Azi, 18 aprilie 2023, dirijorul Cristian Mandeal împlinește 77 de ani. O prezență constantă pe scenele din România și nu numai, maestrul se poate mândri cu o activitate artistică ce cuprinde mai bine de patru decenii: a dirijat, printre altele, mai toate orchestrele autohtone și nenumărate ansambluri din Europa (Orchestra Națională Bască – San Sebastian, Orchestra Haydn – Bolzano e Trento, Orchestra Hallé – Manchester, orchestrele filarmonicilor din Londra, Liverpool, München, Moscova, Varșovia, Copenhaga, Helsinki, Orchestra Operei de Stat din Viena, etc.), Asia (Northern Israeli Orchestra – Haifa, Orchestra Filarmonicii din Tokyo), America de Sud (São Paulo) și de Nord (Ciudad de Mexico). Activitatea sa dirijorală (cu nenumărate apariții în festivaluri internaționale și pe scene de renume) și managerială, discografia sa uluitoare, distincțiile obținute, toate acestea reprezintă doar o parte din moștenirea sa. Testamentul său este, mai degrabă, acea energie de la capătul baghetei sale – praf magic răspândit în lume, cu reverberații eterne.
Născut la Rupea, județul Brașov, a urmat cursurile Conservatorului bucureștean (actualmente Universitatea Națională de Muzică din București), studii ce i-au oferit ulterior perspective către corepetiție (la Opera Română din București) și dirijat (la Filarmonica de Stat Târgu Mureș și cea din Cluj-Napoca). Între 1991 și 2009 a fost directorul general și dirijorul principal al Filarmonicii George Enescu din București, alături de care a realizat 16 CD-uri cu lucrări importante din creația lui Johannes Brahms și George Enescu. De altfel, și-a asumat cu perseverență și din credință datoria de promotor al muzicii românești – a dirijat, în integralitate, creația lui Enescu, dar și lucrări de Paul Constantinescu, Mihail Jora, Pascal Bentoiu, Sabin Păutza, Valentin Gheorghiu, Adrian Iorgulescu, Dan Dediu etc. Susține, comandând și integrând în concertele sale, lucrări ale studenților și absolvenților claselor de compoziție de la Conservator. Față de tineri s-a aplecat mai mereu cu dragoste pedagogică: cultivă artistic de ani buni Orchestra Română de Tineret, iar de curând a preluat cursuri la Catedra de dirijat din cadrul Universității Naționale de Muzică din București.
Am avut șansa să-l întâlnesc și să colaborăm îndeaproape la Universitatea Națională de Muzică din București. Din perspectiva de pianist corepetitor – cel care asigură, la orele de dirijat de orchestră, conținutul simfonic sonor sublimat –, am avut ocazia să văd un profesionist generos în fapt: maestrul Mandeal nu se dă în lături de a le comunica discipolilor săi orice consideră a fi necesar pentru a forma artiști compleți. Povestește anecdote și exemplifică studenților pasaje din lucrări simfonice cu așa o însuflețire încât transmite involuntar, prin fiecare por, următorul mesaj: muzica o faci doar pentru că nu poți trăi altfel. Inspiră forță, siguranță, încredere și devotament, un model de dăruire totală în slujba muzicii. Cu ocazia aniversării sale am purtat o conversație despre arta comunicării muzicale, cu tot ceea ce presupune ea: determinare, flexibilitate, vocație, dedublare, curiozitate.
Tár, ultimul lungmetraj al regizorului Todd Field și unul dintre cele mai discutate filme ale anului 2022 se deschide cu un interviu: personajului principal, dirijoarea Lydia Tár (interpretată de Cate Blanchett), i se pun întrebări legate de cariera sa, dar și despre amănunte oarecum tehnice din interiorul profesiei. Printre altele, se vorbește despre presupunerea majorității cum că dirijorul ar fi un fel de metronom uman. Ce face, de fapt, un dirijor și de ce este nevoie de unul? Ce înseamnă să fii dirijor?
Am fost întrebat asta nu o dată în viața mea și, de obicei, răspundeam cu „Știți, de fapt dirijorul e pus ca sa încurce orchestra. Ea cântă perfect și vine dirijorul să îi încurce pe toți”. Dirijorul încearcă prin mijloace nespecifice muzicale – în sensul în care el nu produce sunete față de orice alt muzician care le produce –, deci prin alte procedee, să dea sens sunetelor pe care interpreții le emit. Ce înseamnă de fapt sensul muzical? Pornind de la faptul că muzica are o profundă putere de comunicare, atunci dirijorul, prin intermediul orchestrei, încearcă să transmită publicului semnificația acesteia. Ca să transmiți un sens, e nevoie de un întreg cocktail, să îndeplinești anumite condiții: în primul rând să înțelegi care este acesta, apoi să îl poți transfera orchestrei, deci trebuie să ai o viziune proprie asupra lucrării respective, o tehnică (ceea ce înseamnă mijloacele potrivite) și o cunoaștere adecvate.
