii cotizanți și aspiranții sunt în continuare atrași material prin sporul de pensie de 50% acordat membrilor de la bugetul public (printr-o lege susținută/ obținută de Adrian Păunescu). Dar USR continuă să fie tentantă simbolic și în virtutea istoriei ei de 70 de ani, așa cum o sticlă de Coca-Cola scăpată în mijlocul unui trib amazonian continuă să fie venerată și după ce prețiosul lichid a fost consumat. Cargo cult, fetișism - cine știe care cuvânt descrie mai bine relația prezentă dintre Uniunea Scriitorilor din România și membrii ei?
