Ultimii regi magi de Maryse Condé (tradus în română de Alexandra Cozmolici și apărut în colecția de traduceri din literatura universală „Biblioteca Polirom”) spune cu cu ironie şi tandreţe povestea lui Spéro, un bărbat care asistă neputincios la prăbuşirea propriei vieţi.
Născut într-o comunitate săracă din Antile, într-o familie care venerează un strămoş de seamă care a ţinut piept coloniştilor francez, Spéro priveşte cu detaşare povestea asta despre origini nobile. Emigrat în SUA devine măcinat de luptele lui interioare – ratarea ca artist, ca soţ, ca tată, și se refugiază în băutură şi relaţii pasagere.
Autoarea este una dintre cele mai reprezentative voci ale literaturii antileze. Printre romanele ei se mai numără și Ségou, primul ei succes internațional, sau Moi, Tituba, sorcière... Noire de Salem (tradus ca Eu, Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem, Polirom, 2021) sau Desirada şi En attendant la montée des eaux .
În 2018, după amânarea decernării Premiului Nobel pentru Literatură, a primit premiul Noii Academii Suedeze datorită modului în care descrie, „într-un limbaj limpede şi răscolitor”, „ravagiile colonialismului şi haosul postcolonial” în toată opera sa.
Dacă exista vreo femeie în viața lui care să nu‑l fi iubit deloc, Anita era aia! Și‑acum ce căuta? Mergând cu un felinar aprins în plină zi prin Africa? Ceva ce nu fusese el în stare să‑i ofere, și nici Debbie, în ciuda discursurilor ei grandioase? Să afle ce‑nseamnă să fii negru?
Și mai însemna asta ceva?
Într‑o zi, când avea șase ani, iar ziua aceea i s‑a întipărit în minte, se întorcea de la Bas‑Du‑Fort cu Justin. Când Justin era în toane bune, îl ducea pe ti‑mal al său să înoate ca broscuţa în apa mării, la fel de caldă ca burta unui iepure. Ce‑i drept, copilul se îngropa în nisip și se uita cum capul tatălui său devenea mic, tot mai mic pe deasupra valurilor, făcându‑i inima să‑i bată cu putere de fiecare dată când dispărea cu totul. Tot albastrul ăla, toată spuma îl speriau. Și‑apoi, cum să intre‑n apă în slipul de bumbac cusut de Marisia?! Toți copiii aveau costume din supraelastic! După baie, Justin se ducea şi el la celelalte gâturi uscate, arzătoare pe care le găseai la orice oră din zi și din noapte în La Voilure, o cârciumă de pescari din Carénage, unde era un obișnuit de‑al casei. Și, în timp ce Spéro se plictisea într‑un colț, cu un pahar de sirop Orgeat în faţă, Justin câștiga iute o partidă, două de domino sau de zaruri, dând peste cap trei, patru pahare de rom. Când hotăra să se întoarcă spre Morne, drumul era lung, lung pentru Spéro, deja obosit de tot azurul pe care‑l băuse. Într‑o zi traversaseră podul din Voute, căruia i se spunea podul Caca, cutreieraseră toată rue Dugommier și urcaseră iar pe canalul Vatable. Lui Spéro îi șiroia sudoarea pe spate, lipindu‑i cămașa de omoplați și amestecându‑se cu sarea uscată de pe chip. În timpul ăsta îi depăşeau tot felul de mașini americane, Oldsmobile, Dodge sau Studebaker, cu preafericiţii lor pasageri în haine uscate și cu pălării coloniale, ridicând de sub roţi nori de praf fin ca făina de grâu și obligându‑l să urce în grabă pe trotuar. Stătuse și se gândise, apoi, după un timp, își luase inima în dinți, grăbise pasul ca să‑l ajungă din urmă pe Justin, care mergea în față, călcând apăsat cu picioarele lui mari, și‑l întrebase:
— Tata, tata! Noi de ce nu suntem albi?
Justin nu știa ce înseamnă să fii sever. Când Marisia schița numai un gest spre vreunul dintre copii, el o apuca de braț și‑o amenința c‑o să primească ea palmele pe care vrea să le împartă. Totuși, în după‑amiaza aceea își scosese cureaua lată pe care şi‑o prindea în jurul mijlocului și îi vârstase pielea lui Spéro. Vecinii săriseră speriați, crezând că are de gând să‑i facă felul băiatului. Pe urmă, apucându‑l de ureche cu unghiile lui de silex, îl trăsese până în fața fotografiei din sufragerie şi îi dăduse prima lecție importantă despre felul în care e împărțită lumea asta.
Cocoșat de durere, copilul nu‑l ascultase cu prea mare atenție și se culcase nemâncat, pedeapsă completată prin bunăvoința Marisiei. Simțea că i se făcuse o mare nedreptate. Ce voia el să zică? Pur și simplu: De ce nu suntem și noi bogați? De ce n‑avem și noi o mașină care să ne‑asculte şi să ne ducă unde vrem? De ce locuim noi pe Morne Verdol, printre săraci, în timp ce alții se lăfăie în case albe și au bougainvillea cu flori roșii în grădină? De ce mâncăm noi în fiecare zi doar rădăcini muiate într‑o supă amărâtă de pește când alții se îndoapă cu mere franțuzeşti?
