În săptămâna în care tocmai a început Târgul de Carte Gaudeamus, vă propunem în fiecare zi pe Scena9 câte un fragment din câte-o carte importantă pe care-o veți găsi la târg.
Hannah Arendt e unul dintre numele cărora le datorăm capitole importante din felul în care s-a construit gândirea politică în ultimul secol. E autoarea unei cărți fundamentale - „Originile totalitarismului” (1951) - despre cum ideile și mentalitățile cu care operează umanitatea, odată intrate în procesorul instituțiilor și aparatelor politice, pot ajunge să desființeze libertatea. „Niciodată viitorul nu a fost mai imprevizibil, niciodată nu am depins într-o atât de mare măsură de forțe politice în care nu mai putem avea încredere că vor urma normele bunului simț și ale propriilor interese - forțe care par animate de suflul violent al nebuniei, dacă le judecăm prin comparație cu cele petrecute în secolele istoriei noastre. (...) Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstiţii, nu ale credinţei,” scria Arendt în prefața cărții, care dincolo de analiza extrem de lucidă și nuanțată a lumii care a făcut posibil Holocaustul, e o pledoarie rațională pentru încrederea în libertate.
În 1963, Arendt a participat la Ierusalim la procesul lui Adolf Eichmann, unul dintre oficialii naziști care au pus în aplicare așa-numita „Soluție finală” - planul de exterminare a milioane de evrei. Despre acest proces, Arendt a scris un amplu articol, foarte celebru, pentru revista The New Yorker, iar mai apoi cartea „Eichmann la Ierusalim”, în care articulează teoria controversată a „banalității răului”: poți să faci rău fără să fii rău?
Apoi, pe Hannah Arendt o mai cunoaștem și din corespondența cu filosoful Martin Heidegger (care i-a fost și profesor), publicată anul trecut la Humanitas într-un volum care adună scrisorile pe care și le-au trimis cei doi. Sunt scrisori de dragoste, scrisori de prietenie, scrisori despre întrebări importante și probleme banale, despre oboseală și scris, despre călătorii și-o lume tulbure care, încet-încet, se limpezește.
Tot la Humanitas au apărut zilele acestea alte două cărți importante: „Viața spiritului. O investigație inpvatoare despre cum gândim”, bazată pe o serie de prelegeri despre procesele cele mai importante ale vieții interioare, din prestigioasa serie Gifford Lectures, și „Ultimul interviu și alte convorbiri”. Acesta din urmă adună patru interviuri acordare de Hannah Arendt între 1964 și 1973, în care discută despre momente capitale din viața și cariera ei, despre politică și revoluție, despre greutatea trecutului și necesitatea intransigenței. Toate aceste convorbiri sunt o întâlnire privilegiată cu unul dintre cei mai importanți gânditori din istoria noastră recentă, în care cititorul e martor la dialoguri precise, lucide și revelatoare. În cele ce urmează, vă invităm să citiți un fragment din interviul acordat de Hannah Arendt în 1964 lui Günter Gaus, jurnalist care, în anii '60, a avut ca invitați la emisiunea „Zur Person” de la ZDF TV unele dintre cele mai importante personalități ale vremii.
Günter Gaus: Doamnă Hannah Arendt, sunteţi prima femeie care va fi prezentă în această serie de dezbateri. Prima, şi dacă ne gândim că preocuparea d-voastră e percepută, în mod obişnuit, ca fiind prin excelenţă masculină: sunteţi filozof. Pornind de la această observaţie preliminară, vă adresez prima întrebare: aveţi senzaţia că, în ciuda respectului şi recunoaşterii de care vă bucuraţi, sunteţi privită totuşi, în cercul filozofilor, ca o raritate – sau atingem cu asta o problemă de emancipare, care n-a existat nicicând pentru d-voastră?
