Acest text conține decizii, acțiuni și amintiri; un prim capitol dintr-o cercetare fragmentară a programului Memoria Lumii/ Memory of the World (MoW), realizată în Franța și România.
Registrul Memoria Lumii este un program inițiat de UNESCO în 1992, cu scopul de a proteja și conserva documente sau materiale audiovizuale cu valoare universală și istorică. În 2017, înscrierile propunerilor în MoW au fost suspendate în baza revizuirii programului și odată cu amânarea nominalizării arhivei „Vocile femeilor de „«reconfortare»”. Un gest fără precedent în istoria UNESCO.
*
Pe 11 iulie 2011, plecam pentru prima dată într-o scurtă vizită la Paris. Plantele din garsonieră trebuiau lăsate în grija cuiva, așa că am ascuns cheia sub o piatră, undeva pe Strada Armenească.
Astăzi, 26 februarie 2020, nouă ani mai târziu, zbor din nou spre Paris. Tu ești acolo, dar nu în acest moment. În drum spre aeroportul Otopeni, taximetristul mă-ntreabă dacă m-am gândit că e posibil să nu mă mai pot întoarce. J’ai une pierre dans mon sac.
*
Am ajuns în capitala Franței ca să documentez o inițiativă globală lansată de UNESCO, când eu abia împlineam 3 ani: Registrul Memoria Lumii. Necesitatea apariției programului a fost declanșată pe fondul unei distrugeri deliberate în noaptea din 25 august 1992, ce a avut loc la Sarajevo: Biblioteca Națională și Universitară din Bosnia și Herțegovina a fost bombardată de trupele sârbilor bosniaci. S-au pierdut aproximativ un milion de cărți.
Sub aceeași umbrelă globală se lansa în același an și Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro. Două inițiative preocupate să protejeze patrimoniul documentar al umanității de o „amnezie colectivă” sau de condițiile climatice – factor potențial al distrugerii lor –, dar dedicate și problemelor generale ce privesc economia ecologică, mediul și dezvoltarea.
Memoria Lumii este un program interguvernamental cu 193 de state membre și trei seturi de registre: naționale, regionale și internaționale. În program se pot înscrie persoane fizice, instituții, asociații sau state care dețin manuscrise, documente, materiale audiovizuale – de interes istoric și valoare universală.
Examinarea dosarelor este curatoriată de Comitetul Consultativ Internațional (IAC), compus din 14 membre și membri numiți de directoarea/directorul general al UNESCO. Selecția dosarelor se întâmplă o dată la doi ani. Vizibilitatea cea mai mare o are registrul internațional.
Între 1997 și 2017 au fost înregistrate 427 nominalizări din toată lumea. O scurtă selecție a Memoriei Lumii include: Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789 - 1791); Arhivele Terorii din Paraguay (1954 - 1989); Patrimoniu documentar legat de accidentul de la Cernobîl (26 aprilie 1986); Arhivele emisiunii live KBS „Găsirea familiilor separate” (30 iunie - 14 noiembrie 1983); Declarații făcute de popoarele indigene la Națiunile Unite (1982 - 2015); Manuscriptul „Manifestul Comunist” de Karl Marx și Friedrich Engels (1848); Arhivele Tsunami din Oceanul Indian; Manuscriptele medicale Tamil inscripționate pe frunze de palmier; Documente ale Programului de eradicare a variolei al Organizației Mondiale a Sănătății (1966); Marshall McLuhan: „Arhivele viitorului”; jurnalul lui Anne Frank; Un cântec sau cânt african din Barbados (mijlocul secolului al XVII-lea - 1824); Operele nepublicate ale lui Christopher Okigbo; The Liberation Graphics Collection of Palestinian Poster; Nașterea sindicatului SOLIDARITATE (Gdańsk, 1980); Primele înregistrări ale propriei voci ale umanității (c.1853 - 1860); Arhiva completă referitoare la descoperirea insulinei și impactul său la nivel mondial (1923); Colecții de poezie populară chiliană tipărită: Lira populară (1880 - 1920); Primul zbor peste Oceanul Atlantic de Sud în 1922; Calea Baltică - Legarea lanțului uman (1989).
