Cum, din păcate, științele și cercetarea nu primesc în România sprijin cât să se poată dezvolta pe cât de armonios ar putea, să citești despre expediții ale unor naturaliști români pe coclauri îndepărtate și însorite e un exercițiu puțin obișnuit. Tocmai de aceea, vestea că volumul Un naturalist la tropice al lui Alexandru Marinescu a apărut de curând la Editura Polirom n-ar trebui să scape cititorilor cu una, cu două. Deși Alexandru Marinescu, biolog, oceanolog și istoric al științelor, are în spate o carieră lungă și tare generoasă (a condus, de pildă, o secție a Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa, vicepreşedinte al Comitetului pentru Istoria şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii al Academiei Române, iar de 45 de ani e colaborator la Teleenciclopedia), publicul larg îl cunoaște prea puțin. La fel cum cunoaște și istoria unei expediții organizate în 1991 de Muzeul Antipa în insulele arhipelagului indonezian, la care au participat patru naturaliști români.
Marinescu s-a numărat printre acești cercetători care, în cele patru luni petrecute pe șapte insule, au descoperit specii și genuri noi de animale marine, și au contribuit la îmbogățirea colecțiilor publice ale muzeului bucureștean. Pornind de la jurnalul ținut pe durata expediției indoneziene, biologul-povestitor reconstruiește multe episoade importante - atât pentru știință, cât și pentru memoria afectivă. În textele adunate în volum, întâlnești pitoni uriași, păienjeni Nephilla și fluturi de noapte, orhidee și bananieri cu frunze late, dar și o cultură cu totul diferită, cu credințele și parfumurile ei. Un naturalist la tropice e în același timp o carte de călătorie din mijlocul căreia îți vine să-ți iei un bilet spre o destinație nouă, pe care s-0 descoperi în tihnă, dar și un bun prilej să cunoaștem mai bine comunitatea științifică din România. Mai jos, vă propunem să citiți un capitol din noua carte a lui Alexandru Marinescu, care a a mai publicat anul trecut la Polirom Odiseea căpitanului Cousteau.
Cât de aproape poate fi neantul
Sunt doar de patru zile pe insula Bunaken. Am făcut numai câteva scufundări pe coasta de sud, unde se află şi cabana noastră, construită foarte aproape de limita mareei maxime, din trunchiuri subţiri de bambus. Patul are alături o măsuţă pe care stă doar o valvă de Tridacna, în mijlocul căreia fixez o lumânare. Platforma patului, tot din trunchiuri de bambus, are patru picioare înfipte în nisipul ce reprezintă podeaua. După două zile am avut primii vizitatori nocturni. Cred că era trecut de miezul nopţii şi nu dormeam, când am simţit că pe cearşaful cu care eram învelit umblau nişte fiinţe ale căror picioruşe abia le simţeam. Nu era greu de bănuit cine erau exploratorii. Nu am aprins lumânarea, fiindcă ochii mi se obişnuiseră cu întunericul nu tocmai profund din interiorul cabanei. Vizitatorii mei, doi şoricei de vreo şase centimetri, dacă nu puneam la socoteală şi lungimea cozii subţiri, şi‑au continuat liniştiţi explorările.
Dimineaţa uitasem de şoricei, fiind copleşit de bucuria că, în curând, voi intra într‑o apă care scaldă o insulă tropicală, eu, biologul de la Marea Neagră, prieten doar cu guvizii şi cu melcii Rapana, care călătoriseră şi ei din Orient până în apele nu prea sărate ale mării pe care vechii navigatori greci o numiseră Pontus Euxinus. Am mâncat la repezeală micul dejun, de altfel excelent, mi‑am luat echipamentul şi am pornit în căutarea unui loc cât mai bun pentru scufundare, optând pentru partea de vest a insulei. Mergeam pe ţărm, pe nisipul fin, şi picioarele îmi erau scăldate de valuri de mătase, abia simţite. Brusc, plaja de nisip s‑a sfârşit şi a apărut o faleză stâncoasă, înaltă de peste doi metri. Suprafaţa dinspre mare era aproape plină de melci cu cochilie groasă, strâns lipită de stâncă, amintind de un fel de Patella, cu aspect de pălărie chinezească, aşa că am făcut cale întoarsă, spre locuri mai prielnice intrării în apă.
