Giuvlipen, prima companie de teatru feminist rom din România și singura care scoate constant producții cu tematică romă și substrat politic, face lobby pentru înființarea unui teatru rom de stat. Romii sunt a doua minoritate ca număr din România și, în continuare, puternic marginalizați. Un exemplu e că, deși țara are 12 teatre minoritare de stat - nouă maghiare, două germane și unul evreiesc -, lipsește unul al romilor. Unul care să contribuie la anti-discriminare și integrare socială.
Trupa Giuvlipen (adică „feminism” în limba romani) activează în mediul independent și a făcut până acum trei spectacole în cei trei ani de activitate, cu care s-a plimbat prin țară și pe-afară, inclusiv în comunități rome. Spectacolele sale atacă sexismul, hipersexualizarea și exotizarea (Gadjo Dildo); critică rasismul societății, dar și închiderea comunităților rome (a celor care păstrează mariajele timpurii sau le interzic fetelor accesul la educație) și introduc și teme care ne afectează pe toți - depresia la adolescenți sau problemele din sistemul de sănătate -, prin ochii minoritarilor (Cine a omorât-o pe Szoma Grancsa și albastru/portocaliu).
Recent, echipa a pornit cu aceste spectacole într-un tur național finanțat de AFCN, care a început cu orașele Sfântu Gheorghe și Gheorgheni (din județele Covasna, respectiv Harghita), a continuat cu Iași și va merge mai departe spre Cluj și Târgu Mureș. Ultima oprire va fi la Teatrul Evreiesc din București, unde trupa va monta unul dintre spectacole în variantă bilingvă - română-romani. Turul e și o campanie de conștientizare pentru nevoia înființării unui teatru rom de stat și un prilej de adunare de expertiză în acest sens.
Am vorbit cu doi dintre membrii Giuvlipen despre importanța unui astfel de teatru. Cu Mihaela Drăgan, o cunoscută artistă și activistă romă, nominalizată recent la premiul anual oferit de The League of Professional Theatre Women din New York. Și cu regizorul nerom Mihai Lukács - care a făcut regia pentru cele trei spectacole mai sus aminitite și-a mai făcut cu Drăgan Sara Kali (un performance-invocație către sfânta romă Sara Kali) și spectacolul La Harneală (despre evacuările forțate ale romilor din cartierul bucureștean Rahova Uranus). Mihaela Drăgan a mai scris și produs spectactolul Del Duma: Vorbește-le despre mine (inspirat de experiența reală a patru femei rome cu căsătoria timpurie) și a înființat trupa Giuvlipen împreună cu actrițele Zita Moldovan și Elena Duminică.
De ce ar fi important un teatru rom de stat?
Mihaela Drăgan: Este necesar acum pentru că identitatea etnică este strâns legată de cultură. Nu poți exista fără instituții culturale care să o producă, nu poți să produci și să dezvolți cultura contemporană romă dacă nu o scoți dintr-un imaginar tradițional. Un teatru rom susținut de stat poate îmbunătăți modul în care sunt văzuți romii, asta am observat și de când jucăm spectacolele noastre, că teatrul e o armă bună în schimbarea percepțiilor. O instituție puternică poate face asta la un nivel mult mai mare și mai de impact. Statul român are o datorie istorică față de minoritatea romă, care a fost oprimată sistematic, mai ales prin sclavie și Holocaust.
În ce stadiu sunteți acum cu demersurile?
Mihaela Drăgan: Acum suntem în perioada de conștientizare. Conștientizare la nivel național că existăm, că facem ce facem. Eu cred că asta e important la început, ca oamenii să înțeleagă că existăm și că avem nevoie de teatrul ăsta. Că nu mai putem continua așa ani de zile. Nivelul următor e să mai mergem la audiențe cu miniștrii și la primărie, să ne consultăm și cu alte teatre minoritare, să vedem ce ne propun. O problemă care ne-a fost semnalată de când am început să discutăm de ideea de teatru rom e că nu există o tradiție a romilor în teatru.