România nu are momentan niciun fond patrimonial documentar înscris în Memoria Lumii. În pregătire se află un dosar multinațional pentru nominalizarea lui Dimitrie Cantemir: „Manuscrise, gravuri, documente și cărți ale lui Dimitrie Cantemir în România și Turcia”.
10 martie 2020, Paris
Iau metroul de la Ourcq, din arondismentul 19, și cobor la stația Cambronne. Mă pierd pe străzi și merg în cerc. Ajung pe Rue Miollis. Iată-mă în fața sediului UNESCO (Bonvin), situat între turnul Eiffel și turnul Montparnasse, unde urmează să mă întâlnesc cu Flavio Pironea, Delegatul permanent adjunct al României la UNESCO.
Nu intră nimeni fără treabă în clădire. Birourile Delegației României sunt la etajul 7 din 15, așa că îmi iau timp să fac ochii mari. Coridoarele sunt vopsite în roșu și oriunde întorci privirea găsești vitrine cu publicații despre site-uri și moșteniri culturale din toată lumea. Se practică salutul prin atingerea cotului și e prima dată când văd un arsenal întreg de soluții dezinfectante în același loc. Mă uit în jur derutată. Acest limbaj îmi este complet străin.
Observ un anunț scris cu roșu pe o hârtie A4, prins în două bolduri pe un stativ de partitură: „În urma epidemiei de Coronavirus, persoanele care se întorc din China, Republica Coreea, Singapore, Iran, Lombardia, Romagna, Liguria și Regiunea Veneția din Italia sunt rugate să consulte serviciul medical la sosirea în sediul organizației”.
Merg mai departe. Mă urc în lift. Îmi amintesc ce mi-a spus taximetristul în dimineața când am plecat la aeroport în urmă cu două săptămâni: „se vor închide frontierele”.
Biroul 7.39-7.43.
„Memoria umanității. Sunt arhive care privesc fapte de relevanță istorică.”
Ajung într-un birou plin cu plante. Mă așez pe scaun și explic scopul vizitei mele. Am venit la Paris pentru că voiam să aflu direct de la sursă cum funcționează Memoria Lumii. De ce este importantă pentru umanitate această inițiativă? Mai specific, mă interesează propunerile respinse de program; să înțeleg structura care ghidează alegerile comitetului, în afara criteriilor de valoare istorică și patrimonială.
Așa aflu de la delegatul adjunct al României, că înscrierile în registrul internațional au fost suspendate în octombrie 2017, pe fondul reexaminării programului, care s-a fost transformat într-un fotbal politic. Suspendarea a coincis și cu schimbarea directoarei generale UNESCO, Irina Bokova.
Ultimul cui a fost bătut de conflictul între Japonia și Coreea de Sud. Motivul: amânarea nominalizării arhivei „Vocile femeilor de „«reconfortare»” – 2.744 de documente istorice care atestă violența și sclavia sexuală la care au fost supuse aproximativ 200.000 de fete și femei, de către armata imperială japoneză, începând cu 1930 şi până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Arhiva „Vocile femeilor de «reconfortare»” a fost solicitată spre înregistrare în Memoria Lumii, în 2016, de către alianța internațională de ONG-uri (ICJN) formată din 8 țări: Coreea, Japonia, China, Taiwan, Țările de Jos, Filipine, Indonezia și Timorul de Est.
Cu câteva zile înainte ca ICJN să depună solicitarea, patru grupuri din Japonia și SUA au depus o cerere de înregistrare în MoW. Documentele lor susțineau că femeile de “«reconfortare»” au fost o organizație legală de prostituție reglementată de stat pentru armată.
În urma acestor solicitări, Comitetul Consultativ Internațional, decide că cele două propuneri vin în conflict și recomandă amânarea nominalizării în așteptarea unui dialog.
„Comitetul consultativ internațional al Programului Memoria Lumii, în urma deciziei Comitetului executiv al UNESCO în reuniunea sa din 16 octombrie 2017, recomandă directorului general ca UNESCO să faciliteze un dialog între nominalizatorii nr. 101 „Vocile femeilor de «reconfortare»” și nr. 76 „Documentație despre femeile de “«reconfortare»”, disciplina armatei japoneze, și părțile interesate. Comitetul consultativ recomandă, de asemenea, stabilirea unui loc și timp convenabile ambelor părți pentru acest dialog, în vederea conducerii la o nominalizare comună care să cuprindă, pe cât posibil, toate documentele relevante.”
