În 1793, fostul sclav Benjamin Honey şi nevasta lui irlandeză, Patience, descoperă o insulă unde îşi pot clădi o viață împreună. Un secol mai târziu, urmaşii soților Honey şi un grup pestriț de vecini sunt cumplit de săraci, izolați şi adesea flămânzi, dar feriți de ostilitatea pe care ar avea-o de înfruntat pe continent.
În cursul verii tumultuoase din 1912, Matthew Diamond, un profesor retras la pensie devenit misionar, idealist, dar cu destule prejudecăți, perturbă echilibrul comunității cu eforturile sale de a-i educa pe copii. Prezența lui atrage atenția autorităților statale, care, sub influența gândirii eugeniste, populară în rândul progresiştilor epocii, decid să evacueze insula cu forța, să-i instituționalizeze pe locuitori şi să transforme locul în destinație de vacanță.
Acesta este intriga romanului Un alt Eden, de Paul Harding. Americanul este autorul romanelor Vieți de tinichea (Tinkers, 2009), câștigător al Premiului Pulitzer, Enon (2013) și Un alt Eden (This Other Eden, 2023), finalist la Premiul Booker și la National Book Award. Este director al programului de master în Scriere Creativă și Literatură de la Stony Brook University și locuiește în Long Island, New York.
În prima zi de primăvară a anului 1911, Esther Honey, stră‑strănepoată a lui Benjamin și a lui Patience, moțăia în balansoar, lângă vatra cu lemne, în coliba ei de pe Insula Merelor. Ninsoarea curgea din cer. Vântul biciuia peste insulă, bocănea în geamuri ca niște mâini uriașe, izbea în uși ca un călcâi uriaș și troienea zăpada către partea de nord a cabanei, suind‑o până la acoperiș. Insula era o pietricică de granit în apele puțin adânci și înghețate ale Atlanticului, sub norii atât de joși, că burțile lor scrijeleau vârful pinului Penobscot din susul măgurii.
Esther picotea cu nepoată‑sa, Charlotte, în poală, lipită ghemotoc de corpul ei împuținat, înfășurată într‑o fâșie mițoasă de lână dintr‑o pătură tăiată demult în pătrate, împărțită între străbunii înghețați de frig, și o plapumă veche de‑un secol, cusută din petice încă și mai vechi. Copila primea prea puțină căldură de la bunica‑i numai piele și os, iar bătrânei nu‑i trebuia defel din căldura nepoatei, neavând practic nici un loc unde s‑o alipească, atâta de mărunțică era, și fiind învățată de mult cu doar picul de fierbințeală necesar unui corp ca să‑și continue trăitul, însă fiecare din ele o simțea pe cealaltă ca o alinare.
Fiul lui Esther, Eha – tatăl lui Charlotte –, se ridică de pe scăunel și, una câte una, azvârli patru din ultima duzină de bucăți de șindrilă pe jarul din sobă. Vara trecută, societatea caritabilă trimisese, inexplicabil, o căruță de șindrilă așezării. Nu era nevoie. Eha și Zachary Hand to God Proverbs erau tâmplari excelenți și puteau face șiță de cedru mult mai de soi. Dar, cum se tot întâmpla în ultimii patru ani, vara aducea de‑ale gurii și alte bunuri de la societatea misionară, iar unele dintre proviziile acestea îi nedumereau pe băștinașii insulei, precum șindrila sau, o dată, șeile pentru cai, pentru o insulă ce n‑avea decât o mână de oameni și trei câini pe ea. Cu mâncarea și proviziile sosea și Matthew Diamond, un profesor burlac la pensie, care, sponsorizat de Colegiul Teologic și Misiunea Enon, călătorea de undeva din Massachusetts, în fiecare iunie, ca să stea în casa de vară – vizibilă, dacă era vreme bună, la trei sute de metri peste canal, în târgul Foxden – și vâslea în fiecare dimineață pe Insula Merilor, unde predica, ajuta ici la o grădină de zarzavat, colo cu un acoperiș picurător și preda în școala cu o singură încăpere pe care o construiseră el, Eha Honey și Zachary Hand to God Proverbs.
Nu faci cu ele nici o scofală, zise Eha, închizând după ultima bucată de șindrilă ușița sobei.
Tabitha Honey, cealaltă fiică a lui Eha, de zece ani, cu doi mai mult decât soră‑sa Charlotte, își târî iute dosul pe podeaua rece, să se apropie de sobă. Purta două perechi de ciorapi groși, trei rochii vechi, un palton de lână la mâna a doua, trimis de societate, și singura‑i pereche de încălțări, niște ghete băiețești date mai departe de frate‑său mai mare, Ethan, când îi rămăseseră mici. Ei îi erau prea mari și‑și îndesase prin vârfuri și călcâie smocuri de iarbă uscată din care firele se ițeau ca niște peri de mustață prin tălpile despicate. Tabitha purta alt pătrat de pătură mițoasă petrecut peste cap și umeri.
