Unul dintre tropii vieții intelectuale românești este preocuparea pentru rămânerea în urmă intelectuală a țării, pentru incapacitatea ei de a dezvolta linii instituționale firești de creație intelectuală, pentru „netrebnicia” generală a vieții intelectuale. Rămânerea aceasta în urmă a fost numită în fel și chip: ecart, defazare, retard, sincopă. Vocabularul și imaginarul românesc al handicapului cultural e bogat. El are rădăcini adânci în istoria intelectuală și conștiința asta a înapoierii l-a însoțit pe intelectualul român de la bun început. Ar merita studiat mai profund acest complex; complexele – chiar și când sunt justificate de o realitate observabilă – sunt interesante, uneori, prin idealurile obsesionale pe care le trădează. Idealul pe care-l trădează acesta este acela al „occidentalizării”, pe care mă aștept ca intelectualii tineri ai țării să-l redefinească în forme ceva mai temperate în secolul ăsta, să-l înțeleagă și-n valențele lui coloniale sau să descopere că occidentalizarea ca atare a devenit ireversibilă și reală și să înceapă să creeze pe temelia acestei certitudini, fără să se rușineze la fiecare pas de șubrezenia ei percepută. Occidentali ca occidentalii n-o să devenim niciodată, căci asta ar însemna să încetăm să fim noi înșine și nimeni nu se depășește pe sine atât de radical; iar ca topos intelectual a devenit pe deasupra repetitiv, plictisitor și, în repetițiile sale, tot mai lipsit de substanță.
În eseurile antologate de Patapievici recent (Despre viață, destin și nostalgie) și-n cartea care i s-a reeditat tot anul ăsta (De ce nu avem o piață a ideilor), toposul înapoierii e omniprezent și i se face și o teorie. El îl preocupa pe autor în anii ’90, îl preocupă și acum. Uneori e exprimat doar ca insatisfacție generalizată (lucrurile nu merg), alteori construit cu mai multă atenție. Ca insatisfacție generalizată are note ușor comice: într-un loc povestește cât l-a mirat, după prima ieșire din țară, că în Paris toaletele erau curate și vede în asta un simptom al diferențelor de civilizație între Occident și România. „Mai cred că un om civilizat urinează în același mod acasă și la toaleta publică”, hotărăște tot acolo. Dar cu astfel de panseuri nu poți face prea multe.
Alteori, e doar dezabuzare exagerată: „[în România] adevărul nu stârnește pasiuni, minciunile nu scandalizează, nimeni nu se compromite din nimic, totul se reia mereu de la început, fără memorie, fără progres, fără tristețe”. Nici cu asta nu poți face mare lucru, fiindcă nu e adevărat, dar sunt sigur că cine-l citește și a simțit că nu e prețuit cum trebuie în acest deșert fără trecut al contemporaneității intelectuale românești o să fie de acord cu aceste considerații definitive. Despre viață, destin și nostalgie are multe asemenea ieșiri personale și nu este, cum înșelător te lasă titlul să înțelegi, un tratat nici despre destin, nici despre viață, nici despre nostalgie; cartea intră în tradiția onorabilă a antologiilor cu titluri mari pentru gânduri mici și texte conjuncturale, interviuri, prefețe, intervenții, puse laolaltă ca să pară unitare. E și asta, dar nu în întregime.
Patapievici are pasiuni vechi și interese constante, așa că textele se leagă într-un ansamblu de preocupări. Una este modernitatea, despre care scrie de multă vreme (textele din Discernământul modernizării sunt mai bune și mai bine construite decât cele de aici), cealaltă este liberalismul, alta că Europa, creștinismul și în general adevărul sunt în pericol, și ce pomeneam mai sus: anume faptul că în România nimic nu merge. Patapievici folosește lecturile lui întinse de istorie intelectuală a modernității ca să explice de ce nu merg lucrurile în România, și-anume pentru că modernizarea țării s-a făcut imperfect și cu sincope. Îi spune „modernizare fără temei intern” și-l invocă în sprijinul lui, cum face toată lumea, pe Maiorescu. Nu cred, de altfel, să existe filolog, istoric intelectual și sociolog al secolului al XIX-lea românesc care să n-o știe. Dintre toate intuițiile în privința culturii române, aceasta că modernizarea ei este târzie se află, prin grad de certitudine, într-o categorie numai cu „toți oamenii sunt muritori” și „apa fierbe la o sută de grade”. Actorii culturali români ai secolului XIX o știau în plin proces al modernizării – era evident, adică, și pe vremea când se întâmpla.
