La 100 de ani de la apariția romanului „Ulise”, Editura Polirom lansează o nouă traducere a capodoperei lui James Joyce, semnată de Rareș Moldovan. Scriitor și profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, Rareș Moldovan (n. 1976) a mai tradus din Thomas Pynchon, Michael Cunningham, Robert Browning, Chuck Palahniuk, Shakespeare, Harold Bloom ș.a. În 2011, a primit premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea romanului „Curcubeul gravitației”, de Thomas Pynchon.
Am stat de vorbă recent cu Rareș Moldovan despre întâlnirea lui cu Joyce, despre „Ulise” & Mircea Ivănescu, cel care a tradus romanul în anii ‘80, dar și despre Dublin, acolo unde Rareș a studiat timp de mai mulți ani.
Când ai început să traduci Ulise?
Am început în în toamna lui 2016, iar în 2017 aveam deja un capitol. Tot în 2017 am fost la Zurich și am stat o lună la Fundația James Joyce de acolo. De atunci am început să traduc constant. Asta după vreo trei-patru ani de tergiversare, când mi s-a propus să traduc Ulise și am tot spus „nu”. Am început într-un ritm mai lent, dar totodată știam că vreau să termin traducerea până în 2022, anul centenarului.
Se pare că ești atras de autorii care te pun în dificultate.
Da, e adevărat, dar îmi și plac acești autori „grei”, adică nu simt că e un chin să-i traduc. Pe de altă parte, recunosc că eu nu sunt un traducător profesionist, unul care să facă asta constant și să traducă carte după carte.
Cum ai descrie legătura ta cu Joyce?
Sunt niște legături întrerupte (râde). L-am citit pe Joyce în facultate, evident, dar n-a fost niciodată o mare poveste de iubire între mine și Joyce. Adică îmi dădeam seama că era un mare autor, dar nu eram prins de cărțile lui. Apoi au trecut niște ani în care nu m-a preocupat mai deloc. Nici în perioada când îmi făceam doctoratul în Irlanda, și nici mai târziu ca profesor. Eu predau literatură americană la UBB. Abia când m-am apucat de traducere am început să reînnod firele care mă legau de el și să ajung la etapa în care să-mi și placă Joyce.
Mogens Boisen, cel care l-a tradus pe Joyce în limba daneză, glumea și zicea că Ulise ar trebui să fie tradus întâi în engleză și apoi în alte limbi. Cât de dificil ți se pare ție, ca cititor în primul rând, acest roman?
E clar că Ulise nu e genul ăla de roman care să curgă ușor la lectură, să te entuziasmeze la fiecare pagină, încât să zici: uau, ce carte grozavă! Îți cere efort și te consumă. Și probabil că și Joyce era conștient de asta. E o carte dificilă și sunt mai multe cauze ale dificultății. În primul rând, apar foarte multe personaje și referințe despre care nu știi mai nimic, ai senzația că îți trebuie un ghid explicativ. Și de aia poți să lași cartea din mână tocmai din acest motiv. Apoi vine munca lui Joyce cu limba. El lucrează cu o subtilitate și un simț al plasticității limbii la care nu oricine are acces. Dificultatea e că nici în traducere nu o poți să o „transformi” într-o carte accesibilă. Și nici nu ăsta e scopul, să o faci mai accesibilă. Pe de altă parte, Ulise e o carte populară. Asta zicea și Mircea Mihăieș într-o emisiune la radio. Materia cărții, personajele ei, chiar și limbajul sunt cât se poate de populare. E un material de gazetă, de întâlnire la birt, ca să zic așa, cum avea și Caragiale. Din punctul ăsta de vedere, Ulise e pentru toată lumea. Ca să nu mai zic că are și un umor gros uneori. De aia mi-aș dori ca cititorii să aibă mai multă răbdare când o citesc ca să poată ajunge mai apoi la toată această dimensiune a cărții. E o carte grea, dar nu e o carte elitistă. Care e până la urmă subiectul? O zi din viața unui om.
E Ulise un roman rece? Te-a emoționat în vreun fel?
