În ultimele luni s-a vorbit mai mult decât de obicei despre siguranța jurnaliștilor. Am văzut cum unii dintre ei au fost amenințați pentru că au investigat rețeaua de susținători ai lui Călin Georgescu, iar alții pentru că au vorbit critic despre acesta în emisiunile lor.
Susținătorii lui Călin Georgescu care cereau reluarea alegerilor prezidențiale în fața Curții Constituționale, la începutul anului, au aruncat cu sticle de apă și covrigi într-o echipă de reporteri de la Digi24. Câteva zile mai târziu, o reporteră a fost huiduită și amenințată în direct.
Cel mai recent, acum câteva zile, Diana Șoșoacă i-a numit pe jurnaliștii acreditați la Parlamentul României „amibe” și „inculți”. Luni, 3 martie, mai mulți dintre ei au boicotat-o pe lidera partidului SOS România, întorcând camerele și refuzând să țină microfonul ca să vorbească.
Dar ce se întâmplă atunci când agresiunea devine mai subtilă sau când cel care amenință poate să se ascundă în spatele unui ecran?
Agresiunile împotriva jurnaliștilor care doar încearcă să-și facă meseria reprezintă unul dintre cele mai mari riscuri la adresa democrației. Spațiul online a amplificat agresivitatea, iar principala țintă sunt femeile jurnaliste.
Potrivit celui mai cuprinzător studiu privind violența online împotriva jurnalistelor, 73% dintre participante au mărturisit că au fost victime ale unei forme de violență online legată de munca lor. Cele mai frecvente amenințări sunt cele cu violență fizică sau cu moartea, urmate de comentarii și mesaje care invocă violența sexuală.
Una din cinci jurnaliste participante la studiu spune că a fost atacată și offline, în urma violenței online la care a fost expusă. Atacatorii le-au urmărit, hărțuit, iar uneori au recurs și la agresiuni fizice.
„Un atac asupra uneia este un atac asupra tuturor”, scria jurnalista Maria Ressa în 2020 în începutul aceleiași cercetări. Momentul în care ne aflăm este delicat și poate tardiv, însă cu cât amânăm mai mult luarea de poziție pentru protecția jurnalistelor, cu atât riscăm să ne pierdem mai multe libertăți, ca societate.
În plus, de la sfârșitul lunii ianuarie, când administrația Trump a preluat puterea la Washington, o avalanșă de știri zilnice semnalează că marile platforme de socializare își relaxează politicile care vizează violența online. De exemplu, Meta permite acum ca femeile să fie numite „obiecte” sau „proprietăți”, femeile trans devin un simplu „it” – un termen peiorativ –, iar lumea poate să comenteze acum că persoanele queer au o boală mintală. Toate aceste modificări încurajează și mai mult astfel de acțiuni.
În contextul în care devine din ce în ce mai clar că nu ne putem baza pe marile platforme în combaterea violenței online, pe umerii cui cade această responsabilitate? De asemenea, ce putem face împreună ca să creăm un spațiu sigur pentru femeile care scriu despre corupție, violență sexuală sau fraudă academică? Am încercat să răspund la întrebările astea, alături de două dintre cercetătoarele care semnează studiul privind violența online asupra jurnalistelor.
Cinci astfel de jurnaliste din România au ales să ne împărtășească poveștile și experiențele lor cu violența online. De-a lungul timpului au primit amenințări cu moartea, zeci de mesaje de hărțuire, atacuri la persoană, bullying, comentarii misogine sau care le invalidau munca. Și toate acestea doar pentru că-și făceau meseria.
Am discutat despre ce au simțit în acele momente, ce e de făcut și care ar putea fi pașii pentru rezolvarea unei probleme cu efecte asupra întregii societăți, în aceste momente delicate din punct de vedere politic.
„Au încercat să mă reducă la tăcere”
E miercuri, 16 februarie 2022, când Emilia Șercan primește un mesaj pe Facebook de la un cont necunoscut, care îi trimite mai multe poze în ipostaze intime.
La început nu s-a recunoscut în acele imagini, pentru că nu le mai văzuse de 15 ani. A dat zoom, le-a analizat din toate unghiurile și, abia după câteva minute, și-a dat seama că apare ea în ele.
„Nici măcar nu mi-am dat seama că sunt eu, dar am realizat văzând cadrul, mai exact baia. După aceea, în momentul în care mi-am adus aminte, parcă am plonjat într-un fel de halou al timpului. Și am ajuns acolo, în acea amintire, și a început să revină totul”.
În câteva minute, jurnalista de investigație urma să participe la o conferință online, unde peste 100 de persoane intrau să o asculte vorbind despre munca ei. Deja de ani buni investighează impostura academică și plagiatele politicienilor, multe dintre investigațiile ei ducând la demiterea unora dintre ei. A tras aer în piept și a încercat să-și șteargă întâmplarea din gând, pe moment, ca să se poată concentra la ce avea de făcut.
„Nu știi ce să faci în momentul în care primești așa ceva de la un străin. Nu eram prieteni, nu aveam prieteni în comun pe Facebook, nu ne lega absolut nimic. Pur și simplu nu am știut cum să reacționez. Am fost paralizată”, continuă jurnalista.
După ce a ieșit din conferință și-a sunat o prietenă avocată, ca s-o întrebe ce-ar putea să facă. Avocata a sfătuit-o să facă un screenshot, ca să poată arăta dovada la poliție, în caz de ceva.
Așa a și făcut. Era ora 20.45.
Între timp, imaginile fuseseră urcate deja pe vreo 31 de site-uri cu conținut pentru adulți.
Șercan a început să facă cereri de delistare a respectivelor site-uri către Google, în baza reglementării care protejează viața privată din Regulamentul general privind protecția datelor (RGPD).
A urmat o noapte în care abia a închis un ochi. Voia să deslușească cine i-a trimis imaginile și, cel mai important, să afle cum a avut acces la ele, mai ales că niciuna nu se afla în telefonul ei.