Cine a spus asta?
Mihaela Drăgan: Am avut o discuție cu Vlad Alexandrescu când era ministrul culturii și a fost foarte refractar. A spus chestia asta, că noi, romii, nu avem tradiție în teatru. Spre deosebire de germani, de maghiari. Noi am încercat să le spunem că România e o rețea foarte dezvoltată de teatre minoritare la nivel european, sunt 12 teatre minoritare, ceea ce e foarte mult. Așa ceva nu vezi în alte țări. Dar totuși pentru minoritatea romă, care e a doua numeric, nu există nimic.
Mihai Lukács: Situația se explică cumva prin faptul că romii au fost recunoscuți ca minoritate etnică în 1990. Toate teatrele minoritare s-au înființat după '48, când romii erau considerați doar o categorie socială. Erau tot felul de structuri pentru grupurile minoritare, cum ar fi Consiliile Oamenilor Muncii Maghiari sau Germani, iar romii nu aveau astfel de structuri. Tot așa și cu teatrele, nu au existat instituții rome susținute de stat. Au mai fost încercări - din anii '90 se vrea înființarea unui teatru rom de stat și chiar în strategia guvernului pentru romi scrie chestia asta.
Eu am făcut în ultimul an o cercetare despre sclavia romilor și în special despre sclavii culturali. Am găsit documente despre măscărici, de exemplu - pehlivani, șoitari -, care erau un fel de actori în teatrul premodern și toți erau sclavi romi. Chiar în prima piesă românească modernă, Barbu Văcărescul, vânzătorul țării, a lui Iordache Golescu, ai personajul Măscăriciul, care apare în toate scenele și e prezentat de la început la lista cu „obrazele acestei comedii”: Măscăriciul - țiganul lui Racoviță. E o piesă de la 1812. În teatrul de păpuși, iarăși, păpușarii erau romi.
Ai toată tradiția asta, în teatrul premodern și artele performative din Țările Române, unde artistul performativ era un artist rom sclav, din cea mai lipsită de respect meserie, incompatibilă cu identitatea românească. Ei au fost asimilați ulterior culturii române, după abolirea sclaviei, când „țiganii” - echivalentul sclavilor - devin „români noi”, adică oameni liberi, și cultura produsă de ei devine cultură românească. În perioada de după sclavie și până în prezent sunt foarte mulți actori despre care se știe că erau romi, dar nu oficial. Ai o tradiție culturală, dar care a fost asimilată.
Argumentul lui Alexandrescu, legat de tradiție, de ce ar fi important?
Mihaela Drăgan: Pentru că, probabil, în logica lui, era ideea că pornim de la zero, în contextul în care nu avem dramaturgi, nu avem producători romi. Dar ne-am ocupat cu teatrul tot timpul și au existat și actori. Faptul că nu afirmă public că sunt romi, asta nu înseamnă că nu există și acum. Când e atâta stigmă, nu putem să-i condamnăm pentru asta.
Există o regulă ca oamenii care scriu și produc să fie romi, ca să existe un teatru rom de stat? La voi în trupă e mixt.
Mihaela Drăgan: E mixt. Important e să existe o colaborare. Eu țin foarte mult la chestia asta, ca personajele rome să fie jucate de romi. Am colabora și cu regizori romi, dar nu știm niciunul în țara asta. Sau dramaturg. O să colaborăm acum cu un dramaturg rom din Irlanda, dar în România chiar nu știm pe nimeni. Și am vrea, normal, asta ar fi ideal.
Când va exista teatrul, cum îl vedeți? V-ați gândit la o strategie?
Mihaela Drăgan: Noi am vrea să continuăm ce facem. Nu vrem să ne implicăm în management. Am prefera să fie un om de specialitate la conducere și ar fi important să fie de etnie romă. Prima condiție ar fi să fie actori romi, să fie producții care să se folosească de dramaturgie romă sau de autori romi, producțiile să continue în zona asta de politic, să fie un teatru care să contribuie la anti-discriminare. E unul dintre argumentele pentru care pledăm, ca teatrul ăsta să contribuie la o integrare socială și culturală prin subiectele abordate.
