August torid, ne-mpărțim între două zile la mare și cinci în oraș, la muncă. Și cât eram noi la muncă, ne-am gândit să rugăm niște oameni cu copilării mișto să ne povestească un pic despre vacanțele lor de vară, alea care durau trei luni nesfârșite și ascundeau în ele toate comorile lumii. Până acum, am mers cu Ana Glavce în Mozambic și cu Ana-Maria Caia la Mânăstirea Neamț. Azi urmează tabăra de vară a pionierilor din pădurea Împărăteasca din Olănești, Republica Moldova.
Gheorghi Erofeevici în flăcări aleargă în direcția spitalului din Carahasani. E foarte sprinten, a prins o viteză bună, nu degeaba e profesor de sport în Antonești. Gheorghi Erofeevici țipă, urlă, hainele aprinse i se desprind de corpul care sfârâie, pielea face bulbuci, apoi și ea rămâne în urmă. Acum Gheorghi Erofeevici vrea să trăiască, chiar dacă înainte de-a porni fuga vieții lui spre spital a scos din rezervorul mașinii tatălui său o căldare de benzină, a ridicat-o ca pe-un pai și și-a turnat-o în cap. Ghiorghi Erofeevici nu e fumător, clar, ce fel de prof bun de sport ar fuma, în schimb are tot timpul la el o brichetă. Nu se știe când îți trebuie. Acum bricheta s-a aprins din prima.
Acest ultim maraton al lui Gheorghi Erofeevici a început de la o banală ceartă cu tatăl său, care i-a lăsat surorii sale și casa, dar și mașina de care fostul meu profesor se atașase.
Dă-i tot, chiar așa, dă-i casa, dă-i mașina, nu vrei să-i dai și viața mea? Ba dă-i-o, a strigat Gheorghi Erofeevici și a băgat furtunul în rezervor.
Ar mai fi existat vreo două variante: să dea foc mașinii, dar parcă îi părea rău de ea, sau să urce la volan și să se lovească de un zid, să fie ultimul lor drum împreună. Dar proful meu de sport a ales varianta cea mai spectaculoasă, cea mai de efect. Dacă ar fi scăpat, taică-su sigur i-ar fi dat mașina. Dar n-a scăpat. Gheorghi Erofeevici a căzut tot ars și încă aprins în fața spitalului din Carahasani. Din toate hainele de pe el au rămas doar cauciucurile de la chiloți și de la șosete.
Cam cum a fugit Gheorghi Erofeevici, doar într-o direcție, fără întoarcere, fără scăpare, la fel s-a dus și copilăria mea, felul ăla de copilărie cu felul ăla de vacanțe și bucurii. El era instructorul nostru în tabăra de vară a pionierilor din pădurea Împărăteasca din Olănești. Cu toții eram foarte mândri de el. Înalt, atletic, era un exemplu pentru noi. Cu siguranță arăta cel mai bine dintre toți instructorii din „lagăr”, cum îi spuneam noi taberei. Era foarte ordonat și corect. Dacă spunea că ne vedem la ora aia într-un loc, atunci nimeni nu întârzia. Ne făcea și coreografii mișto. Deși am fost în lagăr doar când eram mic, octombrel*, pe spatele lui frate-meu, deja observam cum se uită fetele după noi, când mergeam și cântam, când unul sufla în goarnă, iar altul bătea toba.
Da, cam asta făceam în lagăr. Sport, în special fotbal și drumuri dus-întors de la căsuțele de lemn până la cantină. Dacă cei alde frate-meu, mai mari, deja știau ce trebuie să cânte, învățaseră textele în rusă de acasă, eu le lălăiam după ureche, cum înțelegeam. Mi-a rămas în cap ceva de genul:
„- Kto șagaiet drujno v read?
- Pionerskii naș otread!
Pionerî lenințî, vsegda kak tut
Kaput!”
Gura octombrelului adevăr grăia! Cine și-ar fi imaginat atunci că pionierii-octombreii-komsomoliștii vor merge „drujno” în curând direct în containerul de gunoi al istoriei? Cu tot cu goarnă și cu tobă.
Și alți instructori îl respectau pe Gheorghi Erofeevici. Nu știu dacă era profesoară, poate că încă era elevă, dar dintr-o clasă mai mare, instructoarea unui detașament de pionieri îl privea cu încântare, ca pe un tovarăș de la care ai ce învăța. Și, într-adevăr, când jucam cărți pe ascuns, căci nu-i stă bine unui pionier cu cărțile de joc, doi băieți au apărut transpirați, roșii, cu ochii bulbucați:
- Gheorghi Erofeevici e în curul gol cu instructoarea tânără!
- Și instructoarea?
- Și instructoarea!
După această întâmplare, Gheorghi Erofeevici a crescut și mai mult în ochii noștri: uite cum îl iubește toată lumea! Seara băieții mai mari oricum se dădeau pe lângă fetele mai mari, dar încă nu auzisem de nimeni să fie prins ca Gheorghi Erofeevici, în curul gol.
- Și ce fac ei acolo?
- Se fut!
Fututul era un termen foarte abstract, interzis, dar, până la urmă, nici să jucăm cărți n-aveam voie, însă cu câtă invidie îi priveam pe băieții care câștigau! Mai ales că aveau dreptul să le pună porunci celor care au pierdut.
La sfârșitul taberei am mers la liman. Am urcat cu toții în remorca unui camion, cu goarnă și tobă cu tot și ne-am cărat prin gropi la liman. Începea deja să se instaureze tristețea. Până și instructoarea tânără îl privea pe Gheorghi Erofeevici cu sprâncenele încruntate. Iar el mergea drept, țeapăn, atent ca noi să nu ne abatem de la poruncile lui.
La întoarcere, când ar fi trebuit să mergem acasă, Gheorghi Erofeevici a observat că cineva a furat cureaua de la tobă. Atunci l-am văzut nervos. A zis că nu pleacă nimeni din „lagăr” până nu se găsește cureaua. Cureaua mă ardea dintre lucrurile mele de octombrel, iar ceilalți deja începuseră să se bucure că mai stăm. Atunci Gheorghi Erofeevici s-a lăsat bătut și am plecat. Acasă, după ce fratele văzuse că luasem cureaua, m-a certat și mi s-a făcut rușine. De rușine i-am dat foc curelei.
Și uite așa, cum a ars cureaua, s-a dus și copilăria cu taberele ei tâmpite, care nu se vor repeta niciodată, care nu au cum să se repete, slavă Domnului, poate doar în Coreea de Nord sau Rusia, la noi însă nu. Mai rămâneau doar câteva veri cu vacanțe în care mergeam să furăm cireșe, mere, ceapă, roșii de pe câmpurile kolhozurilor Patriei, dar asta e oricum altă poveste. Toate astea s-au dus, au ars, n-a rămas nici scrumul și nu-mi pare rău. Doar de Gheorghi Erofeevici îmi pare rău.
*octombrelul e cu o treaptă mai jos decât pionierul.