Altfel, programul merge mai departe, registrul există, dar înscrieri nu se mai fac. „Continuă cu frâna pusă.”
Cât despre motivațiile de respingere a dosarelor, acestea nu pot fi solicitate nici măcar de statele direct implicate – doar directoarea generală are dreptul să vadă recomandările. Procesele verbale detaliate ale ședințelor de luare a deciziilor rămân confidențiale.
Înțeleg că a fost nevoie să urc până la etajul 7 al acestei clădirii și să aflu că Memoria Lumii mă aștepta undeva în stare de suspensie. Procesul memoriei este supus procedurilor birocratice și interpretării faptelor istorice. Ceea ce percepeam ca fiind necesar pentru patrimoniul documentar al umanității, și totodată poetic, este mai politizat decât credeam.
„În 2017, când vorbești de arhive, vorbești despre probleme.”
Deși Memoria Lumii nu este un tribunal care să rezolve dispute cu privire la un trecut comun, acest caz nu a fost unul izolat. „S-a generat o spirală ascendentă ca sensibilitate și ca amploare”, îmi spune Flavio Pironea. Sunt evenimente istorice pe care anumite state le consideră sensibile, neadevărate și atunci intră în conflict. „Istoria e interpretabilă.”
Pe 13 decembrie 2007, disputa dintre Japonia și Coreea de Sud a fost dezbătută în Rezoluţia Parlamentului European. Japonia a fost atunci invitată să recunoască oficial, și să accepte răspunderea istorică şi juridică pentru sclavia sexuală folosită ca armă de război împotriva femeilor, în țările și teritoriile ocupate înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Asociația coreeană din Berlin, reprezentată de un grup de femei, a inaugurat pe 28 septembrie 2020 „Statuia Păcii”/ Friedensstatue, ce comemorează femeile de “«reconfortare»”.
La 10 zile de la inaugurare, primarul districtului Mitte din Berlin retrage autorizația de instalare a statuii memoriale, în urma declarațiilor făcute de cabinetul Guvernului japonez: „Vom aborda diferite părți implicate în vederea îndepărtării statuii”. Câteva zile mai târziu, primarul revine și își exprimă acordul ca instalația să rămână pe poziții, în așteptarea unui compromis între Japonia și Coreea de Sud cu privire la estetica statuii.
Cum se poate rezolva un conflict bilateral atunci când guvernul Japoniei este unul dintre finanțatorii cei mai importanți ai UNESCO? Complicat. Japonia are deja un istoric în sensul acesta. În 2016, și-a retras fondurile după ce UNESCO a acceptat să includă în Memoria Lumii dosarul propus spre nominalizare de către China: „Masacrul de la Nanjing” – o crimă în masă desfășurată în al Doilea Război Mondial, de către armata imperială japoneză, în fosta capitală a Chinei, Nanjing. Masacrul a început pe 13 decembrie 1937, și a durat timp de șase săptămâni.
În urma suspendării înscrierilor în MoW, s-a decis înființarea unui grup de lucru/cadru juridic care să revizuiască funcționarea programului, să propună modalități de rezolvare pentru cazurile sensibile și să ajute la depășirea impasurilor. Un fel de trusă de prim ajutor pentru arhivele Memoriei Lumii.
Plec din Rue Miollis spre sediul principal UNESCO din Place de Fontenoy. Clădirea, în formă de Y, a fost inaugurată în 3 noiembrie 1958 și proiectată de trei arhitecți din trei colțuri diferite ale lumii, sub conducerea unui comitet internațional. Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură se sprijină pe 72 de coloane din beton.
Trec prin intrarea securizată, le dau buletinul, îmi dau un ecuson. Vreau să merg la bibliotecă, dar mai rămân puțin în holul clădirii. Mă așez pe canapeaua neagră cu patru locuri a Națiunilor Unite, de unde citesc mesajul din Constituția UNESCO, încadrat într-o bulină albastră deasupra liftului: „Întrucât războaiele încep în mintea oamenilor, apărarea păcii trebuie să se construiască în mintea oamenilor”.
