Pe 2 martie, vestea că Ulay a murit de cancer limfatic, la 76 de ani, s-a răspândit ca un foc. Pentru câteva ore, printre știrile despre coronavirus & alte calamități au răsărit istorii despre experimentele prin care artistul începuse în urmă cu mai bine de 50 de ani să provoace înțelegerea. Marina Abramović, unul dintre cei mai cunoscuți și mai controversați artiști din zilele noastre, a fost nelipsită din toate relatările despre moartea lui Ulay. Numele lor au rămas pentru totdeauna legate, chiar dacă cei doi se despărțiseră în 1988, iar după regăsirea lor istorică (după 20 de ani în care nu și-au vorbit), Ulay își dăduse fosta parteneră în judecată pentru drepturi de autor din lucrările lor comune (și câștigase 250.000 de euro).  

Înainte, însă, ca cei doi să se afle în război, rece sau declarat, Ulay & Marina fuseseră un cuplu legendar. Timp de 12 ani, fuseseră parteneri nedespărțiți de artă și iubire radicală. Au inventat împreună un întreg limbaj al corpurilor, pe care l-au explorat în performance-uri intense - în „Light / Dark” (1978), de pildă, s-au pălmuit metodic unul pe altul timp de 20 de minute -, ba uneori chiar periculoase - în „Rest Energy” (1980), cei doi țineau între ei un arc încordat, a cărui săgeată era îndreptată spre inima Marinei.  În 1988, artiștii au hotărât să facă o călătorie inițiatică, la finalul căreia ar fi urmat să se căsătorească. Porniți fiecare de la un capăt al Marelui Zid Chinezesc (Abramović de la Marea Galbenă, Ulay din deșertul Gobi), cei doi s-au reîntâlnit după 2500 de kilometri, doar că sfârșitul călătoriei a însemnat și sfârșitul relației lor. 

La doi ani după ce Ulay a câștigat procesul împotriva lui Abramović și cu doi ani înainte să moară, cei doi au anunțat că se vor reuni să scrie împreună o carte despre viața și arta lor împreună. Nu știm în ce stadiu se află cartea asta, dar știm că volumul de memorii al Marinei  Abramović - tradus anul trecut la Editura Pandora M, cu titlul „Încălcând toate granițele”, e o fereastră bună în istoria acestui cuplu care nu doar a construit un capitol esențial din istoria artei contemporane, ci a pompat și inspirație nouă în mitologia dragostei totale, care-i leagă pe oameni așa cum cei doi și-au legat părul în Relation in Time. Până vom afla dacă textul comun Ulay&Marina va fi vreodată publicat, vă propunem să citiți mai jos câteva fragmente din autobiografia artistei (pe care o găsiți în librării, fiindcă sigur veți vrea s-o citiți în întregime).

---

Galeria mi‑a trimis un bilet de avion şi, la începutul lunii decembrie, am zburat la Amsterdam. Wies m‑a aşteptat la aeroport însoţită de un artist german care‑şi spunea Ulay. Mi‑a spus că el putea să‑mi fie ghid cât timp mă aflam în oraş; dar avea să mă ajute şi să realizez Thomas Lips, pe care m‑am hotărât să o fac în faţa camerelor de televiziune. L‑am privit: arăta altfel decât oricine cunoscusem până atunci.

Ulay (numele său adevărat, am aflat mai târziu, pe care nu l‑a folosit niciodată, era Frank Uwe Laysiepen) avea treizeci şi ceva de ani, era înalt şi slab, cu un păr lung şi curgător pe care îl ţinea prins la spate cu două beţişoare — amănunt interesant pentru mine, întrucât foloseam aceeaşi metodă. Dar interesant la el era şi că cele două jumătăţi ale feţei arătau diferit. Partea stângă era bărbierită atent şi pudrată, cu sprânceana pensată şi buzele date cu un ruj discret; în timp ce partea dreaptă era nebărbierită şi uşor soioasă, cu sprânceană nepensată şi fără ruj pe buze. Privit din ambele părţi ale profilului, impresia era foarte diferită — masculin pe o parte, feminin pe cealaltă. 