Imaginile nu erau stocate nici pe laptopul pe care îl folosea în prezent, ci pe unul mai vechi. Așa și-a dat seama că pozele i-au fost sustrase în urmă cu mai mult timp.
„Nu știu dacă cineva a avut acces la laptopul meu, intrând în casă, spărgând casa. Nu știu dacă nu cumva cineva a intrat de la distanță”, continuă jurnalista.
Abia apoi a decis să se culce.
A doua zi dimineața a sunat-o prietena ei, avocata cu care vorbise cu o zi înainte.
- Măi, eu nu mă duc la poliție, i-a spus Șercan. Aș încerca să fac eu toate aceste cereri către Google și să șterg pozele. Ce zici?
- Gândește-te că persoana care a urcat imaginile pe acele site-uri încă le are. Chiar dacă tu le ștergi, o să le urce din nou. Adică vei fi într-o permanentă cursă de-a șoarecele și pisica și nu o să mai ai liniște niciodată, fiindcă cineva o să te vâneze tot timpul. De fiecare dată când o să încerce să pună la loc pozele alea, tu o să încerci să le dai jos.
În acel moment, Șercan a simțit cum i se disipează o parte din emoțiile de moment, a recântărit situația și a decis că trebuie să meargă la poliție.
Știa deja cu cine să ia legătura, pentru că fusese amenințată în 2022, la doar o zi după publicarea unei investigații în care arăta că teza de doctorat a lui Nicolae Ciucă, pe atunci premier, este plagiată.
A sunat, așadar, o subcomisară de la Direcția de Investigații Criminale a Poliției București, care i-a solicitat numele contului de la care primise fotografiile. Jurnalista i-a trimis direct acel screenshot pe care o sfătuise prietena ei avocată să-l facă.
„Faza este că dacă nu i-aș fi trimis captura de ecran și trimiteam doar numele persoanei respective, eu nu aveam nici cea mai mică dovadă că poliția a scurs informația din dosar și aș fi fost măcinată de idee toată viața mea”, îmi explică, doi ani mai târziu.
Nu a trimis acea captură de ecran nimănui altcuiva. Nici editoarei ei, Mona Dîrțu, nici vreunui alt prieten.
Pozele le-a primit pe 16 februarie. Captura de ecran a făcut-o următoarea zi, pe 17, iar aceeași imagine s-a scurs din poliție joi dimineața, la 10:29. Articolul publicat pe site-ul lui Cristian Rizea, în care apăreau imaginile cu Emilia, a fost publicat la 14.51, când jurnalista a primit o alertă Google pe telefon. Imediat după aceea, Șercan l-a sunat pe Lucian Bode, pe atunci ministru de Interne.
„Cui să te plângi dacă constați că vine poliția și scurge date dintr-un dosar penal? Adică cui te mai plângi dacă poliția nu face ce trebuie?”, își amintește că s-a întrebat.
La două ore după discuția cu ministrul, un articol identic cu cel de pe site-ul lui Cristian Rizea a fost publicat pe un alt site, Patria noastră. Articolul era antedatat, însă Emilia a reperat primul indiciu care arăta că ceva e suspect.
Ulterior au venit și verificările de la compania de securitate cibernetică Bitdefender, care s-au uitat și la metadatele pozelor și au confirmat că imaginile fuseseră urcate pe site după ce Emilia a mers la poliție.
„Probabil că în graba lor de a fabrica probe care să-i exonereze de orice răspundere publică și penală, au comis aceste greșeli care, până la urmă, pentru mine, au reprezentat dovada că a fost mâna instituțiilor statului în povestea asta și că n-a fost o persoană oarecare”, continuă jurnalista de investigație.
În primele zile după ce s-a întâmplat, Emiliei îi treceau prin cap o groază de gânduri.
„Ce o să spună lumea despre asta?”, „Eu de ce n-am șters pozele?”, „De ce există pozele alea?”.
Jurnalista se simțea copleșită de un amalgam de gânduri, în care trecea de la rușine la vinovăție. Acum știe că acele imagini, care țin strict de viața ei personală, nu ar fi trebuit să apară nicăieri. Imaginile au fost sexualizate și puse pe site-uri cu conținut pentru adulți, deși erau niște ipostaze normale din viața oricărui om, care stă în prosop în propria casă.
Încă nu vorbise public despre ce i se întâmplase, tocmai pentru că o trăgeau înapoi toate întrebările pe care și le punea.
A avut o discuție cu Gabriel Liiceanu, scriitor și director al Editurii Humanitas, înainte de lansarea cărții care a avut loc la una dintre librăriile din rețeaua editurii. I-a destăinuit ce i s-a întâmplat, pentru că îi era frică să nu afecteze toată situația în vreun fel credibilitatea cărții.
„Nu vă dați seama ce rău vă faceți singură, pentru că dumneavoastră, în momentul ăsta, vă vedeți cum își doresc oamenii ăștia să vă vedeți. Practic, dumneavoastră nu vă mai vedeți cu ochii personali, ci vă vedeți cu ochii abuzatorilor și cu ochii celorlalți”, i-a răspuns Liiceanu.
În acel moment spune că a avut revelația că trebuie să iasă public cu povestea. Avea probele de la Bitdefender, avea susținerea celor care știau și, mai mult, era convinsă că altfel riscă ca toată această situație să fie îngropată de către instituțiile statului. Aproape zilnic de atunci și-a repetat în gând „trebuie să ies public, trebuie să ies public”.
Pe 4 aprilie 2022 a postat pe Facebook, după care spune că a început să respire puțin mai ușurată.
La sfârșitul aceluiași an, Emilia Șercan a protestat în fața Parchetului General, pentru că dosarul fusese clasat. În ultima zi i s-au alăturat mai mulți colegi jurnaliști din diferite redacții.
„Cred că a fost o modalitate de a mă reduce la tăcere”, îmi spune la peste doi ani de atunci. „Am simțit că, pur și simplu, au încercat să practice un soi de asasinat moral la adresa mea, să mă reducă la tăcere, să mă facă să nu mai scriu și să nu mai reacționez. E extrem de perfid lucrul ăsta”.