Prima lui față e oarecum rece. Dar înăuntru arde de energie. Sunt pasaje de o intensitate emoțională extraordinară. Nu e un joc cu mărgele de gheață. O să dau un exemplu: la sfârșitul capitolului „Circe”, după 100 de pagini de teatru și de replici burlești, Bloom are o viziune cu copilul lui mort, care îi apare în față ținând un mielușel în buzunarul jiletcii. E moment atât de emoționant încât te sufocă.
Ți-a fost frică?
Da, clar, a fost cu teamă și anxietate, asta și înainte și în perioadele în care traduceam, iar acum anxietatea e legată de modul în care va fi primită traducerea. Dar nici nu poți face așa ceva fără anxietate, pentru vrei să faci lucrurile bine, vrei să dai tot ce poți.
S-a schimbat ceva în rutina ta de traducător?
A trebuit să mă obișnuiesc cu un ritm mult mai lent, asta e clar. Și cu întreruperi dese. Adică să mă opresc des, să caut informații, referințe istorice & termeni pentru a clarifica un pasaj sau altul. Și am fost nevoit să învăț să am răbdare cu ambiguitatea propozițiilor lui Joyce. E ceva foarte dificil, mai ales că adesea referințele nu sunt clare, iar Joyce are o artă a lacunei fenomenală. Cartea asta - pe lângă cât de masivă e ca limbaj - tot atât de masivă e în raport cu lacuna, cu ceea ce lipsește și cu ceea ce nu se spune. Asta te scoate din minți.
Care ar fi marea diferență între traducerea ta și cea realizată de Mircea Ivănescu? Nu-ți cer să intri în detalii, ci doar așa în linii mari.
Nu știu care a fost abordarea lui Mircea Ivănescu și recunosc că n-am citit niciodată cap coadă traducerea lui. Am o vedere parțială asupra acelei traduceri. Dar ce pot să zic e că traducerea lui e una curgătoare. E o limbă literară care sună bine. Și am observat că Ivănescu a încercat să calmeze stridențele din Ulise și să netezească asperitățile. Cred că aici diferă traducerea mea. Pentru că dacă te apuci să o citești în engleză, îți dai seama că Ulise e o carte plină de asperități și stridențe. Iar eu am decis destul de repede să las aceste stridențe să se vadă, să nu le îmblânzesc prea mult. Dincolo de asta, pot să spun că sunt pagini magistrale în traducerea lui Ivănescu.
Care e rolul repetiției de-a lungul romanului și cum vezi tu temele obsesive de aici?
Ulise e o construcție textuală cu foarte multe repetiții. Tot romanul e construit pe repetiții lingvistice. Ca traducător, trebuie să fii atent și să le redai la fel de la un capitol la altul. Ăsta ar fi un prim aspect. Apoi mai e un alt nivel: acolo unde revin gândurile obsesive. Fiecare personaj are câte o fixație. Stephen se simte vinovat că nu a fost un fiu bun și că nu era lângă mama lui atunci când aceasta se afla pe patul de moarte. Bloom e obsedat pe tot parcursul întregii zile de ideea faptului că Molly urmează să aibă o întâlnire amoroasă cu Boylan. Și mai există un al treilea nivel, unul aproape simfonic, muzical. Aici avem de-a face cu repetiții ale unor stiluri literare; spre exemplu, Joyce lansează într-un capitol un anumit stil, pe care apoi îl dezvoltă & amplifică într-un capitol. Din acest punct de vedere, Ulise e un roman extraordinar de complex.
„Întrebare-ntrebătoare. Cine dă rându ăsta? Mândru posesor de pará chioară. Mă declar falit. În corzi de la pariuri. Nienti sălti. Niciun firfiric săptămâna asta ce trecu. Tu ce bei? Miedul strămoșilor noștri pentru Übermensch. Tot aia. Cinci număru unu. Dumneata, domnule? Un cordial de ghimbir. Fir-aș să fiu, întăritorul birjarilor. Îți stimulează caloricul. Își întoarce ticticul. Și s-a oprit de tot de când bătrânu. Mie absint, pricepuși? Caramba! Ia un șodou ori bea un ou. Cât e dușmanul? La amanet mi-e ceasornicu. Fără zece. Tare mulțumescu-ți. Pentru nimic. Și zi așa, avea traumă pectorală, nu, Dix? Co rect. Lo nțăpat bondaru pă când durmea la iel în grădină. Stă pă lângă Mater. E-nsurat. O știi pe dama lui? Dară, da cum nu. Umple ușa când îți intră. Vedea-o-ai în dezabileu. Le știe da jos. Mândră mândrucă. Nu o juncă slăbucă, nici vorbă. Trage jos storu, iubire. Două halbe negre. La fel și-aici. Fuguța. Dacă te-mpiedici te și ridici. Cinci, șapte, nouă. Nu vouă!”