Am înaintat, cu labele în picioare, vreo 10‑15 metri, poticnindu‑mă uneori când călcam pe vreun rest de coral, mi‑am fixat vizorul deja pregătit pentru a nu se aburi şi am coborât în apa de doar câţiva metri adâncime. La ce să mă uit mai întâi? Poate la fiinţele mai puţin atrăgătoare. Am ales castraveţii‑de‑mare, numeroşi pe fundul de nisip, lungi de peste un metru, cu gâtuituri regulate şi de culoare neagră. Păreau nemişcaţi, dar, priviţi mai atent, aveau un soi de pulsaţii regulate. Erau numeroşi, pentru că mă aflam într‑o zonă protejată, în care pescuitul lor era interzis. În jur, stele‑de‑mare şi arici‑de‑mare, rude apropiate ale castraveţilor, aparţinând toate aceleiaşi încrengături, cea a echinodermelor. Puteam călca pe un castravete sau pe o stea, dar nu pe un arici, unele specii cu spinii lungi şi ascuţiţi fiind de temut. Labele de cauciuc ale scufundătorului îi protejează talpa, dar nu şi călcâiul, mai ales tipurile vechi de labe, cum aveam noi. Trebuia să fiu atent şi pe ce puneam mâna, tentaţiile fiind numeroase. Nu era nici un pericol dacă ridicam o stea‑de‑mare Linckia, cu braţele de un albastru intens, dar nu şi un Acanthaster.
Aricii‑creion aveau un aspect simpatic, cu mulţimea ţepilor bonţi pe care‑i puteai atinge fără pericol. Am văzut la un moment dat o Squilla, o rudă a langustei, care şedea liniştită – sau la pândă – pe un petic de nisip, în crevasa unui recif, şi care a dispărut fulgerător când umbra mea i‑a schimbat lumina.
După‑amiază am căutat umbra rară a unui palmier, lângă trunchiul căruia vroiam să răsfoiesc o carte despre fauna insulei Sulawesi, cumpărată într‑o librărie din Manado. Timpul s‑a scurs de parcă ar fi călătorit cu acceleratul lui Topîrceanu. Soarele a incendiat orizontul înainte să dispară în ocean, înserarea a fost scurtă şi noaptea ne‑a învăluit foarte repede, aşa cum se întâmplă la tropice. Masa de seară a fost frugală, încheiată destul de rapid, fiindcă Jan Wulur, găzduind destui însetaţi, trebuia să se trezească în zori pentru a aduce cu şalupa, de la Manado, proviziile de bere Bintang şi gheaţă, fiindcă în spatele casei se afla şi o gheţărie.
Nu îmi mai amintesc ce am făcut în următoarele ceasuri de linişte deplină. Pe la ora 23 stăteam pe micul ponton, iar în jur toată lumea dormea. Abia atingeam apa cu vârful degetelor de la picioare. Mi se părea caldă, mângâietoare, aşa că am hotărât să intru în mare. Am aprins în cabană o lumânare nouă, am fixat‑o bine în valva Tridacnei şi, din câţiva paşi, eram în apa învăluitoare. Părea să fie o întâlnire cum nu mai trăisem. Am înotat fermecat câteva sute de metri, apoi m‑am întors pe spate. A fost momentul unei mari revelaţii: cerul părea o superbă catifea neagră, pe care sclipeau miliarde de stele, puncte aurii mai mari sau mai mici, iar luna lipsea, dar sclipirea puzderiei de stele era uluitoare.