Mihai Lukács: Ideea ar fi de teatru contemporan care să dezbată probleme actuale. Depinde și de interesul artiștilor, ce subiecte îi ard în momentul respectiv. E foarte importantă promovarea autorilor romi, asta e și o direcție acum în cultura romă contemporană. De exemplu, Institutul Rom European pentru Artă și Cultură de la Berlin merge foarte mult pe ideea de authorship rom.
Mihaela Drăgan: De cum să rebranduiești o cultură percepută ca tradițională. Când te gândești la cultura romă, ai mereu în minte modele foarte tradiționale: dansuri tradiționale, muzică tradițională, lăutărie. Nu-ți vine în minte faptul că noi, de exemplu, facem artă contemporană despre teme actuale sau mai experimentale. Cultura romă e percepută ca tradițională.
Mihai Lukács: Ca o cultură populară, practic, și acolo nu ai autori. Mi se pare important inclusiv să iei texte care au autori romi, dar nu sunt piese de teatru, să le dramatizezi și să le pui în scenă. Asta e o formă de recunoaștere a authorship-ului. De exemplu, noi vrem să facem acum un spectacol despre Transnistria, despre Holocaustul romilor, și să lucrăm pe niște scrieri ale lui Valerică Stănescu - un scriitor care-a fost în Transnistria și a supraviețuit; rom căldărar, dintr-o familie tradițională. Și sunt multe alte teme transnaționale care se potrivesc în spațiul românesc.
De exemplu, Galina Trefil (n.r. - o scriitoare americană ai cărei strămoși din partea tatălui erau sclavi romi din Țările Române) a scos acum câțiva ani un roman, The incomplete ones: A tale of slavery, despre o tânără sclavă din Țările Române, Mărioara. Mai e Mateo Maximoff - un scriitor rom din Franța, cu origini în Țările Române - care are un roman, The Price of Liberty, tot despre sclavia în Țările Române; a fost tradus și în română. Mai este un roman foarte interesant, American Gypsy, tot de o autoare romă, Oksana Marafioti - povestea unei adolescente care pleacă din Ucraina, în anii '90, în State, cum se adaptează ea acolo; vine dintr-o familie de romi care au lucrat în teatru. Sunt autori cu voci distincte, clare, care ies dintr-o zonă gri, populară, comună tuturor, deși vorbesc despre probleme importante pentru un public mai larg. Acesta ar fi și rolul unui teatru care pune în centru creatorul de teatru rom.
„Teatru rom” este un mod prin care actorii vor să ne arate că nu contează etnia.
Spectacolul tratează teme extrem de sensibile și pe care nu le găsești abordate tranșant. E vorba aici de filtre...de niveluri diferite de percepție. Mesajul...mesajele sunt de acceptare, de implicare, de empatie, de a nu trata altfel.
Sinceră să fiu acest spectacol m-a lăsat cu lacrimi în ochi.
- Câteva dintre impresiile lăsate de spectatorii care au completat formulare în turneul trupei Giuvlipen.
Ați vorbit și cu alți oameni care să vi se alăture?
Mihaela Drăgan: În primul rând, ideea e să facem un ansamblu de actori romi - care să n-aibă o problemă cu a afirma public că sunt romi. Nu trebuie neapărat să abordeze subiecte despre romi în spectacole, cred că e un statement în sine dacă suntem romi toți la un loc. Dar nu ar fi exclusivitate. Noi și-acum colaborăm cu actori neromi. Și în teatrele minoritare există treaba asta - la Teatrul Evreiesc, de exemplu, sunt și actori care nu sunt evrei, dar e un procent mai mic. Și apoi vrem să colaborăm cu regizori care sunt interesați de temele astea și sensibili la ele, care au cumva o experiență cu teatrul politic.