Hannah Arendt: Da, mă tem că, înainte să vă răspund, trebuie să protestez. Nu fac parte din cercul filozofilor. Profesia mea, dacă în genere putem vorbi despre aşa ceva, este teoria politică. Nu mă simt nicidecum filozof. Şi nici nu cred că am fost acceptată în cercul filozofilor, aşa cum aveţi amabilitatea să credeţi. Dar dacă ajungem să discutăm despre celălalt aspect al întrebării pe care aţi lansat-o când spuneaţi că filozofia este percepută ca o ocupaţie masculină, ei bine, nu cred că ea trebuie să rămână aşa! E totuşi foarte probabil să apară cândva şi o femeie filozof…
Eu vă consider, totuşi, o femeie filozof…
Da, nu mă pot împotrivi, însă, după părerea mea, nu sunt deloc aşa ceva. După părerea mea, am spus adio filozofiei. După cum ştiţi, am studiat filozofia, dar asta nu înseamnă nici pe departe că am rămas la ea.
Mi-aş dori totuşi – şi sunt foarte bucuros că am ajuns în acest punct – să ştiu mai exact cum vedeţi diferenţa dintre filozofia politică şi activitatea d-voastră ca profesor de teorie politică. Căci, dacă mă gândesc la câteva dintre operele d-voastră, de pildă la „Vita activa”, aş fi tentat să le încadrez în rândul celor filozofice, atâta vreme cât nu mă lămuriţi mai exact în privinţa acestei diferenţe.
Vedeţi, diferenţa stă chiar în lucrul însuşi. Expresia „filozofie politică“, pe care eu o evit, expresia asta este extrem de tocită de tradiţie. Atunci când vorbesc despre asemenea lucruri, academic sau nu, scot în evidenţă întotdeauna faptul că între filozofie şi politică există o tensiune. Şi anume cea dintre omul ca fiinţă care filozofează şi omul ca fiinţă care acţionează. O tensiune pe care n-o regăsim în cazul filozofiei naturii. Filozoful se raportează la natură asemeni tuturor oamenilor. Iar atunci când vorbeşte despre ea, o face în numele umanităţii întregi. Faţă de politică nu poţi avea o atitudine neutră. De la Platon încoace în orice caz nu!
Înţeleg acum ce vreţi să spuneţi.
Şi aşa se creează un soi de animozitate faţă de politică la majoritatea filozofilor, cu foarte puţine excepţii. Kant este o asemenea excepţie. O animozitate care, în acest context, este extrem de relevantă, deoarece nu e vorba despre o chestiune personală. Este vorba despre ceva ce rezidă în lucrul însuşi.
Şi nu doriţi să aveţi nici un amestec în această animozitate faţă de politică, deoarece credeţi că v-ar îngreuna munca?
Faptul că „nu doresc să am nici un amestec în această animozitate“ înseamnă că vreau să privesc politica, într-ooarecare măsură, cu ochii netulburaţi de vreo înceţoşare filozofică.
Înţeleg. Acum v-aş ruga să revenim la întrebarea despre emancipare. A fost ea pentru d-voastră o problemă?
Sigur, problema asta există întotdeauna. Eu am fost, de fapt, mai demodată. Am fost întotdeauna de părere că există anumite preocupări nepotrivite pentru femei, care nu le stau bine, dacă pot să spun aşa. Nu-i stă bine unei femei să dea ordine. Ea trebuie să încerce să evite asemenea funcţii, dacă doreşte să-şi păstreze feminitatea. Dar nu ştiu dacă am sau nu dreptate să cred asta. Cumva, eu însămi – acţionând mai mult sau mai puţin inconştient, sau, mai bine zis, mai mult sau mai puţin conştient – m-am orientat după acest principiu. Însă, pentru mine personal, problema emancipării ca atare n-a existat deloc. Vedeţi, eu am făcut întotdeauna pur şi simplu ce mi-a plăcut să fac.
Munca d-voastră – asupra detaliilor vom mai reveni cu siguranţă – este îndreptată, în aspectele ei esenţiale, către cunoaşterea condiţiilor în care apar acţiunea şi comportamentul de tip politic. V-aţi propus ca lucrările d-voastră să aibă impact şi asupra publicului larg, sau credeţi că în prezent un asemenea impact nu mai este posibil, ori poate că acest efect pe scară largă vi se pare secundar?
Vedeţi, şi acesta este unul dintre lucrurile care ridică probleme. Ca să fiu total sinceră, trebuie să spun că atunci când scriu nu mă gândesc la efectul pe care-l voi produce.
Şi când lucrarea este încheiată?
Da, dar atunci am terminat cu ea. Vedeţi, pentru mine essential este să înţeleg. De fapt, eu scriu ca să înţeleg. Scrisul este, nu-i aşa?, o parte a procesului de înţelegere.