Abia după ce dosarul a fost redeschis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Emilia a simțit că își redobândește, treptat, viața.
„Simt că de atunci sunt o altă persoană. Am și zis-o: m-am simțit ca și cum am primit un certificat de sănătate mintală de la Înalta Curte. Adică nu o motivare a unei decizii, ci un certificat care spune: «Băi femeie, nu ești nebună!»”
Una dintre trăsăturile violenței online este chiar asta: să te facă să nu mai înțelegi propria realitate și să-ți pui la îndoială simțurile. I se mai spune și networked gaslighting, atunci când jurnalista este expusă la un abuz sau hărțuire constantă, inițial la un nivel mai scăzut, iar apoi mergând până în punctul în care îi e afectată încrederea în propria persoană.
„Nimeni nu se gândea când am intrat eu în presă la sănătate mintală”
Cazul Emiliei Șercan este cel mai cunoscut când vine vorba de violența online asupra jurnalistelor din România, atât pentru că ea a fost ținta mai multor atacuri de-a lungul timpului, cât și din cauza gravității lui. Situația a scos la iveală complexitatea atacurilor online, rolul instituțiilor și nevoia de solidarizare în rândul unei bresle dezbinate.
Însă abuzul online prin care trec jurnalistele are loc de ani buni – iar înainte era și mai normalizat, mi-au spus toate femeile cu care am vorbit. Așa a fost și în cazul Venerei Dimulescu, care a debutat în presă la Casa Jurnalistului, în 2018, cu o investigație care a reușit să schimbe legislația în ceea ce privește pornografia din răzbunare în România și să pornească discuții necesare într-o societate care încă nu părea dispusă să le dea atenție. Pe vremea aceea, dacă erai vulnerabilă ca jurnalistă, ți se spunea că te victimizezi.
După ce a publicat materialul „Umilința supremă”, Venera îmi povestește că nu s-a așteptat la reacțiile ce au urmat. Chiar dacă, la nivel teoretic, au discutat în redacție despre asta, nu știa prea bine cum să gestioneze tot valul de reacții negative și comentarii misogine care s-a vărsat asupra ei.
Agresorul din investigația Venerei, Vlad Andrei, a vrut să-și prezinte propria variantă asupra situației. Așa că a găsit refugiu în manosfera din România. Mai exact, pe blogul lui Radu Alexandru, Pitici Gratis. De la el au venit apoi o groază de comentarii din partea bărbaților care văd în feminism unul dintre cei mai mari dușmani ai omenirii. Articolele de pe blogul lui Alexandru portretizează femeile drept inferioare, incapabile să se descurce sau să înțeleagă concepte simple și, pe scurt, nedemne.
Cam așa suna și articolul despre textul Venerei, în care încerca autorul să „demonstreze” că tânăra jurnalistă voia doar să devină „faimoasă”, în timp ce supraviețuitoarea pornografiei din răzbunare își dorea să „se răzbune”. În relatarea bloggerului, agresorul devenea o victimă a conjuncturii.
„Știu că ne-am chinuit atunci să o scoatem pe [supraviețuitoare] de la toate tag-urile pentru că începuse să fie etichetată cu numele real, iar ea voia să apară sub anonimat. Pe de-o parte, asta mă făcea să mă simt responsabilă și vinovată, pentru că nu am putut să-i garantez siguranța anonimatului și după publicare, în felul în care s-au derulat lucrurile”, povestește jurnalista, la șapte ani de la acel moment.
Venera se confrunta atât cu vinovăția resimțită față de sursă, cât și cu zeci de comentarii împotriva ei ca jurnalistă – de la acuzații cum articolul ar fi nefondat, până la amenințări cu moartea.
„Unul mi-a scris că dacă mă prinde pe stradă îmi dă bocanci în cap. La un moment dat s-a legat și de maică-mea. Nu mai știu exact ce a zis, dar oricum era ceva nasol și ce includea și violul, evident”, continuă Venera.
Atacurile la adresa tinerei jurnaliste aveau un substrat profund ideologic și veneau într-o perioadă în care începeam să vedem acțiunile mișcării anti-gender tot mai des și la noi în țară. Articolul fusese publicat în același an în care avusese loc și Referendumul pentru familie, iar societatea părea din ce în ce mai dezbinată. Multe dintre mesaje sau comentarii reflectă fix asta. Se luau de bretonul scurt al Venerei, care era, în viziunea manosferei, simbolul feminismului, al unor femei care nu mai aderă la standardele de frumusețe impuse de bărbați și la feminitatea cu care erau obișnuiți.
„Lesbiano, ia cu pâine. Data viitoare când mai încerci să manipulezi, bagă-ți dildo-ul cu care îți f**i iubita în a**s, să te saturi”, este unul dintre zecile de mesaje private pe care le-a primit Venera în perioada aia. Nu a vrut să sape mai mult în partea aia din inbox, pentru că încă o afectează.
Nu-și amintește să fi primit vreun mesaj de la femei. Toate erau de la bărbați. Nu mai știe nici dacă acele conturi erau reale sau trolli, pentru că a încercat să nu analizeze atât de în detaliu comentariile care îi făceau rău.
Diane Maynard, una dintre cercetătoarele care au lucrat la studiul The Chilling, despre violența online asupra jurnalistelor, ne-a explicat că nici nu este atât de relevant dacă avem de-a face cu oameni sau boți.
„Efectul este exact același, fie că sunt oameni plătiți să scrie aceste lucruri sau boți care le automatizează munca. Ambele sunt acțiuni coordonate și au același scop în spate. Au același efect pentru victime”, explică cercetătoarea. În cadrul studiului, Maynard a lucrat la partea de procesare a limbajului.
La scurt timp după, Venera a început să lucreze la un articol de follow-up la investigația ei inițială, pentru care a trebuit să scrolleze prin zecile de comentarii. S-a trezit din nou în poveste.
„Nimeni nu se gândea în 2019 la chestia asta de mental health și cum te poate afecta să treci prin toate comentariile alea singură. Eu trebuia să lucrez la un nou material, nu se punea problema altfel”, explică jurnalista.