De mai multe ori, în timpul cursurilor cu studenții dumneavoastră, v-am auzit spunând „Nu există dirijat, există dirijori”. Ce ați dori să transmiteți prin acest imbold?
Modalitatea de a-ți transmite propriile idei poate fi destul de diferită de la un dirijor la altul. Noi avem un limbaj convențional pe care îl folosim exact așa cum facem cu limba vorbită sau gândită. Dar putem folosi limba în diferite feluri pentru a transmite o anumită idee.
Dintr-o altă lecție cu discipolii dumneavoastră mi-a rămas impregnată în minte următoarea frază: „Dirijatul înseamnă arta comunicării”. Există un anumit profil al dirijorului, ați putea oare să îl creionați? Cum ar putea o persoană introvertită să convingă o orchestră întreagă?
Un dirijor este, de fapt, sinteza a două personaje scenice: regizorul și actorul. Este comparat de multe ori cu regizorul – cel care trage sforile în culise –, dar pe de altă parte este și actorul principal. Unul nu poate fără altul. Ori dirijorul este și una și alta: există natura introvertită (de studiu, de aprofundere a unei lucrări), dar este nevoie și de capacitatea de a transmite a actorului. Ambele trebuie să conviețuiască, simultan, în dirijor.
Ce înseamnă sunetul specific al unei orchestre și cât de mult îl poate influența, potența dirijorul?
Aici sunt chestiuni foarte sensibile. Sunetele individuale pot fi emise în multiple feluri de către fiecare interpret care face parte dintr-o orchestră. Unul dintre rolurile dirijorului este acela de a-i determina să emită într-un anume mod sunetul, iar de la nivel individual, acest lucru se generalizează până la un sunet globalizat, care înseamnă sunetul final al unui ansamblu. Deci, prin modificările individuale se creează o rezultantă diferită față de o alta.
Deși ați menționat faptul că „nu mai aveți timp pentru experiențe, este vremea sintezelor”, încă vă mai aplecați asupra unor lucrări noi. Care este procesul dumneavoastră de învățare, de asimilare a unei partituri, de la citire până la interpretarea în concert?
E foarte complicat procesul de învățare, atâta doar că după o viață de experiență, acest proces se petrece acum în mare viteză. Dacă în studenție, îmi aduc aminte, am stat 6 luni pentru a învăța Simfonia Eroica de Beethoven, acum aș putea să o fac într-o săptămână, pentru că am o altă tehnică de învățat. Și învățatul are diverse etape, pe care la început le asimilezi una după alta și care, cu timpul, aproape că se suprapun și nu le mai poți defalca. Merg, practic, ca o disecție făcută pe verticală și nu pe orizontală. Dacă la început faci disecția pe orizontală (epiderma, mușchiul, nervul, artera, osul), ajungi, odată ce prinzi experiență, să treci prin aceste faze concomitent.
Ce anume din experiența dumneavoastră ca pianist ați preluat în cariera de dirijor?
Simțul formei – cel practic, interpretativ, nu cel teoretic, de studiat în sine. Forma trăită. Ca pianist, am trecut printr-un repertoriu destul de divers, de la preludii și fugi baroce, la lucrări contemporane, mari sonate sau piese de sine stătătoare. Este vorba de capacitatea de construcție sensibilă a unei forme, a unei compoziții. Fiecare lucrare are un conținut, iar acesta se așterne, se toarnă într-o formă specifică. În momentul în care vrei să ajungi la conținut, trebuie să treci obligatoriu prin formă, iar lucrul acesta îl poți face la modul intelectual sau la modul practic, sensibil, trecând structura prin tine însuți. Eu spun că este aproape obligatoriu pentru un dirijor să fi trecut el însuși prin experiența, prin practica interpretului, să construiască cu mâna lui o sonată sau o fugă.
Cât de mult se poate abate dirijorul de la partitură? Care este granița dintre viziunea sa și adevărul compozitorului?
De la partitură nu te abați nicio iotă. Atâta doar că scrierea muzicală este una imprecisă, ea se referă doar la parametrii fizici ai sunetului: la înălțime, durată, intensitate și timbru. Atât se poate scrie, în varii, infinite combinații, care înseamnă diferitele compoziții muzicale. Pe câtă vreme această notație este foarte departe de a acoperi acel conținut sensibil al muzicii, care este indefinit, de nenotat. El poate fi doar intuit, sugerat, comunicat. În felul acesta o lucrare poate să sune foarte divers de la un interpret la altul fără a te abate nicio iotă de la scris, pentru că notația este, de fapt, incompletă sau insuficientă pentru a ajunge la adevărurile muzicale de peste sau dedesubtul notelor.
