Moartea lui Umberto Eco a provocat la începutul anului o puternică emoție, când în rețelele de socializare mulți au simțit nevoia să-i aducă un omagiu prin postarea câte unui citat din Numele trandafirului sau Pendulul lui Foucault, romanele care făcuseră din profesorul italian de semiotică un autor global. 

Cronicile unei societăți lichide, o selecție din textele publicate bilunar în revista Espresso între 2000 și 2015, reprezintă ultima carte a lui Eco, apărută postum. Ediția italiană avea titlul Pape Satàn Aleppe – o sintagmă obscură din Infernul lui Dante care sparge capetele interpreților de multe sute de ani; editorul român a preferat un titlu mai inteligibil (de fapt subtitlul original), trimițând la o carte a lui Zygmunt Bauman despre transformarea vechii lumi materiale în mediul volatil al virtualului.  

Nu-i prima colecție din articolele lui Eco tradusă în română (au mai apărut câteva la Humanitas și RAO), dar este volumul cel mai recomandabil. Din două motive: 1. vechile texte și-au pierdut în bună parte poantele odată cu dispariția contextului și cu opacizarea referințelor; 2. prin ascensiunea în mileniul al treilea a noilor medii (pe care le adnotează scrupulos – a se vedea eseul despre Twitter), Eco iese din zona lui de confort, ceea ce face lucrurile mai picante (uneori fostul avangardist din anii ’50-’60 începe să evoce stilul conservator al lui Andrei Pleșu).

Umberto Eco reprezenta vechiul model al intelectualului care-și dublează funcția de specialist prin cea de autor pentru publicul larg. Multe referințe țin de cultura populară, amestecând arta „înaltă” și „joasă”. Acest mixaj era marca autorului și în cărțile de semiotică, în care dizerta sobru despre Sherlock Holmes; ca să nu mai vorbesc despre beletristică (un întreg roman, Misterioasa flacără a reginei Loana, era dedicat benzilor desenate cu care a crescut autorul, iar umbrele lui Alexandre Dumas, Eugène Sue sau Conan Doyle sunt omniprezente). Dar în articole se dezlănțuie cu totul. Nimic nu pare să scape curiozității lui Eco: templierii, Harry Potter, teoriile conspiraționiste, George W. Bush, Silvio Berlusconi, reducerea studiilor universitare la trei ani, 11 Septembrie, metoda cantitativă a numărării citărilor în evaluarea științifică contemporană, Halloween, poveștile polițiste cu Nero Wolfe ale lui Rex Stout, relația dintre femeile și filozofie, fețele rasismului, antisemitismul contemporan, originile creștine ale vălului islamic, „Charlie Hebdo”, benzile desenate, corectitudinea politică, ontologia telefoanelor mobile, thrillerele lui Dan Brown. Și, desigur, imbecilii. Prostia îl fascinează pe Eco, care o descoperă pretutindeni. Cartea s-ar fi putut numi fără probleme Despre prostie (dar, din păcate, titlul era deja luat).

Colecția de anecdote este la înălțime. 

„Prepuțul lui Iisus era expus la Calcata (Viterbo) până în 1970, când parohul a comunicat furtul acestei relicve. Însă au revendicat posesia acelorași moaște Roma, Santiago de Compostela, Chartres, Besançon, Metz, Hildesheim, Charroux, Conques, Langres, Anvers, Fécamp, Puy-en-Valey, Auvergne”. 

Tot despre Iisus, Eco citează butada lui Leon Wieseltier: „Ce atâta tămbălău? L-am ucis numai pentru câteva zile!”.

Și câteva timbre din clasorul George W. Bush: „Eu cred că ne aflăm pe un drum ireversibil către mai multă libertate și democrație, dar lucrurile s-ar putea schimba”; „Noi vrem ca oricine poate găsi o slujbă să fie capabil să găsească o slujbă”; „Un numitor comun pe care l-am găsit este acela că așteptările se produc cu privire la ceea ce se așteaptă”; „Sincer, profesorii sunt singura profesie care-i învață pe copiii noștri”; „O să avem cei mai educați americani din lume”.

Umberto Eco, „Cronicile unei societăți lichide”, traducere de Oana Sălișteanu și Maria Boghiu, Editura Polirom, 2016, 368 pag., 40 lei

Foto: Flickr/Alessio Jacona