După ce Casa Jurnalistului a publicat articolul care demonta fiecare afirmație falsă din comentarii, întreaga echipă care lucrase la materiale (editori, reporteră, chiar și ilustratoarea textelor) a fost dată în judecată de agresorul Vlad Andrei. Venera tocmai ce se angajase în redacția Scena9, trebuia să se adapteze la un mediu nou și, în paralel, să se ocupe de cele două procese care o vizau.
În perioada aia, jurnalista a început să aibă atacuri de panică foarte dese, să resimtă dureri fizice intense și să vomite aproape zilnic, doar când se gândea la lucrurile prin care trecea. Editorii ei încercau să o liniștească, spunându-i că face parte din viața unei jurnaliste, însă ea simțea foarte multă frică – și nici atitudinea lor nu o ajuta să mai scadă din sentimentul ăsta apăsător.
„Părea că trebuie să dau socoteală la toată lumea în momentele alea, așa simțeam, și să depun un efort colosal să muncesc și să demonstrez că munca mea este legitimă”, continuă să-mi povestească Venera.
Nu și-a dat seama atunci că, în timpul în care ea se chinuia să se ridice la standardul impus de breaslă, undeva în background tot stresul acumulat în ultimele luni se transforma într-o depresie.
Își spunea zilnic că trebuie să treacă peste, dacă vrea să facă meseria asta. În mare parte și pentru că asta auzea în jurul ei. Ca jurnalist, ți se spune încă din primele zile în profesie că nu trebuie să ai sentimente prea multe. Însă, crede Venera, e foarte important să ne uităm și la subiectele la care lucrează jurnaliștii și să ne dăm seama dacă e posibil ceea ce le cerem.
„În jurnalismul pe care îl fac eu, ai o responsabilitate, niște relații pe care le dezvolți în timp cu sursele. Puteam să răspund și la 11 noaptea la telefon dacă vreuna dintre sursele mele avea vreo stare de anxietate”, continuă jurnalista. „Făceam și o parte din ceea ce face un psiholog, și atunci, toate astea adunate mie mi-au cam zdruncinat sensul de a face meseria asta. Iar cireașa de pe tort a fost interpelarea justiției”.
Judecătorii au decis la acel moment că fapta a fost una „puerilă” și că victima a avut o „sexualitate exacerbată”. Pedeapsa pentru agresor a fost să își ceară scuze într-un ziar de circulație națională. Însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a făcut dreptate în decembrie 2024, printr-o decizie conform căreia „parchetul [din România] a manifestat o lipsă de imparțialitate și un dispreț condamnabil față de victimă”.
„Sper să fii violată de unul dintre ei”
Diana Oncioiu, jurnalistă de investigație, îmi spune că își amintește de comentariile apărute după articolul scris de Venera. Nu doar reacțiile cititorilor erau foarte dure atunci, ci uneori și cele din partea colegilor jurnaliști, continuă Diana.
Prin 2016-2017, Diana a scris un articol despre sărăcia extremă în care trăiesc romii din Ferentari și cum, în continuare, nimeni nu face nimic să schimbe situația. Ține minte că a primit mai multe comentarii, însă cel mai grav era de la un bărbat. Știe și acum că avea poză de profil cu un copil, lucru care a îngrozit-o.
„Sper să fii violată de unul dintre ei și apoi să te văd dacă mai iei apărarea ț******or!”, i-a scris el în comentarii. Jurnalista a înlemnit și l-a blocat rapid. A fost prima persoană pe care a blocat-o pe Facebook, pentru că a simțit că n-are cum să poarte cu el o discuție cu vreo finalitate.
„Mi s-a părut îngrozitor să îți dorești ca cineva să fie violată pentru că «a luat apărarea» unei etnii. Și nici măcar nu era de «luat apărarea», era un articol documentat, cu fapte și cifre. Oamenii se simt amenințați, culmea, când le ataci niște prejudecăți”, explică Diana.
Altădată, când a scris despre munca socială a Bisericii, un bărbat i-a spus că speră să o părăsească soțul și „să rămâi cu puradeii”. Diana crede că bărbatul a vrut s-o jignească prin insinuarea că ea ar fi de etnie romă – lucru care are de-a face tot cu stereotipurile în care cred astfel de oameni.
Însă chiar dacă înțelegi raționamentul din spatele comentariilor, asta nu înseamnă că te dor mai puțin. Pe Diana, de pildă, cel mai tare o deranja că simțea că aceste comentarii îi delegitimau munca. Spune că puteau să-i zică orice, dar să nu o acuze că ar fi mințit în articole, pentru că asta chiar reușea să o afecteze.
În echipa proiectului de investigații despre cultele bisericești „Să fie lumină!”, jurnalista lucrează alături de partenerul ei, Vlad Stoicescu, și de Ovidiu Vanghele. Spune că au fost dăți în care simțea cum comentariile oamenilor făceau diferența între ea, o femeie, și ceilalți doi jurnaliști. Cel mai adesea, comentatorii bărbați rămași fără argumente îi spuneau Dianei că e „crizată”, pentru că e femeie.
Majoritatea comentariilor agresive erau online, însă la un moment dat au trecut și în offline. Într-o zi a fost sunată de un număr necunoscut. De la celălalt capăt al liniei, un bărbat a întrebat-o: „De ce scrii tu despre preoți, vrei să-ți rupem gâtul?”
Din întreaga echipă, doar pe ea au sunat-o. Diana le-a spus că va merge la Poliție și așa a și făcut. Vinovații au fost găsiți în câteva săptămâni – doi elevi de la un seminar teologic. Pe unul dintre ei, jurnalista îl intervievase cu cinci luni înainte.
Unul dintre polițiștii la care s-a dus să depună plângere a insistat că „a fost vorba de o glumă”. Nu știe cum, dar informația a ajuns apoi în presă, rostogolită de site-ul știripesurse, care a scris că „marea amenințare era de fapt o glumă”.