Scrisul vă slujeşte aşadar să înaintaţi pe drumul cunoaşterii.
Da, pentru că în acel moment anumite lucruri sunt fixate. Dac-aş avea o memorie foarte bună, astfel încât să pot reţine tot ce gândesc, mi-e foarte teamă că, în acest caz, cunoscându-mi bine lenea, n-aş fi notat nicicând vreun rând. Ceea ce mă interesează cu deosebire este procesul gândirii însuşi. Personal, sunt foarte mulţumită când ajung la asta. Iar când reuşesc să exprim adecvat în scris ce gândesc, sunt de asemenea mulţumită.
Mă întrebaţi acum despre impact. Asta este – dacă îmi permiteţi să fiu ironică – o întrebare masculină. Bărbaţilor le place întotdeauna îngrozitor de mult să aibă impact; eu văd însă asta în mare măsură din afară. Dacă vreau să am eu însămi impact? Nu, vreau doar să înţeleg. Iar dacă ceilalţi oameni înţeleg – în acelaşi sens în care şi eu am înţeles – atunci am acel sentiment de satisfacţie pe care îl încearcă cel care se simte acasă.
Scrieţi cu uşurinţă? Vă formulaţi uşor ideile?
Uneori da, alteori nu. Dar, în ansamblu, pot spune că nu scriu niciodată, ca să zic aşa, înainte de a fi capabilă să-mi dictez mie însămi.
După ce aţi gândit până la capăt.
Da. Ştiu exact ce vreau să scriu. Înainte de asta, nu scriu nimic. Cel mai adesea doar pun pe hârtie ce am gândit deja. Şi atunci totul merge relativ repede, pentru că depinde doar de cât de repede bat la maşină.
Preocuparea pentru teoria politică, pentru acţiunea şi comportamentul de tip politic stă astăzi în centrul muncii d-voastră. În aceste condiţii mi se pare deosebit de interesant ceea ce am găsit într-un schimb de scrisori dintre d-voastră şi profesorul israelian Gershom Scholem. Acolo aţi scris, dacă îmi daţi voie să citez, că „în tinereţe n-am fost interesată nici de politică, nici de istorie“. Doamnă Arendt, ca evreică, aţi emigrat în 1933 din Germania. Aveaţi atunci douăzeci şi şase de ani. Oare preocuparea actuală pentru politică, altfel spus, depăşirea dezinteresului pentru politică şi istorie au legătură, la origine, cu aceste întâmplări?
Da, bineînţeles. În anul 1933 acest dezinteres nu mai era posibil. Încă dinainte nu mai era posibil.
Şi la d-voastră dezinteresul încetase mai dinainte?
Desigur. Citeam cu interes ziarele. Aveam chiar şi opinii. Nu eram înscrisă în nici un partid, nu simţisem deloc nevoia să aparţin vreunuia. Din 1931 am fost absolut convinsă că naziştii vor veni la cârmă. Şi am purtat în mod constant discuţii în contradictoriu pe această temă cu alţi oameni. Dar abia când am emigrat m-am ocupat systematic de aceste lucruri.
Am o întrebare suplimentară cu privire la ce-aţi spus acum. Pornind de la convingerea pe care aţi avut-o, începând din 1931, că venirea la putere a naziştilor nu putea fi oprită, n-aţi simţit oare nevoia să reacţionaţi, implicându-vă activ: de exemplu, să intraţi într-un partid – sau aţi considerat că n-are sens?
Personal nu credeam că are sens. Dacă aş fi crezut – oricum e foarte greu să te pronunţi ulterior în legătură cu toate astea –, atunci probabil că aş fi făcut ceva. Dar eu consideram că nu mai există nici o speranţă.
Vă amintiţi oare vreo întâmplare anume, care să marcheze momentul orientării d-voastră către politic?