Nu în puține rânduri ați vorbit despre repetițiile lui Herbert von Karajan, la care ați putut asista la Berlin, despre lunile de îndrumare alături de Sergiu Celibidache la München, dar și despre amprenta profundă pe care a lăsat-o Constantin Bugeanu în devenirea dumneavoastră profesională. Ce sfaturi ați preluat de la aceștia și cum au fost integrate în personalitatea artistică a dirijorului Cristian Mandeal?
De la maestrul Bugeanu am luat foarte, foarte mult, cred că 50 la sută din cine sunt astăzi îi datorez lui. Alte 50 la sută le datorez, de fapt, orchestrelor cu care am lucrat, pentru că dirijorul devine dirijor abia în momentul în care începe să-și practice profesia și de abia în momentul în care are experiența manevrării sunetului. Până atunci este doar produsul unui învățământ teoretic și oricât de complet ar fi, el nu poate întregi personalitatea unui dirijor, care se formează doar în contact cu orchestra. De la Karajan n-am preluat în sens didactic nimic, doar am observat diverse idealuri muzicale, pe care am încercat să le asimilez și eu. De la Celibidache am învățat și lucruri tehnice pure, pentru că am lucrat personal cu el, însă, e-adevărat, la vârsta la care eram deja un dirijor matur, aveam vreo 500 de concerte, pe la 45 de ani, eram gata format. Așa că pot spune că doar am adăugat ceva la bagajul meu, în special la cel tehnic, întrucât gândirea lui Celibidache mi-era familiară dinainte, maestrul Bugeanu fiind el însuși un teoretician și un practician al fenomenologiei [ansamblu de prinicipii filosofice preluate de la Edmund Husserl și aplicate în interpretarea artistică].
Credeți că publicul are nevoie și de spectacol vizual din partea conducătorului de orchestră – o gestualitate exagerată, căutată, afectată – sau doar de o muzică însuflețită autentic, plenar?
Sigur că spectacolul vizual este apetisant, tentant. Un dirijor tânăr poate să facă o mare vogă în fața unui public prin gestualitatea lui, căci elementul vizual este și el important. Există dirijori bătrâni care impresionează publicul la fel de mult, pe altă coordonată decât cea a virtuozității de tip spectacol. Personal, am trecut prin amândouă fazele, am început prin a fi un dirijor foarte spectaculos și ulterior, după ce am devenit mai cunoscut, am sfârșit prin a mă esențializa. Nu vreau să fiu ipocrit, strugurii sunt acrii, nu mai pot dirija ca înainte, așa cum o făceam de tânăr și am fost obligat cu vârsta să mă schimb, să merg pe cărarea esențializării tipului meu de dirijat, în care să fiu cât se poate de clar și să comunic cât se poate de bine tot ce îmi doresc. Erich Bergel [dirijor sas din Transilvania] spunea că s-a „clasicizat”... și el începuse extraordinar, după aceea devenise mult mai carré, mult mai structurat.
Atunci când mâna se mișcă, muzica curge. Când mâna se oprește, sunetul se întrerupe. Are dirijorul puterea de a suspenda timpul? Care este rolul pauzei în muzică?
Categoric că poate să o facă și e chiar obligat, întrucât tăcerea este la fel de sugestivă în muzică precum sunetul. Eu o compar de multe ori cu o catedrală gotică unde avem bolțile acelea enorme de spații goale care se desfășoară între coloane, între plinuri. Deci jocul acesta între plin și gol, ca la o catedrală, este la fel de important și în muzică: între sunet și spațializarea lui și chiar tăcerile lui.
În nenumărate ocazii ați susținut tinerii compozitori români și asta se poate observa în majoritatea proiectelor dumneavoastră din ultima perioadă. De ce este important să integrați în programele de concert muzica contemporană și ce anume poate oferi aceasta publicului?
Muzica nu trebuie să se oprească, nu are voie să se oprească, este cea mai minunată invenție a omului și nu are voie să fie stopată. Așa-numitul progres se petrece în permanență. Este foarte greu de apreciat în ce măsură este un progres sau nu, dar o schimbare este sigur. Iar aceasta trebuie cultivată, adusă la cunoștință publicului și încurajată. Un compozitor necântat nu există. Compozițiile de sertar nu au niciun fel de valoare, ele trebuie să se materializeze într-un fapt muzical, iar asta se petrece doar pe scenă. Și lucrul acesta îl fac cu drag, l-am făcut dintotdeauna. E-adevărat că acum, fiind și dascăl, mă aplec mai mult asupra acestui fenomen al tinerilor compozitori, așa cum mă aplec și asupra tinerelor orchestre. Și prin faptul că am intrat între zidurile acestei clădiri [ale Universității Naționale de Muzică din București] sunt poate mai sensibil la fenomenul tinereții decât eram înainte. Și atunci dirijam foarte multă muzică contemporană românească și multe prime audiții, dar erau ale compozitorilor consacrați. Acum mă interesează și lucrările studenților.