Jurnalista îmi spune că asta a speriat-o mult mai tare, faptul că era clar că cineva din Poliție vorbise cu acest jurnalist și că jurnalistul nici măcar nu s-a obosit să îi ia și ei o declarație.
Diana a lucrat cinci ani în televiziune și crede că, oricât de ciudat ar suna asta, perioada aia a forțat-o să se obișnuiască cu toată violența cu care s-a confruntat apoi online. Vedea zilnic cum colegele ei erau înjurate și că superiorii ștergeau cu tine pe jos dacă greșeai. Spune că a avut noroc de șefe femei, care știau când să intervină și mereu țineau spatele altor femei, mai ales celor noi în meserie. Atunci și-a promis că va fi alături de orice colegă nouă care trece prin așa ceva, pentru că știe cât de importantă este solidaritatea feminină la locul de muncă, mai ales într-un astfel de mediu.
„Nici la un meci de fotbal nu mai putem să privim liniștiți, fără să auzim o voce de femeie”
Ioana Cosma încă lucrează în televiziune – a împlinit 30 de ani de jurnalism TV pe 2 noiembrie 2024. Este prima femeie din România care a comentat un turneu final de fotbal masculin, EURO2020.
Nu era primul meci pe care-l comenta, însă pentru că în general se ocupa de fotbalul feminin nu stârnea reacții. Spectatorilor li se părea normală asocierea: e femeie, comentează doar fotbal jucat tot de femei.
A fost un adevărat șoc pentru mulți telespectatori, deși Ioana avea experiență și era mai mult decât calificată să comenteze meciul Ungaria-Portugalia. Un articol din VICE de la vremea aia a adunat o parte din comentarii.
„Nici la un meci de fotbal nu mai putem să privim liniștiți, fără să auzim o voce de femeie”, „Neobișnuit o voce feminină în fotbal… Zici că ascult patinaj artistic” sau „Pr***ta… era în extaz după golul lui Ronaldo, urla parcă avea ceva de câștigat” sunt doar câteva dintre ele.
În altele era trimisă să facă ceea ce știu femeile cel mai bine în sport: „fitness” sau „aerobic”.
A primit și mesaje pe numărul personal de telefon. Își amintește că cele mai agresive au fost de la o femeie din Constanța care i-a spus că își dorește să o vadă moartă. Le trecea pe toate în agendă, ca să știe să nu răspundă și să le poată bloca, apoi încerca să treacă peste.
Își amintește că în perioada aia a avut o discuție la masă cu prietenele ei. Jurnalista se întreba dacă nu cumva a beneficiat de „discriminare pozitivă” și dacă chiar merita să comenteze acel meci.
„Nu, nu e discriminare”, i-a răspuns o prietenă. „Discriminare e atunci când tu nu ajungi să comentezi la fel de multe meciuri precum colegii bărbați, care s-au angajat în aceeași perioadă cu tine, doar pentru că tu ești femeie.”
Ioana îmi povestește, la trei ani de la acel moment, cum atunci când echipa editorială a luat decizia de a pune o femeie să comenteze un meci de la EURO, nu au estimat impactul, pentru că nu își imaginau că asta va fi principala problemă. Știa că are toată încrederea trustului Pro, că ei sunt siguri că poate duce treaba până la capăt, așa că a decis să ignore toate comentariile online ulterioare.
„Mi se pare că acum s-a deschis o ușă și ar trebui să o folosim tot mai des. Să vedem o femeie care comentează Campionatul Mondial, de exemplu – pentru că, dacă mergem pe stadion, vedem și femei și bărbați. Ne place când femeile plătesc bilet și merg la meciuri, dar nu ne place să le implicăm direct în discuție”, continuă jurnalista.
Spune că a reușit să ignore mesajele și pentru că avea deja foarte multă experiență în profesie, însă nu își imaginează cum s-ar fi simțit dacă ar fi fost o jurnalistă la început de drum, întâmpinată cu comentarii de genul ăsta doar pentru că își făcea meseria.
„Doar pentru că sunt fată”
Delia Dascălu are 21 de ani și este în ultimul an de jurnalism, la facultatea din Constanța. Lucrează de aproximativ doi ani în presă, la Info-Sud Est, și după ce a publicat primul articol a primit rapid zeci de comentarii de ură.
„A fost fix primul articol cu care eu am ieșit în presă. A fost prima mea zi de muncă”, îmi povestește tânăra, la un an de la acel moment.
Delia ține minte că a fost întrebată în redacție dacă există ceva ce o supără la oraș, poate găsește așa o idee de subiect. Fără să stea prea mult pe gânduri, a spus că a observat că nu prea există indicatoare de direcție prin oraș. Având în vedere că în câteva zile urma să aibă loc festivalul de muzică Neversea, care aduce mulți străini în oraș, i s-a părut important să vorbească despre problema asta.
Așa că a decis, împreună cu editorii, să facă un experiment jurnalistic: urma să se dea drept turistă din altă țară și să vadă cum se descurcă să ajungă de la gară la festival, fără ajutorul hărții de pe telefon. S-a folosit de puținele semne, a întrebat oameni și, la sfârșit, a scris un articol în care a arătat cum a fost întâmpinată de oamenii din oraș și cum s-a descurcat.
După ce a predat articolul, s-a dus la festival și a decis să se rupă de muncă. Între timp, materialul fusese preluat și pe pagina de Facebook a publicației G4Media, parteneră cu Info-Sud Est. La festival s-a întâlnit cu una dintre profesoarele ei de la jurnalism, care a întrebat-o dacă e ok, având în vedere comentariile apărute pe net.
Delia nu știa la ce se referă, așa că a intrat pe Facebook să vadă.
„Mă uitam cum cresc comentariile de la un minut la altul. Erau vreo 12 inițial, apoi până a doua zi crescuseră la 100, iar până s-a terminat festivalul au ajuns la peste o mie de comentarii”, îmi povestește tânăra jurnalistă. Comentariile veneau de pe pagina celor de la G4Media, de pe pagina Info-Sud Est, iar ulterior articolul a fost preluat și de către Adevărul. „Practic, m-au încolțit din toate părțile”.