Toaletele de lângă lift sunt dotate cu tonomate de prezervative, iar în curte există un spațiu de meditație construit de arhitectul Tadao Ando: o structură simplă din beton cilindric cu diametrul și înălțimea de șase metri.
După vizita la UNESCO, primesc cadou de la B. o pereche de pantofi albi. N-am apucat să îi mai port decât prin casă. A doua zi se declara starea de urgență în Franța.
11 martie 2020: OMS declară starea de pandemie globală.
Documentarea programului Memoria Lumii m-a prins fix la debutul pandemiei în Europa. Frica și teama de a reveni în România s-au amestecat cu neputința de a nu mai putea continua proiectul așa cum plănuisem inițial. Un fel de a pluti peste situația de presiune, tot ce puteam face era să scriu. A trebuit să mă întorc spre interior. Un fel de a spune cum s-a simțit ceva în timp ce se întâmpla – nu doar ce s-a întâmplat.
17 martie 2020, Paris
Am plecat din țară pe 26 februarie, fără bilet de întoarcere. Urma să lucrez cu o arhivă și un proiect lansat de UNESCO, Registrul Memoria Lumii. Tot pe 26 februarie se anunță și primul caz de COVID-19 pe teritoriul României. Ieri am luat hotărârea finală de a nu mă întoarce la București pentru a nu mă expune riscului de contaminare călătorind. Decid să continui proiectul de cercetare în aceste condiții noi.
În Franța abia de astăzi începe carantina, deși eu am redus ieșitul pe afară de mai bine de o săptămână. Dacă zilele trecute oamenii s-au aglomerat prin parcuri ca la Disneyland, astăzi toate sunt închise, iar președintele Macron repetă de 14 ori într-o declarație de 20 de minute: „Françaises, Français, nous sommes en guerre”/ „Franceze, francezi, suntem în război".
În altă ordine de idei, voi putea desfășura un număr restrâns de activități în afara locuinței și întotdeauna cu condiția să am la mine un formular de «Attestation pour circuler»/ „Certificat de circulație” sau cu legitimația de presă.
S-a făcut 5 dimineața și scriu toate acestea din casa în care locuiesc, care a aparținut Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, scriitori și jurnaliști radio – simboluri ale exilului român în perioada dictaturii comuniste, și locul unde voi rămâne, cel mai probabil, până când lucrurile se vor mai liniști.
17 aprilie 2020, Meudon
La o lună distanță de când am decis să nu mă întorc în România. Din Meudon, un oraș din suburbia Parisului, pe un deal, aproape de pădure și de propriile frici. Ieri am găsit pe stradă un anunț: „Notre petit chat <<Busuioc>>, a disparu”. Pisica s-a găsit, eu încă mai caut.
„Sper că sunteți bine în mijlocul acestei crize globale.”
La biblioteca UNESCO, îmi notasem contactul lui Joie Springer pe care îl găsisem în publicația „Programul UNESCO Memoria Lumii: aspecte cheie și dezvoltări recente”. Joie a fost membră a primului grup de lucru care a definit criteriile de funcționare a Memoriei Lumii în 1992, responsabilă de includerea arhivelor audiovizuale în program și manager al programului între 2007 și 2014.
I-am trimis un email cu certitudinea pe care o poți avea atunci când nu știi dacă adresa la care ajunge mesajul tău mai este sau nu valabilă. Mi-a răspuns la o distanță de 16 minute. „Sunt interesată să împărtășesc tot ce pot despre programul Memoria Lumii și să susțin cercetarea în memorie și rolul pe care îl joacă în identitatea și cultura noastră. După cum știți, acum m-am retras din UNESCO, așa că nu am fost implicată în ultimele evoluții.”
Joie continuă să ofere servicii de consultanță și să participe la ateliere cu scopul să ajute la pregătirea nominalizărilor, fără garanția că propunerea va fi ulterior listată în MoW. „Pregătirea finală revine persoanei care completează dosarul și un formular scris greșit, oricât de important este documentul, poate fi respins.”