Brusc, mi‑am adus aminte că înotam sub cerul emisferei sudice, acel cer sub care se petrecuseră multe aventuri sublime ale unor mari scriitori. Citisem, de câte ori, Povestiri din Mările Sudului, într‑o ediţie a Romanului Popular. Cărţile lui Jack London erau fermecătoare, m‑au încântat în adolescenţă şi m‑au făcut să‑mi doresc să ajung şi eu cândva în acele mări. Lui London i s‑au adăugat apoi Robert Louis Stevenson şi mulţi alţii. Cred că vreun sfert de oră am căutat pe cer Crucea Sudului şi, în fine, am găsit‑o, patru stele formau o cruce, având lângă ele şi o a cincea, un grup de stele sclipitoare despre care aflasem că se numesc cutia cu bijuterii.
Abia terminasem investigaţiile astronomice, când, întorcând capul spre braţul drept, care tocmai ieşea din apă, am văzut cum în lungul lui nu mai era apă, ci foc. Cunoşteam fenomenul, îl trăisem şi în Marea Neagră. Miliarde de protozoare, probabil tot Noctiluca, scânteiau la mişcarea apei, făcând‑o să pară aprinsă. Cu mulţi ani în urmă, făcusem cunoştinţă cu ciudatul protozoar pe o plajă din faţa Staţiunii Biologice de la Agigea. Fusese o scurtă şi curajoasă incursiune nocturnă în mare, iar la ieşirea din apă, pe plajă, mă aşteptau câţiva grăniceri. Înotul noaptea era interzis, o ştiam, dar în noaptea aceea nu am rezistat tentaţiei. Grănicerii m‑au luat drept dezertor care voia să ajungă înot în Turcia. După lungi discuţii m‑au iertat. Acuzaţiile pe care mi le aduceau şi apărarea mea i‑au mai scos un pic din toropeala nopţii. Aş fi vrut să am forţa fizică de a înota până în Turcia.
Aici, la 12.000 de kilometri de plaja din Agigea, în apele din preajma insulei Bunaken, puteam să înot toată noaptea şi chiar am fost tentat să o fac. Numai minuscula scânteie a lumânării din cabană mai indica drumul spre ţărm în întuneric. A fost un moment de cumpănă, la mijlocul unei nopţi fermecate, în care puteai să iei, cu bucurie şi încântare, orice hotărâre.
Nu eram însă singur pe lume, bucuria mea se transforma în jalea celorlalţi. Am mai înotat vreo 200 de metri şi am încercat să înving şovăielile ce mă asaltau. Memoria îşi are ciudăţeniile ei, cu adevărat ciudăţenii, dacă într‑o astfel de noapte mi‑am putut aduce aminte de o veche legendă grecească, cea cu Leandru din Abydos, care, în fiecare noapte, trecea înot Hellespontul pentru a ajunge la iubita lui. Un felinar pus pe zidul cetăţii îi arăta prin întuneric drumul. Într‑o noapte, felinarul nu a fost aprins şi, căutându‑i zadarnic sclipirea în întuneric, curajosul îndrăgostit nu a mai ajuns la ţărm, ci a coborât în împărăţia lui Neptun. A făcut şi Honoré Daumier o litografie pe această temă, aşa am ajuns să ştiu legenda.
M‑am întors şi eu către firava luminiţă, sigur că mă îndrept spre ţărm, fără grabă, sub năvala gândurilor din această noapte tropicală fără pereche. Când am sosit la cabană, lumânarea, ajunsă la capăt, începea să sfârâie, cum fac toate atunci când sunt pe terminate. Mi‑am schimbat slipul ud cu unul uscat şi m‑am grăbit să mă bag sub cearşaf. Nu ştiu dacă micii mei prieteni m‑au mai vizitat în acel sfârşit de noapte magică.
Un naturalist la tropice, de Alexandru Marinescu, Colecția Hexagon - Cartea de Călătorie, Editura Polirom, 2018