Aş putea numi data de 27 februarie 1933, când avut loc incendierea Parlamentului german*. Precum şi arestările
După cum ştiţi, oamenii ajungeau în arestul Gestapoului sau în lagărele de concentrare. Ceea ce s-a întâmplat acolo a fost monstruos, iar acest lucru este astăzi adeseori pus în umbră de evenimentele ce au urmat. În acel moment am trăit nemijlocit un şoc total şi, de atunci, am început să mă simt responsabilă. Adică din acel moment n-am mai fost de părere că poţi fi doar spectator. Am încercat să ajut în anumite situaţii. Dar întâmplarea care m-a făcut concret să fug din Germania – dacă trebuie să relatez acest eveniment –, n-am mai povestit-o nimănui până acum pentru că e total lipsită de importanţă…
Povestiţi-ne, vă rog!
Luasem deja hotărârea să emigrez. Eram oricum de părere că evreii nu mai puteau rămâne. N-aveam intenţia să trăiesc în Germania, cum s-ar spune, ca cetăţean de mâna a doua, sub indiferent ce formă. Mai mult, eram de părere că lucrurile evoluau din rău în mai rău. Cu toate astea, în cele din urmă n-am reuşit emigrez chiar paşnic. Lucru care, trebuie să mărturisesc, mi-a dat o anumită satisfacţie: am fost arestată şi a trebuit să părăsesc ilegal ţara – o să vă povestesc imediat cum – şi astfel am avut imediat un sentiment de satisfacţie. Mi-am zis că măcar am făcut ceva! Măcar acum nu mai sunt „nevinovată“. Asta n-o mai poate spune nimeni despre mine!
Ocazia despre care vorbeam mi-a fost pe atunci oferită de Organizaţia Sionistă [Uniunea Sionistă din Germania, n.tr.]. Eram foarte bună prietenă cu membrii ei de vârf, mai ales cu preşedintele de atunci, Kurt Blumenfeld. Dar eu însămi nu eram sionistă şi nimeni n-a încercat să mă convingă să devin. Eram totuşi, în anumite privinţe, influenţată de ei; mai cu seamă în ce priveşte critica şi autocritica pe care sioniştii au dezvoltat-o în sânul poporului evreu. De asta am fost influenţată, chiar impresionată, dar din punct de vedere politic n-am avut nimic în comun cu ei. Astfel, în ’33, au venit la mine Blumenfeld şi încă cineva, pe care nu-l ştiţi, şi mi-au zis: vrem să strângem laolaltă toate declaraţiile antisemite făcute în condiţii obişnuite. Cu alte cuvinte, în cadrul asociaţiilor, al diverselor uniuni profesionale, în toate revistele de specialitate posibile; pe scurt, lucruri care în străinătate nu erau cunoscute.
O asemenea antologie era o acţiune ce trecea drept „propagandă atroce“, aşa cum era numită în epocă. Iar aşa ceva nu putea face nici un om care aparţinea Organizaţiei Sioniste. Pentru că, dacă era descoperit, atunci organizaţia, la rândul ei, era descoperită.
Desigur!
E clar deci. M-au întrebat: „Vrei să faci asta?“ Eu am răspuns: „Bineînţeles!“ Şi am fost foarte mulţumită. În primul rând, pentru că mi se părea foarte raţional, iar în al doilea rând, pentru că aveam sentimentul că astfel pot face totuşi ceva.
În legătură cu această misiune aţi fost arestată?
Da. Am fost prinsă. Dar am avut mare noroc. După opt zile am fost eliberată, pentru că m-am împrietenit cu poliţistul care mă arestase. Era un tip atrăgător. Fusese initial poliţist obişnuit, dar ulterior fusese avansat în departamentul politic. Nu prea avea habar ce însemnau toate astea. Ce să facă el acolo? Îmi spunea mereu: „În mod normal, când am pe cineva în faţă, ştiu deja de ce se află aici. Dar cu d‑voastră ce să fac?“
*Incendierea Reichstagului a fost un moment-cheie în consolidareaGermaniei naziste. În seara zilei de 27–28 februarie 1933, după ora 21, a izbucnit incendiul. Naziştii s-au folosit de el ca să-i învinuiască de complot antiguvernamental pe comunişti, al căror partid fusese interzis la iniţiativa lui Hitler. Ca urmare, au fost arestaţi ilegale din acea noapte, aşa-numitele arestări preventive.
„Ultimul interviu și alte convorbiri” de Hannah Arendt, traducere de Cristina Cioabă și Liliana Donose Samuelsson, a apărut la Editura Humanitas, în 2018.