Am rugat-o să-mi numească trei memorii relevante pentru ea, înscrise în MoW. A ales exemple cu un impact semnificativ din perioada când încă lucra la UNESCO, unde au existat și beneficii economice tangibile. Există nenumărate altele, inclusiv cazuri în care înscrierea a împiedicat vânzarea și destrămarea unor colecții; o comunitate tribală emoționată până la lacrimi, deoarece oamenii lor au fost în sfârșit recunoscuți, și așa mai departe.
Arhiva Drepturilor Omului (Chile, 2003)
Colecția Sakubei Yamamoto (Japonia, 2011)
Buljo jikji simche yojeol (vol. II), al doilea volum din „Antologia învățăturilor Zen ale marilor preoți budiști” (Republica Coreea, 2001)
„Lista este interminabilă.” A mai adăugat trei.
Cazul Curții Penale nr. 253/1963, Statul versus Nelson Mandela și alții (Africa de Sud, 2007)
Filmul Metropolis, 1927 (Germania, 2001)
Operele lui Christopher Okigbo (Africa, 2007)
Îmi spune că experiența de lucru în MoW i-a lărgit conceptul despre ceea ce poate și ar trebui considerat un document. „Un exemplu este listarea Introducerii sistemului metric zecimal, 1790-1837 (Franța, 2005), unde, pe lângă textele legale, contorul și kilogramul standard de platină, care sunt obiecte tridimensionale și nu sunt din punct de vedere tehnic patrimoniu, sunt incluse.”
O întreb dacă știe despre apariția unei platforme online care documentează și arhivează texte de non-ficțiune și narațiuni personale scrise în timpul epidemiei COVID-19 din China.
„Jurnalul de imagine al zonei afectate
Dacă vă aflați într-o zonă afectată
Vă rugăm să folosiți fotografii (videoclipuri) și transcrieri
Tot ce auzi și vezi
Nu mai puțin de 3 fotografii
Nu mai puțin de 300 de cuvinte”
„Nu știam de acest demers, dar știu că există discuții despre documentarea experiențelor COVID-19. Documentarea pandemiei și impactul pe care îl are ar fi, în timp, eligibil pentru înscriere, deoarece este cu adevărat globală. Logistica va fi o provocare, pentru că înregistrările abundă în toate țările. Procesul de selecție va fi uluitor. Este o arhivă care ar trebui păstrată.”
Momente similare înscrise în Memoria Lumii care conțin, de asemenea, mărturii personale, sunt arhivele drepturilor omului din mai multe țări; revoluțiile politice din Timorul de Est; sau Revoluția Puterii Poporului Filipinez din 1986: o transmisiune radio neîntreruptă timp de patru zile care a mobilizat spontan milioane de oameni și a dus la restabilirea democrației în Filipine – plecarea lui Ferdinand Marcos și sfârșitul mandatului său prezidențial de 20 de ani. Cronica unui „monument” istoric, needitat, înregistrat pe 44 de casete audio și un mini-disc.
Între timp, echipa din spatele platformei care documenta și arhiva amintiri legate de coronavirus a suspendat funcționarea paginii din cauza „situației” din China. În paralel, Administrația Națională a Arhivelor din China a solicitat departamentelor de arhivă să furnizeze guvernului și departamentelor de sănătate documente istorice legate de pandemie. În Japonia, Ministerul evidenței publice și a gestionării arhivelor a cerut ca toate documentele legate de virus create de agențiile guvernamentale să fie stocate și transferate la Arhivele Naționale.
Nu știu care versiune a pandemiei se va propune spre nominalizare în următorul registru al Memoriei Lumii. Țări precum China, Egipt, Rusia, Turkmenistan, Venezuela și altele cenzurează libera exprimare sau diminuează gravitatea impactului COVID-19. Virusul și represiunea se răspândesc simultan.
Presupun că mărturiile despre cum nu s-a putut documenta acest episod pandemic ar putea fi o propunere spre includerea în Memoria Lumii. Altfel, UNESCO riscă să internalizeze din nou conflictele statelor membre care refuză să-și pună în mișcare memoria retrospectivă și să confrunte trecutul istoric.
Momentan, nominalizările pot fi făcute și de persoane fizice, ceea ce înseamnă că, printre altele, procesul a fost gândit să prevină și cenzura documentelor anumitor grupuri dintr-o țară. Singura cerință este ca dosarul să stabilească bine importanța sa la nivel global.