Tânăra jurnalistă crescuse online și își petrecuse mult timp în comunitatea de gaming, însă nu se mai confruntase niciodată cu astfel de comentarii. Nu doar că se luau de scrisul ei, dar îi atacau și aspectul. Articolul avea în deschidere o poză cu ea la Neversea și, crede jurnalista, asta i-a făcut pe mulți să aibă reacții și mai agresive. „Cred că dacă era o poză cu un coleg bărbat, nu se întâmpla asta.”
I-au spus că e „c**vă”, că speră să fie violată la Neversea, să fie dată afară și să nu mai citească vreodată nimic scris de ea.
Alții i-au căutat conturile personale de Facebook și Instagram și, timp de câteva luni, a primit peste 500 de cereri de prietenie și mesaje private identice cu comentariile amenințătoare.
La scurt timp după, Delia a participat la un internship pe tema violenței împotriva femeilor și discriminarea de gen prin care trec acestea zi de zi. Inițial voia să scrie despre cazul Emiliei Șercan, dar și-a dat seama că ar putea să scrie chiar despre experiența proprie.
„Am zis să-mi analizez toate comentariile obiectiv și să zic câte procente vorbesc despre articol în sine, câte procente vorbesc despre mine și câte procente vorbesc despre multe alte lucruri, care au legătură cu genul meu, aspectul sau orice altceva”, continuă tânăra.
A citit vreo 700 de comentarii într-o seară și le-a pus pe categorii: foldere separate pentru comentariile rele, destul de rele și cele mai rele. Articolul rezultat se numește „A scăpat neviolată, panarama?”, citat din unul dintre comentariile pe care le-a primit Delia după publicarea primului ei material.
„Din toate cele 1.200 de comentarii analizate împreună cu editorii, am concluzionat că 20% erau pozitive sau critice în mod constructiv, iar 80% erau negative, injurioase, instigatoare la violență, calomnioase sau conțineau afirmații lipsite de argumente”, scria jurnalista.
Delia a vrut să vorbească despre o problemă reală, la nivel local, dar oamenii nu au putut să accepte că o tânără de 19 ani este în stare să vorbească despre lucrurile astea, crede ea.
„Mă frustrează că a trebuit să debutez în felul ăsta”, îmi spune tânăra. Dar se bucură că același moment i-a dat o voce. A deschis, astfel,o discuție despre violența online asupra jurnalistelor și toate situațiile de hărțuire pe care le ignorăm, de cele mai multe ori, pentru că ne-am obișnuit să spunem că vin la pachet cu rolul profesional pe care ni l-am asumat.
La puțin timp după publicarea articolului despre comentarii, Delia a fost invitată să scrie un text și pentru Deutsche Welle. L-a intitulat „Doar pentru că sunt fată: România misogină”.
„Am fost, în comentariile lor, parte din scenarii de filme porno, apoi o fată norocoasă că «am scăpat neviolată», eram trimisă la proxeneți, eram invitată să fac sex oral, în grup, am fost dezumanizată și transformată într-un obiect strict sexual, fără identitate, trecut și, mai ales, viitor”, scrie jurnalista în acel text de opinie.
Tânăra crede că încă ne e rușine să vorbim despre asta, dar ar trebui să începem să o facem. Simte că la Info-Sud Est are alături colegi care o susțin și înțeleg prin ce a trecut.
De exemplu, de la primul ei articol, Delia nu mai poate să citească comentariile materialelor pe care le publică sau la clipurile în care îi apare fața. Ea se ocupă de social media în redacție, așa că este cea mai expusă pe Instagram și TikTok. Colegii trec prin comentarii și le filtrează înainte ca ea să le vadă.
De altfel, Victoria Colesnic, doctorandă în jurnalism la Universitatea Södertörn din Suedia, a cărei lucrare de doctorat analizează abordarea sănătății mintale de către jurnaliștii din România, spunea într-un workshop că printre recomandările specialiștilor se numără și aceasta: autorii textelor ar trebui să evite citirea comentariilor înainte ca ele să fie moderate, de preferință de către alți colegi din redacție.
Poveștile pe care mi le-au spus Emilia, Venera, Diana, Ioana și Delia nu sunt cazuri izolate. Știu asta pentru că, încă de când am intrat în presă, m-am învățat să nu citesc comentariile, mai ales când lucram la publicații mainstream, citite de foarte mulți oameni. Când am publicat primul meu reportaj, despre comunitatea de bengalezi din București, mi s-a spus pentru prima dată că aș „merita să fiu dusă acolo la ei, ca să văd ce-mi fac”, să vedem dacă pot după să mai scriu atât de „frumos” despre ei.
Comentariile în care îți este invalidată munca sunt cele mai des întâlnite. Multe dintre ele se bazează pe faptul că ești femeie și, cel mai probabil, „exagerezi totul”, pentru că „ești mult prea emotivă”. De cele legate de aspect am scăpat deocamdată, însă de fiecare dată când postez câte un clip pentru TikTok-ul Scena9 mă întreb dacă cineva se va lua de cum arăt, ignorând ceea ce spun.
Discuția despre hărțuirea online prin care trec jurnalistele este importantă pentru că, deși nu vrem să credem asta, un atac asupra uneia este un atac asupra tuturor. Și nu este vorba doar despre jurnaliste, ci și despre munca vitală pe care ele o fac. În contextul politic actual, ignorarea violenței online la adresa jurnalistelor ne poate costa mult. Întâi le invalidăm munca, bazându-ne pe gen, iar treptat le reducem la tăcere. Din asta au de câștigat de obicei politicienii și agresorii.
Un atac asupra uneia este un atac asupra tuturor
Lucrurile astea nu se întâmplă doar la noi în țară. Jurnalistele din întreaga lume sunt constant țintele atacurilor misogine din partea politicienilor, ale agresorilor despre care scriu sau, în alte cazuri, ale cititorilor.
Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al jurnalistei filipino-americane Maria Ressa, laureată a Premiului Nobel pentru pace. Jurnalista spune, la începutul studiului The Chilling, că nimic n-ar fi putut să o pregătească pentru valul de comentarii negative la adresa ei care a urmat după ce Rodrigo Duterte a fost ales președintele Filipinelor.
În ultimii opt ani, Ressa a fost în repetate rânduri victima atacurilor propagandistice din țara ei. A primit amenințări cu moartea și cu violul, au încercat să o bage în închisoare, toate aceste lucruri fiind menite să o reducă la tăcere și să oprească munca pe care o face la Rappler, unul dintre site-urile de presă cele mai importante din Filipine, la care ea este CEO.
Datele și investigațiile realizate de echipa Rappler arată că atacurile au fost coordonate de stat.
„Aceste atacuri coordonate îi schimbă pe cei care le văd și care iau parte la ele: social media a devenit un sistem de modificare a comportamentului, care scoate la suprafață cele mai rele trăsături ale noastre, creând un comportament nou, care elimină ce este mai bun din umanitatea noastră”, conchide jurnalista în introducerea studiului despre violența online la adresa jurnalistelor.
Pe lângă cazul ei, astăzi cunoscut peste tot în lume, mai este și cel al Ranei Ayyub, o jurnalistă din India care scrie și pentru The Washington Post și care este ținta constantă a atacurilor cibernetice. În noiembrie 2024, Ayyub a fost sunată de peste 200 de ori și a primit mesaje obscene.
După aceste atacuri, un screenshot dintr-un deepfake porn cu fața jurnalistei circula pe platforma X. La câteva momente după, au apărut postări, de la conturi afiliate cu o mișcare politică pentru supremația hindușilor, care-i dezvăluiau datele personale, inclusiv o parte din parolele jurnalistei.
Autoritățile din Delhi nu fac nimic ca să o protejeze. Din contră, în urmă cu o lună, o instanță din Delhi a ordonat poliției să depună un raport de primă informare (FIR) împotriva jurnalistei Rana Ayyub, în urma unei plângeri depuse de un avocat care o acuză de răspândirea „sentimentelor anti-India” și de insultarea zeilor hinduși pe rețelele sociale, potrivit The Indian Express.
Statul este conștient că deține arma violenței online, pe care o poate folosi împotriva jurnalistelor. Atât timp cât nimeni nu vorbește despre asta, mijloacele folosite de ei vor funcționa și mai bine.
Julie Posetti, una dintre autoarele principale ale studiului The Chilling, mi-a spus că e vorba de un ciclu nesfârșit al abuzului. Atacurie liderilor politici pot începe online, pentru a se muta apoi offline – și viceversa.
Combaterea hărțuirii online❌, energie masculină✅
„Momentan avem de-a face cu o furtună perfectă generată de lideri politici autoritari, care se extinde la nivel global, din SUA până în Ungaria și pe toate continentele. Iar hărțuirea online a jurnalistelor devine foarte atractivă pentru acești actori politici”, explică Julie Posetti. „Ei exploatează atât misoginia în rețea, un fenomen online, cât și dezinformarea pe teme de gen, încercând să reducă la tăcere femeile care încearcă să își facă meseria – asta după ce au depășit multiple bariere, inclusiv hărțuirea sexuală și discriminarea la locul de muncă, pentru a ajunge în pozițiile în care se află acum. Este o problemă extrem de serioasă și de dificilă”.
Reticența cu care marile platforme tratează hărțuirea online la adresa femeilor și implicit a jurnalistelor, doar amplifică acest fenomen. De exemplu, Posetti mi-a explicat cum, în cazul Mariannei Spring, jurnalistă BBC pe dezinformare,, au comparat datele despre hărțuirea la adresa ei pe X, pe atunci Twitter, adunate timp de trei luni în 2021, cu aceleași trei luni din perioada de după ce Elon Musk a preluat conducerea platformei.
„Am observat că, după preluarea controlului de către Musk, ea a fost de trei ori mai probabil să fie abuzată și hărțuită pe platformă, deoarece acesta a început imediat să desființeze echipele trust & safety. De asemenea, el a vizat-o personal, în urma articolelor ei despre Twitter”, continuă cercetătoarea.
Julie Posetti crede că acțiunile lui Musk la Twitter nu au fost niciodată doar despre platforma lui, pentru că i-a încurajat pe ceilalți tech bros să ia aceleași măsuri în companiile lor.
După ce Mark Zuckerberg a spus în podcastul lui Joe Rogan că e nevoie de mai multă „energie masculină” din partea marilor companii și după toate știrile de la începutul anului legate de politicile de conținut ale Meta, care devin din ce în ce mai permisive, e clar că ne îndreptăm către o eră în care va fi tot mai greu pentru legiuitori să negocieze cu acești moguli.
„Și acum ne aflăm într-o situație post-electorală în care acea bătălie, a legiuitorilor cu oamenii influenți din tech, pare a fi pierdută. Și spun asta pentru că situația stă în mâna celor din SUA, deoarece. Deși Uniunea Europeană poate să creeze un cadru legal mai sigur, soluția reală este, evident, la sursă, la companiile bazate în SUA, care sunt obligate să respecte legea din țara în care își au sediul”, continuă cercetătoarea.
Responsabilitatea stă și-n ograda redacțiilor
Dacă vorbești cu femeile din jurul tău care lucrează în presă, cel puțin una îți va spune că a trecut printr-o formă de violență online. Cu toate acestea, în România încă vorbim prea puțin despre asta. Încă încercăm să le transmitem jurnalistelor și jurnaliștilor că trebuie să nu se plângă, să fie „puternici” (orice ar însemna asta) și să se bucure dacă trec prin situații de hărțuire, pentru că asta înseamna că-și fac treaba bine.
Însă, într-o societate sănătoasă, indicatorul unei investigații reușite nu ar trebui să fie un atac coordonat din partea unor actori statali, ci schimbări reale în domeniul despre care ai scris.