Mihai Lukács: Dacă ar fi să fie un model funcțional, cred că el ar fi Teatrul Evreiesc. E și chestia asta de limbă, care nu e neapărat înțeleasă sau vorbită de foarte mulți. De exemplu, foarte mulți romi, și aici în București, nu vorbesc romani. Dar uite, la Teatrul Evreiesc se joacă spectacole în idiș chiar dacă nu știu câți vorbitori de idiș mai sunt. E importantă chestia asta, să păstrezi limba.
Asociația câți membri are?
Mihaela Drăgan: În jur de 15. În general actori.
Mihai Lukács: Încercăm să adunăm artiști și din alte zone și nu numai romi. Oameni care fac costume, scenografi, dramaturgi, muzicieni, să facem un produs cultural comun. Nu e o chestie individuală, e o chestie de colaborare între artiști din diverse zone. Noi vrem să lucrăm și cu artiști din alte țări. De exemplu, vrem să facem un spectacol cu doi artiști romi din Marea Britanie. Dar iarăși, depinde de bugete, dacă putem să-i aducem. Ei sunt deschiși.
Știam, dar acum sunt sigur, dacă vrei să faci un bine, te fute sistemul!
Da, cred că ar fi o idee excelentă [ideea înființării unui teatru rom]. De asemenea, consider că romii trebui să fie încurajați să aibă meserii și să poată profesa în orice domeniu.
Este un lucru foarte bun deoarece am 34 de ani și este pentru prima oară ce-am ieșit și eu la teatru.
[Spectacolul] nu a schimbat [percepția], dar a confirmat că rasismul se poate plăti cu viața unui om.
- Alte impresii de la spectatori
Care e procesul de înființare a unui teatru?
Mihaela Drăgan: Doar noi, ca asociație, suntem destul de slabi. Strategic ar fi să ne aliniem cu mai multe instituții culturale, rome sau nerome, și împreună să cerem lucrul ăsta. Să facem un fel de alianță, inclusiv cu alte teatre minoritare. Acum ne gândim cui ar trebui să ne adresăm, dacă la Ministerul Culturii sau la autoritățile locale. La primărie, procesul ar fi ca în cazul oricărui ONG care vrea un spațiu. Ceri o audiență, depui niște acte și după aia pledezi pentru chestia asta.
Mihai Lukács: E o diferență importantă între a fi un teatru privat sau un teatru de stat. Miza noastră e să fie un teatru de stat, nu noi ca asociație să înființăm un teatru. Noi facem un soi de lobby. De exemplu, știu că mai multe asociații rome pledează tot așa, ca și noi, pentru un muzeu de stat al culturii rome, care iarăși nu există și pentru care se face lobby. Procesul este oarecum similar. Trebuie să convingi oameni până la urmă, oameni care au niște poziții de decizie.
Povestiți-mi puțin despre turneul pe care îl faceți.
Mihaela Drăgan: Ideea a fost să mergem și în orașe în care oamenii nu au auzit neapărat de noi sau de ideea de teatru rom. Publicul bucureștean, mai ales în zona independentă, e mai familiar cu noi, dar nu și cel din alte orașe. Și atunci am zis să luăm contact cu alte publicuri și să jucăm și în teatre minoritare - teatre maghiare și cel evreiesc de aici, din București -, pentru că avem nevoie de expertiza lor ca teatru minoritar. După fiecare spectacol, în fiecare oraș în care mergem, o să purtăm o discuție cu autoritățile de-acolo și cu experți din teatru, să ne ofere sfaturile și ideile lor despre cum am putea înființa un teatru rom. La Teatrul Evreiesc o să jucăm Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa într-o variantă bilingvă, cu scene în limba romani. Una dintre condițiile de înființare a unui teatru minoritar e ca un anumit procent din spectacole să se joace în limba minoritară. Noi ne-am gândit că ăsta ar fi un început.
Foto main: Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa/Andreea Câmpeanu