*
3 mai 2020, Meudon
Înainte să mă întorc în Romania vreau să ajung în Albi, la 690 km de unde mă aflu acum. Acolo se află într-un manuscris, la pagina 57, imediat urmată de un index al vânturilor și mărilor, una dintre primele două hărți ale lumii non-simbolice și non-abstracte: „Mappa mundi d’Albi”.
4 mai 2020, Meudon
Vara asta sper să pot merge la Albi să văd harta, care este cel mai vechi document cartografic din Registrului Internațional Memoria Lumii.
11 mai 2020, Meudon
Începând de astăzi, conform noilor reglementări impuse de Guvernul Francez, am nevoie de o declarație de deplasare dacă depășesc 100 km. Vă scriu cu rugămintea dacă mă puteți ajuta cu un document oficial ca să pot realiza călătoria, altfel, o să fie imposibil să văd harta.
27 mai 2020, Paris
CO – STAR. Your day at a glance. Your body is scared.
Suntem la o săptămână distanță de când s-au scos restricțiile de deplasare și e prima dată când mă plimb cu bicicleta prin Paris. Ascult muzică în căști și mă gândesc la călătoria spre Albi, în timp ce traversez tunelul Tuileries, paralel cu Sena.
Cu mâna dreaptă țin de ghidon, cu stânga scot telefonul și filmez câteva secunde propria umbră în mișcare prin soarele de la apus. Înaintez cu senzația că trăiesc cea mai mișto zi de când am ajuns aici.
La scurt timp mă trezesc pe jos, pe asfalt, și pare că sunt întreagă, mai puțin piciorul stâng. Sunt îmbrăcată într-o cămașă albă și pantaloni scurți albi și tocmai m-am răsturnat cu bicicleta lângă Pont Notre Dame. Cu mâna dreaptă scot telefonul să cer ajutor, pe cine sun? Cu stânga îmi scot încălțămintea.
Până la spitalul din Rue de l’Atlas, am folosit ca punct de sprijin o baghetă din metal de la perdeaua din camera mea. Acolo m-au așezat într-un scaun cu rotile și-am așteptat să intru la radiografie cu o pungă de cartofi congelați „Just au Four” pe picior – în spital nu s-a găsit gheață. Diagnostic: „entorse du ligament lateral externe”/ entorsă de ligament extern. Așa s-au mai adăugat cinci săptămâni de repaus, la cele aproape trei luni de carantină.
Acasă deschid dosarul de la spital: mi-au scris greșit data nașterii, 12.06.1989.
27 august 2020, Paris
În drumul spre casă, la întoarcerea de la magazin, trec prin parcul Buttes-Chaumont cu gândul să-mi fac o fotografie în cabina foto pe film. La câțiva pași de cabină o persoană așteaptă să facă contact vizual cu un trecător. Avea nevoie să-i schimbe cineva 50 de cenți în monede de 10 sau 20 de cenți. Mă opresc și facem tranzacția. Intră în cabină. Își face poza. Rămân cu moneda de 50 de cenți și-aștept acum la rândul meu un schimb ca să pot face poza. Ieri s-au împlinit 6 luni de când sunt în Franța. Fotografia o să reziste 100 de ani.
10 septembrie 2020, București
Mi-a plăcut că ai spus atunci când ai plecat „mă duc la mine în cameră”. M-am gândit peste zi la Gellu Naum care zicea „orașul avea o singură casă”; îmi pare că trăim în aceeași casă din nou. Allez, bun venit acasă. O să fie bine.
27 octombrie 2020, București
Mă trezesc brusc. Deschid ochii și laptopul. Tocmai am dormit cele 20 de minute din începutul celui de-al doilea Forum Mondial al Politicii Globale Memoria Lumii organizat de UNESCO. Așteptam acest forum încă de la începutul anului.
De la etajul 2, într-un bloc din București, intru pe frecvență cu oficialii internaționali ai instituțiilor memoriei (muzee, biblioteci, arhive). Alte 300 de persoane din diferite colțuri ale lumii ascultă, odată cu mine, discuția despre: metode de reducere a riscului de dezastre ca strategie pentru conservarea și accesibilitatea patrimoniului documentar, social media ca noul patrimoniu intangibil, practici arhivistice și repatrierea arhivelor, tehnici de copiere și reproducere pentru prezervarea documentelor, sau căutarea în arhive digitale versus arhive pe hârtie (serendipity).
