În The Human Surge, filmul lui Eduardo Williams din 2016, un personaj afirmă că „în viitor, larma continuă a orașelor va fi receptată ca liniște”; cu alte cuvinte, că sunetele tot mai pestrițe din jurul nostru (mașini, claxoane, țipete, oameni vorbind unii peste alții), toate astea se vor amesteca atât de tare cu ființa noastră, încât vor deveni o formă de liniște. Fără ele, nu vom mai funcționa cum trebuie, nu vom mai putea merge mai departe. Filmele fraților Safdie (Benny și Joshua), Good Time (2017) Daddy Longlegs (2009), Heaven Knows What (2014), captează o efervescență de tipul ăsta: New York-ul e un conglomerat de sunete și gesturi, oamenii vorbesc unii peste alții, fug unii de alții, prinși într-o cursă fără țintă, în care nu îți mai permiți să te uiți înapoi.
În Uncut Gems (probabil cel mai bun film pe care-l poți urmări pe Netflix acum), nevoia de acțiune continuă (o mișcare perpetuă, chiar și stând pe loc, o nevoie de a verbaliza, de a te face ascultat, de a domina șamd) a protagonistului, Howard Ratner (Adam Sandler, extraordinar) pare să fie nu numai o formă de escapism de la problemele cu soția, cu amanta, cu mahării cărora le datorează bani sau sau pietre prețioase, dar și un fel de dependență de adrenalină. Howard nu stă niciodată în tihnă - fiindcă tăcerea l-ar pune față în față cu problemele lui.
Un personaj atât de excentric e greu de descris: Howard e un bijutier dependent de jocuri de noroc (ce combinație crocodil-pasăre fluvian, fiindcă tipul joacă toți banii pe care îi câștigă, riscându-și permanent pielea); alura lui de goblin new-yorkez în haine largi îl face un impostor ambulant care îi duce de nas pe oameni că le va da banii promiși. Practic, Howard are un abonament la un amanet de peste stradă unde și-ar duce și soția pentru o garanție în plus - cu toate astea, are o carismă și un zâmbet inimos care nu acceptă niciodată un refuz.
Filmul începe într-o mină din Etiopia, cu descoperirea unei pietre neobișnuite: e o piatră dură, care ascunde o mulțime de fațete colorate și transparente. Aparatul de filmat plonjează în ea, ca într-un halou à la Enter the Void, ajungând direct în colonoscopia lui Howard. Legătura lui cu piatra pare să fie teribil de puternică, așa că Howard face tot posibilul să pună mâna pe ea. Piatra ajunge printr-un curier, îndesată în burta unui pește imens (ce metaforă mai sugestivă pentru situația lui Ratner?), urmând să fie vândută pe o grămadă de la bani la o licitație. Încurcăturile ce urmează țin nu numai de setea lui Howard de a intra în belele, ci și de un fel de traiectorie metafizică a pietrei - ea are puteri tămăduitoare (sau adepții ei cred asta orbește).
Tot universul din jur e înțesat de simboluri monetare - aparate de păcănele, pariuri sportive - chiar și magazinul de bijuterii al lui Howard, înghesuit și plin de sticlă, pare un fel de acvariu-capcană. În primul rând, e intrarea - musafirul trebuie să treacă de două obstacole, cel al ușii principale (unde e urmărit de o cameră video) și a doua sonerie, o ușă căptușită de pereți transparenți, ca o cutie, unde poți sta captiv câteva minute până primești unda verde de intrare. Desigur, sistemul e faultat de o tehnologie proastă, ceea ce poate fi un inconvenient, dar mai mult o resursă pentru Howard: ține rechinii recuperatori la distanță. Toate obstacolele pe care protagonistul le construiește sunt o metodă de a mai câștiga timp - fiindcă totul e o cursă contra cronometru. Criticul de film Sheila O’Malley o descrie foarte bine aici: e un fel de transă a personajului, mânat de un ideal echivalent cu un El Dorado cu pariuri.
Aparatul de filmat, aflat într-un continuu du-te-vino, înghițit de la un punct de prea multă realitate din jur, e un martor extrem de naiv, aproape ca protagonistul: el nu știe unde va fi aruncat mai departe. Deși spectatorul știe că alegerile lui Howard sunt hazardate, el nu poate intui în niciun fel unde îl vor propulsa, ceea ce infuzează și mai tare de realism secvențele. Singura ieșire din realism sunt prologul și epilogul, aflate în buclă - o sondare prin adâncurile spectrale ale colonului lui Howard, precum și muzica new-wave a filmului, realizată de Oneohtrix Point Never (aka Daniel Lopatin) care dă impresia unui periplu lent cu o navă spațială. De aici e și echilibristica excelentă a lui Uncut Gems: deși imaginea e extrem de alertă, muzica vine și o liniștește, ca și cum ar fi doar un vis din care te poți trezi la un moment dat.
Uncut Gems poate fi urmărit pe Netflix.