În De ce nu avem o piață a ideilor împinge consecințele acestei defazări mai departe: mediile intelectuale locale nu reușesc să creeze și să mențină un sistem disciplinar de specialitate, erudiția lor profesională este defazată și adesea servilă, iar singurul fel de cultură care-și creează un circuit coerent în țară este cea generală; nu există cu adevărat un circuit pentru ideile de specialitate, pentru că n-are cine să-l întrețină. Problema cu genul acesta de teorii este că sunt deopotrivă enunțate și păstrate la nivelul de intuiții, cum se întâmplă și cu ale lui aici. Nu poți cu adevărat demonstra întreaga dinamică instituțională a modernității românești într-un eseu și doar prin câteva citate din Nae Ionescu și Fundoianu.
La fel, din lecturile de filozofie românească la care apelează, nu se poate vedea că secolul XX este totuși, pentru România, un secol al instituționalizării și departajării disciplinare. Această reașezare disciplinară începe încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și continuă în interbelic, când crește de două sau de trei ori numărul de profesori universitari, numărul de studenți cu mult mai mult, se divid catedre universitare ca să răspundă acestei diversități, se înființează institute, se deschid școli gândite pentru cercetare (cum e cea din Roma) sau muzee (cum e cel de Antichități). Intelectual, România lui 1940 nu mai e în același loc cu România lui Maiorescu și intelectualii ei sunt cu mult mai bine pregătiți, așa că trebuie să găsim ori o altă formulă pentru problemele ei decât cea a formelor fără fond, ori să-i adăugăm acesteia niște corolare.
E adevărat, mulți intelectuali români sunt frustrați și de viteza, și de rezultatele acestor schimbări, iar Patapievici îi citează bine. Ei nu sunt singurii. Dar defazarea nu e atât de mare pe cât s-ar putea înțelege de aici; Xenopol și Iorga sunt traduși și citați, Pârvan ține conferințe la Cambridge și i se publică cărțile în afară, Pippidi, încă de tânăr, discută cu mari clasiciști ai vremii sale, iar după război întreține o activitate internațională de primă mână, iar oamenii de știință ai epocii anunță în Memoriile Academiei la câte conferințe merg și ce găsesc acolo (geologi români se duc la congrese internaționale încă de la 1900, medici la conferințe de radiobiologie în anii ’30, savanți la congrese de astronomie tot atunci). Patapievici nu cred să fi cercetat lucrurile acestea altfel decât pentru a-și forma o perspectivă de sus și de obicei, în ce scrie aici, preferă aproximarea aceasta de înălțime argumentului factual.
Lucrul ăsta se vede mai târziu în eseu când renunță să mai construiască pe aceste ipoteze și trece, cu abandon, direct la opinii. „La noi”, spune, „bârfa este o instituție națională” și deduce de aici că „adevărul nu este rezervat spațiului public”; ce se spune, deci, în public este mai puțin adevărat decât ce se spune în privat, fiindcă – bârfitori cum suntem – păstrăm ce e mai savuros pentru subteranele invidiei și nemerniciei noastre. „Regulile polemicii românești”, scrie în altă parte, sunt „indisciplină, oportunism, cinism, sete de exterminare”. Altundeva scrie că, printre români, „nimeni nu crede” în idei. Tot acolo, cauze pentru această lipsă generală de dialog al ideilor par să fie „indolența” și „desconsiderarea aproapelui”. Altundeva identifică, tot în ordine cauzală, „suspiciunea endemică”. Și în final, apoteoza: „Aceste trei dificultăți comunitare pot fi rezumate printr-o succesiune de neseriozități: nu ne luăm în serios pe noi; nu îi luăm în serios nici pe alții; nu ne luăm în serios nici măcar propriile gânduri.”