Redacțiile de la noi nu vorbesc despre asta prea mult, pentru că multe dintre ele nici nu au uneltele necesare ca să evalueze dimensiunea fenomenului, așa că tindem să credem că e vorba de niște cazuri izolate.
Diana Maynard, specialistă în procesarea limbajului natural, ramura inteligenței artificiale care se concentrează pe interacțiunea dintre calculatoare și limbile umane (naturale), mi-a explicat că totul se schimbă atunci când ai datele în față. De asemenea, când vine vorba de atacurile coordonate, e foarte dificil să-ți dai seama despre ce este vorba dacă nu ai un volum mare de date.
Cu toate acestea, există semnale de alarmă care te pot ajuta să recunoști un atac în rețea. De exemplu, dacă abuzul vine foarte rapid după ce ai postat ceva, e posibil să fie vorba despre asta. Un exemplu ar fi cazul Ranei Ayyub, care, indiferent ce anume posta pe Twitter, primea comentarii abuzive instant. La fel și în cazul Mariannei Spring, care la un moment dat a postat un simplu „.” pe Twitter, dar până și acolo au venit comentariile agresive la câteva secunde.
„Subliniez din nou că aceste lucruri sunt mult mai ușor de analizat atunci când ai o cantitate mare de date și ai instrumentele necesare pentru a le procesa. Dar, într-o anumită măsură, și dacă analizezi mesajele manual tot poți să ajungi la niște tipare”, continuă specialista.
În acest moment, echipa din care face parte Maynard lucrează la un tool open-source pentru redacții. Până atunci, însă, experta spune că principalul lucru pe care ar trebui să-l facă organizațiile de presă ar fi să monitorizeze și să înregistreze absolut orice dovadă și să ia în serios violența online la adresa jurnalistelor.
„Adesea, mai ales femeile, nu vor să raporteze cazurile de hărțuire online, nu vor să se plângă sau să spună nimic, deoarece sunt sfătuite să înghită și să treacă peste, sau riscă să fie îndepărtate de la locul de muncă ori alte repercusiuni”, continuă cercetătoarea. „Este foarte important ca ele să simtă că pot vorbi cu alte persoane din organizație”.
Un alt lucru pe care pot să-l facă redacțiile, spune Julie Posetti, este să creeze conexiuni între jurnaliste și alți jurnaliști care fac parte dintr-o minoritate, de exemplu membrii comunității LGBTQIA+, care se confruntă cu un risc extrem de mare în ceea ce privește violența online.
„De asemenea, bărbații nu ar trebui să fie excluși din poveste. Ar trebui să fie educați și încurajați să fie cel puțin aliați ai cauzei. De fiecare dată când arătăm datele unor bărbați din conducerea redacțiilor cu care lucrăm, sunt șocați de magnitudinea fenomenului”, explică Julie Posetti. „Probabil că asta ar trebui să facem, să le arătăm datele, pentru că reacționează mai puternic la ele. Și asta, din nou, se reduce la sexism, dar trebuie să vorbim și despre faptul că experiența trăită a fiecărei femei este puternică și valoroasă și ar trebui respectată”.
Emilia Șercan crede că fiecare redacție ar trebui să aibă un kit de reacție rapidă la astfel de situații, pentru că nu știi când li se poate întâmpla unor jurnaliste din organizația ta. Iar fiecare oră în care redacția alege să tacă este un câștig pentru agresori, fie ei instituționali sau nu.
Venera Dimulescu e de părere că fiecare dintre noi ar trebui să încerce să schimbe mentalitatea cu care am fost obișnuiți. Și să vorbim mai mult despre mental health.
„Ce înveți în comunitatea de jurnaliști este să separi munca ta intelectuală de ceea ce simți tu, ca om. Iar efortul ăsta reprezintă o muncă în plus pe care trebuie să o facă jurnaliștii, pe lângă toată munca imensă de a gestiona meseria asta”, explică jurnalista.
Mai crede că, pe lângă vorbit, ar ajuta dacă redacțiile ar face niște pași clari către vindecare: workshopuri de awareness, traininguri pentru securitate online și discuții organizate în interiorul instituției media.
După ce am documentat acest articol și am discutat cu mai multe jurnaliste, am realizat că fiecare dintre ele mi-a povestit cum, în experiența lor cu violența online, s-au simțit extrem de singure. Acest sentiment de izolare este, din păcate, foarte familiar într-o meserie care poate fi adesea destul de solitară, mai ales atunci când petreci luni întregi lucrând singură la un subiect complex.
Și m-am întrebat constant în ultimele luni de ce ne este atât de greu să vorbim public despre problemele prin care trecem noi, jurnaliștii. Mi-am dat seama că, în ceea ce ne privește, de cele mai multe ori suntem foarte buni în a observa greșelile din ograda politicienilor, de pildă, însă evităm cu orice preț să discutăm despre lucrurile care ne afectează pe noi. De parcă ar fi o rușine că simțim lucruri sau, mai degrabă, de parcă ar fi o discuție care nu îi interesează pe cititori. Iar eu cred că e fix opusul.
Este evident că nu există o soluție universală la violența online și că responsabilitatea este împărțită în mai multe părți, însă primul pas ar fi să recunoaștem că nu discutăm suficient despre acest subiect și că, până nu ne asumăm că vom face asta, cei care vor avea de suferit de pe urma acestui lucru vom fi tot noi. Și nu mă refer aici doar la jurnaliști. Toate aceste atacuri sunt, până la urmă, un risc major pentru societățile sănătoase pe care spunem că ne dorim să le construim.
Acum, ce lipsește, este să ne întrebăm cât timp va mai trebui să treacă până să luăm în serios faptul că femeile sunt reduse la tăcere și că asta ne afectează pe fiecare în parte?
Corp. Cuvânt. Pericol este titlul seriei pe care o începem luna aceasta pe Scena9 pentru că nu putem vorbi despre lumea în care trăim fără să ne uităm la ce înseamnă ea pentru femei. Găsiți toate articolele din această secțiune la tagul „femei”, unde urmează să publicăm povești, reportaje, analize și interviuri pe această temă.