În timp ce facem eforturi ca informațiile să fie înregistrate pe servere și hard disk-uri, prin transformarea lor în date, paradoxal, totul pare cumva să dispară. În cartea The Shape of Evidence, autoarea Sophie Berrebi vorbește mai extins despre fragilitatea imaginilor și înregistrările de tip „amnezic”, dând ca exemplu aplicația pe telefon Snapchat: „Partajați evenimentele preferate în direct sau înregistrați-le ca mesaje video care dispar automat fără urmă după câteva secunde.”
Când programul Memoria Lumii și-a început activitatea, documentele digitale și păstrarea lor erau destul de noi, sau chiar necunoscute, în multe dintre instituțiile de patrimoniu mondial. Astăzi, documentarea 3D, supravegherea electronică și scanerele laser aduc din ce în ce mai multe date și precizie istorică despre patrimoniul digital. În același timp, mă gândesc că o atenție egală pentru digitalizarea sau stocarea datelor s-ar putea orienta și pentru interpretarea și dezbaterea arhivelor istorice controversate.
Pe măsură ce avansez cu documentarea, realizez că Registrul Memoria Lumii este mai ramificat decât credeam. Pare că mi-ar lua o viață întreagă să-i descopăr mecanismele. Dacă m-aș implica în cadrul programului oare aș înțelege mai bine principiul Memoriei Lumii?
„Cred că ați putea ajuta la proiectarea materialelor publicitare sau educaționale, precum și la înțelegerea problemelor legate de documentele audiovizuale.”
Joie Springer, membră inițiatoare a programului MoW
„Ați ajuns la UNESCO într-un moment dificil (pentru întreaga omenire, de fapt) și aparte, în care activitatea este profund perturbată.”
Flavio Pironea, Delegatul Oficial al României la UNESCO
Fără răspuns.
Fackson Banda, Șeful Unității Patrimoniului Documentar UNESCO (MoW)
„Ne face plăcere să vă informăm că profilul dvs. de candidat a fost creat cu succes.
Dacă nu ați făcut deja acest lucru, vă recomandăm să vă înregistrați pentru a primi alerte automate de locuri de muncă prin e-mail. Această opțiune este disponibilă prin pagina de profil a candidatului. Vă mulțumim pentru interesul acordat Carierelor UNESCO. Toate cele bune.”
Biroul de Management al Resurselor Umane
*
Mă uit pe fereastră. Văd pe cer un avion care își pierde controlul. Se rotește în cerc. Așa începe ultimul vis notat înainte să mă întorc în România după 6 luni. Îi fac semne disperate lui B. să se uite repede. Ceva nu e în regulă. Avionul plonjează în gol. Se prăbușește pe suprafața unui teren de fotbal. Atât avionul, cât și rămășițele lui dispar în timp ce grupuri de oameni se îndreaptă cu bucurie și sărbătoare spre centrul evenimentului.
astăzi, mă gândesc
la dimineața din
26 februarie 2020.
și se întâmplă chiar acum
când închid ochii
și pot simți din nou ceva.
la fel ca și istoria,
sunt amintiri care
nu ne părăsesc niciodată.
*
Update: Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la înființarea programului Memoria Lumii, și doi ani de la începutul pandemiei. UNESCO a publicat între timp apelul pentru reluarea înscrierilor la nominalizările în Registrul Internațional MoW, ciclul 2022-2023. Aștept și urmăresc cu atenție să văd ce versiune arhivată a pandemiei va fi propusă spre nominalizare în registru.
Pe lista scurtă a Memoriei Lumii aș mai adăuga: cronologia dezvoltării și apariția vaccinului împotriva COVID-19 (9 noiembrie 2020), sau dimineața când am deschis ochii, înainte de răsărit, și-am văzut pe cer reluarea traficului aerian după luni de pauză (8 mai 2020).
Voi ce amintire ați include în registrul Memoriei Lumii dacă ați avea posibilitatea?
Textul a fost publicat în numărul #57 (print) al revistei IDEA artă + societate.