A doua zi, de parcă jignirea ar fi fost de neconceput, Justin îl așezase pe Spéro în fața lui și‑i descrisese toate ororile trecutului. Zidurile din Gorée n‑aveau nici ochi să vadă suferințele negrilor, nici urechi să le audă vaierele. Rechinii dădeau ocol vaselor, pândind trupurile morților pe care cei din echipaj le aruncau peste bord. Le înhățau din zbor și le retezau în două dintr‑o muşcătură zglobie cu fălcile lor ca niște foarfeci. Nici Pater, nici Noster. Valurile mării nu sunt decât lințolii. Negresele își afundau pântecele rotunde în pântecul moale al pământului care le înăbușea şi țipetele de durere. Zeama cu ardei sfârâia în carne. Nici Ave, nici Maria. La capătul frânghiei sale, printre florile roșii și păstăile negre ale arborelui‑de‑foc, se legăna un mawon cu trupul golit de sânge. Nici Agnus, nici Dei. A cui era vina pentru toate astea? Hm, a cui era? Oare Spéro uitase şi de ce‑și pierduse regatul strămoșul? Regatul lui mare şi frumos? Regatul Alada. Regatul urmaşilor lui Agasu.”
***
După eșecul expoziției de la Marcus, își împărţea timpul între atelierul său și predat ore de desen la Corpus Christi, o școală catolică care se lăuda că nu discriminează, fiindcă, pe lângă cei trei sute de elevi negri, număra și vreo treizeci de albi și nişte copii de imigranți cubanezi. Acolo, spre deosebire de ce se întâmpla în școlile de stat, cum era cea unde preda Debbie, adolescenții, îmbrăcați în uniforme, erau disciplinați și respectuoși. Își salutau profesorii cu un zâmbet sincer și‑i priveau în ochi fără să pară că le ascund ceva. Toaletele școlii nu puțeau nici a alcool, nici a marijuana.
Şi cu toate astea! În ciuda atitudinii lor supuse, la finalul semestrului de primăvară, elevii i‑au înaintat părintelui superior un caiet gros cu plângeri majore și minore. Nu pricepeau nimic din engleza noului profesor. Negrii, marea majoritate, nu mai voiau să‑nvețe să deseneze după Venus din Milo, David, Victoria din Samothrace și alte modele albe bune pentru albi. Nu voiau nici să mai copieze femeile albe ale lui Ingres, Degas sau Renoir. Nu existau şi pictori de origine africană care să fi elogiat rasa și femeia neagră, viața și frumusețea lumii? Gata cu astea! În anii aceia când America răsuna de vuietul acţiunilor violente ale lui Malcolm X și non‑violente ale lui Martin Luther King, ei nu‑l auziseră nici măcar o dată, o singură dată pe noul profesor pomenindu‑le numele. Pentru el nu erau eroi. Ah! Jurăminte de elevi! Dacă albul ăla cu piele neagră se mai întorcea la Corpus Christi, făceau grevă! Părintele superior, un canadian din Ottawa căruia îi plăcea să rupă puţină franceză, n‑a avut încotro și a cedat în faţa revendicării generale, dându‑l afară pe Spéro.
Spéro a fost foarte afectat, iar nemulțumirile elevilor l‑au tulburat peste poate. La ore folosea fără să vrea metodele de la școala de arte plastice din Lille. Nu se gândise niciodată că David e alb, nici că Femeia care se imbăiază a lui Ingres e albă. Pentru el erau doar capodopere. Greşea? Să fi fost oare în realitate doar un alienat, cum susțineau copiii? Oare și arta are culoare? Cât despre celelalte acuzații, Debbie îi reproșase deja că nu‑l interesează marile evenimente ale epocii. Dacă ea îl plânsese pe Kennedy și chiar pe Malcolm X, cu ideile sau metodele căruia nici nu era de acord, cu plânsul acela rezervat în general părinţilor, lui Spéro cele două morți nu‑i tulburaseră deloc somnul. Crescut de Justin, mereu considerase politicienii nişte mincinoși și iluzioniști și crezuse că politica nu e decât o artă de‑a păcăli lumea care cuprinde propria pedeapsă. De ce‑ar fi stat lucrurile altfel în America, fie ea albă sau neagră ? De ce‑ar fi fost acolo oamenii politici zei sau martiri ?
Totuși, mai tare‑l chinuia că trebuie să părăsească o școală care‑i adusese o mare bucurie pe plan personal. Sub copacii din curtea școlii Corpus Christi i se părea că regăsise prea scurtul timp petrecut la liceul Carnot. Fusese un elev atât de leneș și de chiulangiu, că l‑ar fi exmatriculat probabil imediat ce‑ar fi împlinit șaisprezece ani. Dacă n‑ar fi fost plecarea la Lille, ar fi trebuit să se mulțumească, la fel ca Maxo sau Lionel, cu cine știe ce job sau muncă neinteresantă în vreun birou din La Pointe. Acum îi părea rău că fusese așa leneș și regreta toate după‑amiezile acelea pe care le petrecuse boxând sau dând cu șutul într‑o minge în loc să asculte lecțiile profesorilor. Dacă ar fi învăţat mai bine, lucru posibil, fără îndoială, acum ar fi meritat mai mult să fie Debbie a lui mândră de el.
Poză principală realizată de Damian Kamp și preluată via Unsplash.