(Ulise, James Joyce, Editura Polirom, traducere de Rareș Moldovan)
Același Mogens Boisen de care ziceam mai devreme spunea că după ce termini de tradus Ulise „nu mai ești același om și că ajungi să fii ulisificat”. Pe tine te-a „modificat” în vreun fel?
Joyce însuși își dorea ca traducătorii lui să experimenteze, să fie liberi și creativi în limbaj, or asta duce într-adevăr la niște schimbări. Eu unul cred că experiența unei astfel de traduceri te face să te joci cu cu limbajul și în alte contexte ale vieții - când scrii, când glumești, când discuți cu oamenii, îți dă o anumită ascuțime și o libertate de a te juca cu cuvintele. Poate asta înseamnă să fii ulisificat. Devii mai atent la maleabilitatea cuvintelor și la cum se transformă aceste cuvinte.
Ce te-a enervat cel mai tare la Ulise?
Pasajele cu pești (râde). Sunt niște pasaje în care sunt enumerați pești. Pești care nu au nume în limba română, iar asta înseamnă să aluneci pe scara piscicolă spre un nume care se potrivește. La fel e și cu păsările sau cu piesele de vestimentație care apar în roman și care n-au un corespondent exact în limba română. E ceva foarte enervant. Simți că nu ai pe ce să pui piciorul. Ca și cum urci o scară și la un moment dat nu mai ai o treaptă acolo.
Cum te-ai simțit în Irlanda? Te întreb asta în contextul în care se știe că relația lui Joyce cu Irlanda a fost una tensionată & complicată.
Cu Irlanda am și acum o relație bazată pe pasiune. E o țară pe care o iubesc. Dar îmi amintesc de butada lui Joyce: „Nu putem să schimbăm țara, dar putem să schimbăm subiectul”. Irlanda lui Joyce era cu totul alta decât cea pe care am descoperit-o eu când m-am dus să studiez acolo. Mă gândesc că în Irlanda de atunci te simțeai la fel cum se simt mulți în România de azi. O țară din care mulți își doreau să plece. La fel cum a făcut și Joyce. La sfârșitul romanului Portret al artistului la tinerețe, avem un tânăr protagonist care se simte prins în chingi de țara-mamă; țara ca „o scroafă care își mănâncă copiii”, după cum o descria Joyce. Dinolo de toate astea, Irlanda e astăzi e o țară în care te poți simți în largul tău, fără să vreo senzație de stranietate.
În ce fel crezi că a influențat Joyce literatura română contemporană, din anii '80, când a apărut traducerea lui Ivănescu, și până acum?
E foarte greu de zis, e o întrebare pe care mi-o tot pun și eu. Adică știm foarte bine că a fost o senzație atunci când a fost publicată, toată lumea o căuta, era nebunie, dar sunt curios dacă s-a schimbat ceva în limbajul scriitorului român după apariția acelei traduceri. E o temă interesantă, dar eu nu am un răspuns la așa ceva.
Și acum ce urmează să faci? Ți s-a făcut chef să scrii proză sau poezie?
Nu mai vreau să fac nimic (râde). Îți vine să te lași de tot. Cât despre cheful de a scrie...a fost exact pe dos. Traducerea m-a făcut să las deoparte scrisul meu ca să pot traduce. Și tocmai asta m-a și motivat să termin cu Ulise. Ca să mă pot întoarce la lucrurile la care scriam cu ani înainte și care au rămas în șantier.
Foto main: Martello Tower, Dublin/Wikimedia Commons.