Nu știu ce mă indispune mai mult aici: faptul că se crede că poți prezenta aceste lucruri drept motivație, faptul că poți explica precaritatea discuției intelectuale într-o țară plecând de la ceea ce pretinzi că sunt moravuri ale poporului sau că în secolul XXI cineva mai crede că argumentul ăsta poate fi dat și tratat cu seriozitate. Căci ce poți face cu adevărat cu „noi nu luăm în serios nici măcar propriile gânduri”? În ce categorie de argument îl încadrezi? Al estimării particulare? Dar atunci mai este el argument? De unde știe autorul că nu există și români care își iau gândurile în serios? De unde știe că sunt toți mânați în dialog de „setea de exterminare”? Ce înseamnă că românii se suspectează „endemic”? Nu știm. Mai degrabă pare să spună ce crede, apoi construiește pe ce crede o explicație pentru ce i se pare că se întâmplă. Acesta e secretul multora dintre eseurile sale: se prezintă ca dezvoltând teorii, dar ele sunt în esență moralizări mai mult sau mai puțin sofisticate, și încă unele elegiace (din specia moraliștilor elegiaci români, mai abil este Pleșu, care are, spre deosebire de Patapievici, și ironie). Ajungem astfel să aflăm într-un final că piața ideilor nu funcționează nu doar pentru că suntem decalați sistematic, ci și din pricina a ceea ce suntem în starea noastră decăzută.
De altfel, sentimentul că totul se duce de râpă cred că poate fi încadrat la Patapievici într-o viziune mai amplă, care reiese și din eseurile primei cărți: acolo creștinismul dispare, cultura occidentală se prăbușește odată cu el, canonul occidental e deconstruit, libertatea este pusă în pericol. Eseurile sunt scrise într-o lume stranie, în care, oriunde ai întoarce capul, ceva fundamental se pierde. Totul se pierde, numai autorul lor stă pe stânca stabilă a propriilor principii, ca omul lui Caspar Friedrich în fața mării de ceață, și confruntă melancolic decesul a tot ce era mai bun și adevărat în gândire. Chiar dacă ar fi adevărat, îți trebuie totuși spații ceva mai ample ca să vorbești despre moartea unei culturi și infinit mai ample ca s-o dovedești, așa cum îți trebuie analize mai serioase pentru a susține o teorie a decalajului cultural. Eseul e bun ca punere a problemei, dar nu te duce foarte departe, fiindcă poți mai greu dezvolta teorii în eseuri. Motivul pentru care lumea nu se înhamă de obicei la asemenea analize e pentru că, atunci când spun că o cultură moare, vor să spună de fapt că nu le place ce-a devenit. Dar poate că cea română a devenit ce-a devenit și pentru că ne-am obișnuit să spunem prea ușor ce credem și să pretindem apoi că asta e o probă în sine.
Sunt și pagini frumoase în eseurile din Despre viață, destin și nostalgie, dar ele nu sunt pagini de idei. Patapievici are un bun ochi de interpret cultural, dar îi plac prea mult generalitățile. Scrie ca un profesionist care nu și-a găsit drumul spre profesionalizare și a rămas campat în tabăra eseiștilor. Scrie cu patos despre prietenie și interesant despre oamenii pe care i-a cunoscut, dar cade în exagerări și acolo (pe care însă nu-ți vine să le judeci prea aspru, căci le simți venite din afecțiune); în general, pare să se simtă mai confortabil în poveste și portret decât în argument, poate de-asta reușește aici să se facă mai plăcut când doar își povestește viața.
La fel, reies limpezi din aceste eseuri bunele lui intenții: vrea o cultură curată a dialogului, o comunicare previzibilă în interiorul culturilor de specialitate, care să fie dezvoltate ca o contrapondere pentru cea general-literară și care să centreze mai solid discursul public în numele unei obiectivități împărtășite. Toate acestea sunt bune și trebuie avute oricând și oriunde.
Imagine principală generată de Midjourney AI.