Victor, hai ici‑șa, zise Tabitha către motanul ghemuit după sobă. Pis, pis, ici‑șa, Victor. Voia pisica în poală, pentru o țâră de căldură. Victor înălță capul și se uită la fată. Îl coborî iar și închise pe jumătate ochii.
Arză‑te‑ar focul, lighioaie bună de nimica, zise Tabitha.
Ethan Honey, de cincisprezece ani, cea mai mare odraslă a lui Eha, sta pe o ladă de lemn în cealaltă parte a odăii, în ungherul cel mai rece, și, cu o bucată de cărbune, își desena bunica și sora mai mică pe un exemplar vechi al ziarului local pe care i‑l dăduse toamna trecută Matthew Diamond, în ziua de dinainte să pună lacăt pe casa de vară și să se întoarcă în Massachusetts. Nasul băiatului era roșu, buzele, vinete. Degetele și palmele îi erau împestrițate cu alb și albastru, de parcă sângele i‑ar fi prins cheaguri înghețate pe sub piele. Se concentră asupra bunicii și surorii, iar siluetele lor încolăcite apărură din ce în ce mai lămurite pe prima pagină din Foxden Journal, părând să leviteze peste articolele despre a zecea ediție a paradei cu bal, despre șase chinezi deportați și o goeletă cu trei catarge dispărută, peste reclamele la siropuri, topitorii, pălării moi și rochii negre.
Zi‑ne de potop, mamaie, rosti Tabitha, cu ochii încă la motan.
Charlotte săltă capul de pe pieptul bunicii și zise:
Da, mai zi‑ne o dată, mamaie!
Ethan ridică privirea din desenul cu bunica și sora, o coborî iar. Nu scoase un cuvânt, dar voia la fel de mult ca bunica lor să le istorisească povestea despre uraganul care aproape că scufundase insula și fusese cât pe‑aci să‑i spulbere întreaga familie.
Eha a trecut de la sobă în colțul opus celui în care desena Ethan, a înclinat spre el un coș de pe o poliță și s‑a uitat înăuntru.
Mă apuc de cartofii ăia, și‑a mai rămas oleacă de pește sărat, zise. Și‑o cutie de lapte mai e.
Vreți s‑auziți de potop? De potopul cel de demult? Iar? întrebă Esther Honey.
Da, mamaie, te rugăm!
Te rugăm, mamaie, zi‑ne!
Ehei, păi, potopul cel vechi a fost acum aproape o sută de ani, începu ea. Tocmai în 1815.
Un uragan a izbit în luna septembrie a anului 1815, la douăzeci și doi de ani după ce Benjamin și Patience Honey ajunseseră pe insulă și întemeiaseră așezarea, și între timp acolo se stabiliseră aproape treizeci de suflete, în cinci sau șase case, inclusiv primii alde Proverbs și Lark, cei din Angola și Capul Verde, apoi alții din Edinburgh – Patience însăși fiind de fel din Galway, Irlanda, înainte să‑l cunoască pe Benjamin, aflat în drum prin Nova Scotia, și să plece cu el – și trei femei Penobscot, surori care‑și pierduseră de mititele părinții. O năboială de apă, înaltă de șase metri, a potopit golful, măturând în cale case și corăbii. Când zidul de ocean a izbit, a frânt jumătate dintre copaci și toate casele de pe insulă, aruncându‑și totul pe gâtlej, împreună cu doi Honey, trei Proverbs, una dintre surorile Penobscot, trei câini, șase mâțe și un țap pe nume Enoch. Uraganul vuia atâta de tare, că Patience a crezut mai întâi că surzise, asta până ce a auzit valul cât muntele coborând spre ei ca avalanșa, înțesat cu case și bărci și pomi și oameni și vaci și cai forfotind înăuntru, răcnind și zbuciumându‑se și mugind și nechezând și zdrobind și îndreptându‑se glonț spre insulă. A știut atunci că totul putea să fie pierdut, că‑i paște judecata de pe urmă, mesajul pecetluit își rupsese pecetea, că după ce vor fi cu toții măturați de târnul exterminării aveau să mai rămână așa de puțini copaci în picioare, că și‑un copil de‑o șchioapă i‑ar fi putut număra, și că oamenii aveau să se facă mai rari decât aurul.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
