Duminică am pornit spre o petrecere de manele. Sistem ca pe Ferentari se cheamă și se ține în Ferentari. Au făcut-o membrii Paradaiz sub forma unui festival grijuliu și cu cartierul, pentru că e pentru prima dată când se face acolo, dar și cu noua plăcere pentru world music, subiect deschis de curând la festivalul Outernational. Publicului de cartier i s-au alăturat și publicul de petreceri alternative de centru. Controversele genului muzical sunt discutate public probabil de prin 2011, dar de atunci încolo discutăm de nenumărate petreceri. Petreceri unde s-a dansat laolaltă în cele mai neașteptate locuri, unde ritualic s-au reconsiderat prejudecăți. Din centrul Bucureștiului până în Ferentari. Taximetristul, nu neapărat inițiat, ne-a prezentat stigma Ferentariului, prilej cu care m-am surprins într-un entuziasm energic spunându-i: nu mi-e mie domne frică.
Am făcut doi pași vestind diversitatea din Ferentari și au intrat Frații de aur parcă pe aceiași pași cu noi. Am căutat cu ochii păr colorat, camere de filmat, cămăși de SH. Prea puține, e OK.
Ajunseserăm în Ferentari pentru că ne-a chemat David, un suedez invitat să pună muzică la after-party-ul petrecerii Sistem ca pe Ferentari, din centrul comunitar Stela și Dana. David avea pantofi împletiți, carcasă de telefon cu ștrasuri, o freză impecabilă și o pasiune veche pentru manele, pe care le-a reapropiat de prin 2000 pentru suedezi avangardiști. Suedezul și ai lui stăteau în centrul mulțimii, așa că am mers la sigur. Un arhitect norvegian care lucrează la o critică arhitecturală a Ferentariului și un regizor italian care îl însoțea pe David.
Nu se fuma, nu se bea, aproape că doar fetițele sub 18 dansau la liber. Decent, sub geanta mea cu blană am băgat și eu. M-au luat să-mi arate, le-am aplaudat cu palmele ude de emoție, le-am întrebat cum le cheamă. Era zgomot de mai mult.
Una mai frumoasă decât cealaltă, verificate ciclic de mamele lor, ne luau pe noi, fetele străine, pe rând la dans. Una dintre ele, cu o rochiță strâmtă cu mere mușcate, m-a văzut că încerc să îmi filmez cunoscuții și mi-a cerut aparatul. L-am scos de pe filmare și am trecut la privit. Mă simțeam cum cred că se simte un antropolog, doar că în seara aia nu eram decât un om curios cu fermoarul de la inimă deschis.
O urmăream cu adrenalina pompându-mi în încheieturi cum face fotografii și îmi părea rău că nu am un aparat mai bun, că nu sunt eu aparatul. Deodată a întors camera din landscape, condusă de obișnuința telefonului. Facebook nu avea, că îi scriau prea mulți și i l-a șters soră-sa. Încadra pe diagonală și apăsă repede ca un fotograf de evenimente. Își alegea cu îndemânare și curaj subiecții. Se răzgândea. ISO-ul mare, timpul de expunere lung, doi pași în spate, doi în față. Eram în transă. Îmi imaginam ce îi place la noi sau de ce îi suntem stranii. Privea prin aparat zâmbetele premature pe care le primea de sus în jos. Nu îi privea în ochi. Îi băga pe toți în aparat și de-abia apoi se uita la ei. Până s-a plicti și mi l-a dat înapoi. Nu mă uit la poze. Dansez cu ea.
De fiecare dată după a 5-a piesă, urma o ultimă piesă. Ne-au încălzit gradual Frații de aur, zic pe noi ăștia veniți în vizită pentru că cei din cartier își începuseră cu toții ziua la o nuntă pe lângă parc. Mâinile erau în aer, dar ale ăstora mici nu se vedeau de departe. Eram impresionată de instrumentele Kana Jambe și de cum își măsurau fetițele feminitatea în priviri lansate din umeri până în coapse. Ne dansau prin rotație.
Se termină concertul. Stela, de la centrul comunitar îi mulțumește lui Vlad de la Paradaiz, unul dintre organizatori. Copiii se distraseră toată ziua. Asta era probabil când Ness, un instrumentist faimos în Ferentari, lovea țambalul și Lea de la Matka desena. Nu eram acolo.
Fac doi pași în trecutul cel mai recent și îmi pun câteva întrebări. De ce îmi pare steril contactul nostru cu un spațiu aparent liminal, stigmatizat? E oare nevoie ca orice migrație culturală să fie instituționalizată ca să ne justifice prezența, nouă, copiilor de centru în vizită în Ferentari sau putem să mergem oricând să dansăm împreună? Oricum, dacă nu era Vlad de la Paradaiz și dacă nu era Stela de la centru, dacă nu erau Mako și Vlad de la Casă, Adi Schiop sau Ion și Cosima - Future Nuggets și câți și mai câți, mergeam noi în Ferentari? Tinere, ai liminal sau marginal sau defavorizat sau stigmatizat sau cel mai simplu, vulnerabil și la tine pe scară, sau în micul oraș unde te-ai născut sub o stea norocoasă. Cu ei dansezi pe manele?
O rog să ne ducă la shawarma. Suedezului îi e foame. E de trei zile în București și știe cartierul mai bine decât ne așteptam, îl simte mai bine decât credeam. Batem o vreme câteva străzi pentru un local mic cu mici. Fetița cu rochie cu mere mușcate, autoarea fotografiilor, mă dezbracă de secrete. Eu nici nu-mi aduceam aminte cum o cheamă și pe moment nu am realizat cât de importantă avea să de devină. Nu mă lasă să răspund prea lung. De ce te cheamă Jasmine? Sunt arăboaică. E, da sigur ești. Și unde e mama ta? Mama mea e la Giurgiu. Și te lasă așa de capul tău? Nu îi e frică pentru tine? Am 25 de ani, sunt adult. E, da ești măritată? Nu. Inelul ăsta e de aur? Dă-mi-l mie. Nu ți-l dau, că e de la mama. Hai pa.
Era o seară caldă, calmă, în care mă antrenam pentru viață. Ferentariul îmi amintea de Amman. Îmi amintea de familia mea extinsă. De ce îmi place în cartier și de când nu mă mai lasă mama singură pe străzi. Și de ce nu sunt măritată? De cum merg la marginea orașului când călătoresc pentru că acolo e orașul viu, cel care ne lipsește tuturor. Zâmbeam. Și îmi regândeam principiile. Mirosul de mașină veche, cu gunoi și grătar îmi desena în piept harta cartierului. Eram ca o rochie fără etichetă, o siluetă curioasă care urma să transpire printre băieți politicoși curioși dacă sunt măritată până la stingerea dată acestui festivalul al emoțiilor de cartier de către gardienii străzilor coborâți din mașini albe cu girofaruri.