Este binecunoscut faptul că Sergiu Celibidache a refuzat constant înregistrările, considerându-le a fi variante distorsionate ale realității sonore. Ce părere aveți dumneavoastră despre imprimări, pot fi acestea (cel puțin) inspiraționale în formarea unui tânăr muzician?
Eu consider că nu ne putem priva de înregistrări. Celibidache avea perfectă dreptate când semnala insuficiențele lor față de spațiul viu, natural al desfășurării muzicale care se află într-o sală de concert. Nu mai spun faptul că era extrem de pretențios față de sălile în care concerta, nu cânta decât în spații probate acustic, care îi puneau în valoare faptul muzical. Altfel, muzica poate să fie absolut ucisă, asasinată în momentul în care nu există un cadru acustic adecvat. Cu toate astea, înregistrările au și ele avantajul lor: pe de o parte există o cerință a perfecțiunii sonore care în sala de concert nu este absolut obligatorie (sunt alte elemente care primează), pe de alta, există o mai mare posibilitate a celui care studiază muzica să aprofundeze ceea ce se petrece într-o lucrare. Ca ascultător, auzi mai pe îndelete, mai critic, mai defalcat toate elementele, pe care altfel le-ai primi global într-o sală de concert. Este și o consecință a faptului că omul nu mai are astăzi atât de mult timp, viața este suficient de aglomerată, iar el își găsește cu greu posibilitatea de a ieși seara din casă pentru a se deplasa într-o sală de concert. Însăși viața socială nu mai este construită pe aceleași tipare față de cea de acum 100 sau 200 ani. Astfel încât, astăzi, marea majoritatea a iubitorilor de muzică preferă să stea într-un fotoliu confortabil, cu o instalație acustică cât se poate de performantă, să compenseze lipsa de timp. Nu se compensează, însă, trăirea dintr-o sală de concert.
Care este moștenirea maestrului Cristian Mandeal – ce v-ați dori să lăsați în urmă atât din punct de vedere dirijoral, cât și pedagogic?
Este foarte ușor să-ți răspund: ce mi-aș dori să las în urmă este o anumită cinste profesională, de care sunt foarte atașat ca idee. Falsul în artă se plătește și în dirijat există destul de mulți dilentanți, care ajung să-și practice meseria public, fără a fi amendați. Încerc să las în urma mea imaginea unui dirijor cinstit față de profesie și față de muzică în general. Există o anumită seriozitate, o anumită gravitate cu care trebuie privită această profesie, pentru că este și un fel de responsabilitate. Lipatti avea o vorbă extraordinară, pe care o iubesc mult: să nu te slujești de muzică, ci să o slujești. Cred că ăsta este dezideratul pe care încerc să-l transmit mai departe, ca oamenii care fac meseria asta să înțeleagă profund muzica pe care o interpretează, să încerce să o redea cu ce au ei mai bun, de pe poziția cuiva care se subordonează compozitorului, devenindu-i, ocazional, partener – aș zice nu egal, niciodată –, care reușește să materializeze, să aducă la viață ceea ce creatorul lasă în urma sa: un document. Asta înseamnă să fii interpret – cuvânt pe care, de altfel, îl detest: nu ești interpret, ești realizatorul, materializatorul unui fapt abstract într-unul concret – sau dirijor. Asta încerc să-i învăț și pe studenți, să-și formeze de la început o atitudine responsabilă față de partitură.
O viziune artistică asupra viitorului?
Sunt momente în care sunt descurajat pentru că mi se pare că lucrurile se profilează prea mult spre consum. Altădată am și un anumit optimism, în sensul în care sunt conștient că în permanență apar noi și noi valori, care o să mențină această flacără a onestității profesionale. Cred că trebuie să fim cu toții conștienți că popularizarea exagerată și deformată a fenomenului muzical e un cuțit cu două tăișuri: pe de o parte face mai accesibilă muzica, pe de alta pervertește gustul. Așa încât mi-e foarte greu să anticipez, dar am o privire ambiguă asupra viitorului: există o diluare a fenomenului muzical clasic, dar, pe de altă parte, apariția unor noi figuri interesante și de valoare care vor duce mai departe onestitatea și corectitudinea artistică.
Imagine principală: © Prague Spring – Ivan Malý.