Ulay mi‑a spus că trăia la Amsterdam de la finalul anilor 1960 şi că‑i plăcea să facă fotografii, de regulă cu o cameră Polaroid şi deseori cu el însuşi. În autoportrete, scotea în evidenţă partea feminină, cu jumătate de perucă lungă şi machiaj din belşug, cu gene false şi ruj roşu aprins. Partea masculină o neglija. Mi‑a amintit pe loc de Thomas Lips. Dar asemănările, cum aveam să aflu curând, nu se opreau aici.

După ce am făcut Thomas Lips la de Appel, Ulay mi‑a îngrijit cu multă tandreţe rănile, aplicând antiseptic şi bandaje. Ne‑am zâmbit. Apoi am ieşit la un restaurant turcesc cu Wies, alţi câţiva oameni din galerie şi echipa de filmare. M‑am simţit relaxată şi în largul meu cu toată lumea. Am mărturisit cât de drăguţ fusese că invitaţia lui Wies sosise chiar de ziua mea — practic, le‑am spus, singura oară când mi se întâmplase ceva bun de ziua mea. 

„Când este ziua ta?“, a întrebat Ulay.
„Pe treizeci noiembrie“, i‑am răspuns.
„Nu se poate“, a făcut el. „Atunci e ziua mea!“ 
„Nu te cred“, am zis eu.

Şi‑a scos jurnalul de buzunar şi mi‑a arătat că lipsea ziua de 30 noiembrie. 

„Fac asta în fiecare an de ziua mea“, a spus.

Am rămas cu ochii holbaţi la carneţelul lui. Şi eu îmi uram zilele de naştere atât de mult că rupeam data din jurnale. Am scos carneţelul meu din buzunar şi i‑am arătat. „Şi eu la fel“, i‑am spus. Ulay a căscat şi el ochii la mine. În seara aceea ne‑am dus la el şi nu ne‑am mai dat jos din pat în următoarele zece zile.

Chimia noastră sexuală intensă a fost doar începutul. Faptul că eram născuţi în aceeaşi zi era mai mult decât o coincidenţă. Noi am respirat de la început acelaşi aer, inimile au început să bată ca una. Ne terminam unul altuia frazele, ştiind exact ce se întâmplă în mintea celuilalt, chiar şi în somn: aveam conversaţii în somn şi în stare de semi‑somn, pe care le continuam când ne trezeam. Dacă mă răneam la un deget pe partea stângă a corpului, el se lovea la un deget pe partea dreaptă. Omul ăsta era tot ce‑mi dorisem şi ştiam că şi el simţea la fel.

În zilele acelea de început ne scriam felicitări — fără ocazii speciale; singura sărbătoare era faptul că eram din ce în ce mai îndrăgostiţi. Pe ale mele, în franceză, scriam Pour mon cher chien Russe — „Pentru dragul meu câine rus“ — pentru că mie mi se părea că Ulay semăna foarte bine cu un bărzoi, lung, slăbănog şi elegant. Pe ale lui scria în germană Fur meine liebe kleine Teufel ‑ „Scumpului meu drăcuşor“. Ceea ce iarăşi era uimitor: Ulay nu avea de unde să ştie că pe mine mama mă îmbrăca în costum de drăcuşor la petrecerile copiilor.

Desigur că intenţia ei nu fusese nici pe departe la fel de iubitoare.

Ulay a găsit destul de repede o fotografie veche, stranie, într‑un muzeu medical, cu scheletele unor fraţi siamezi: am transformat‑o şi pe aceasta în carte poştală, simbol perfect al contopirii noastre fizice şi spirituale. În aceeaşi perioad ă în care am primit invitaţia la Amsterdam, am fost invitată să particip şi la un festival al artelor în Copenhaga. Am plecat pentru câteva zile, abandonându‑l cu greu pe noul meu iubit, dar am promis să mă întorc repede. La Charlottenborg Festival am mers cu o lucrare nouă. Am stat goală timp de o oră în faţa publicului, cu o perie metalică într‑o mână şi un pieptăn metalic în cealaltă. Timp de o oră mi‑am pieptănat părul cât de agresiv am putut, până la durere, smulgând smocuri de păr, zgâriindu‑mă pe faţă, în timp ce repetam fără întrerupere „Arta trebuie să fie frumoasă, artistul trebuie să fie frumos“. Performance‑ul a fost documentat de un artist video: prima mea înregistrare.

Lucrarea asta avea un pronunţat caracter ironic. Crescută în Iugoslavia, eram sătulă până peste cap de prezumţiile estetice care spuneau că arta trebuie să fie frumoasă. Prietenii familiei mele îşi puneau pe pereţi tablouri care se asortau cu covorul şi mobila — mie acest decoraţionism îmi repugna teribil. Pe mine în artă mă interesa strict conţinutul: ce însemna o lucrare. (...)

Ulay şi cu mine am făcut un nou performan ce la Graz, în Austria, în primăvara anului 1978, la Galerie H‑Humanic. Am intitulat‑o Incision — titlul complet fiind Incision in Space. Bucata era, în mai multe sensuri, o abatere de la noi. El era dezbrăcat, eu eram îmbrăcată; el era activ, eu eram pasivă. Nu mai eram participant, ci doar un observator.

Lucrarea funcţiona după cum urmează: de peretele galeriei era prins în două puncte aflate la aproximativ patru metri şi jumătate distanţă unul de celălalt, un elastic uriaş, pe care Ulay şi‑l punea în jurul mijlocului şi‑l întindea la maximum, până în punctul în care banda de cauciuc îl trăgea înapoi de unde pornise. Ulay o lua de la capăt, iar şi iar. Părea că încerca să scape de ceva, dar elasticul era prea puternic şi bloca evadarea. Până şi expresia de pe figura lui indica agonie: nudul său de proporţii clasice lăsa impresia unui semizeu grec care luptă să rupă legăturile unei soarte prea crude. În timpul ăsta, eu stăteam într‑o parte, cu o cămaşă bărbătească pe mine şi o pereche de nădragi urâţi, de culoare bej, cu umerii căzuţi şi privirea aţintită în gol, spre nimic, aparent indiferentă.

Bănuiam ce efect va avea asupra publicului: furie. Ulay, dezbrăcat, lupta şi suferea, iar eu, îmbrăcată, eram nepăsătoare. Doar că plănuisem şi o surpriză.

După vreo cincisprezece minute, fără niciun avertisment, a apărut din public un ninja îmbrăcat în negru, care m‑a dărâmat la podea cu o lovitură dublă de picioare. Spectatorii au tresărit speriaţi, în timp ce atacatorul a părăsit nonşalant galeria. Eu am rămas întinsă pe jos un moment, aparent inconştientă. Ar fi sărit cineva în ajutorul meu? A trecut un minut; apoi încă unul. Dar nu m‑a ajutat nimeni — mă urau toţi pentru pasivitatea mea inutilă. De ce să facă ceva pentru mine? Până la urmă m‑am ridicat singură, cu tot efortul, şi am revenit la aceeaşi poziţie, la fel de impasibilă, în vreme ce Ulay a continuat ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic.

La final, am purtat o discuţie cu publicul despre performance. Când le‑am spus că atacul de karate fusese planificat, mai întâi nu au crezut, apoi s‑au enervat, devenind chiar furioşi. Simţeau că ne jucasem cu simpatia lor — şi aveau perfectă dreptate. Noi căutaserăm doar să le testăm disponibilitatea — sau indisponibilitatea — de‑a participa. Oricum, nu pot să uit faptul că nu a sărit nimeni în ajutorul meu.

Lucrarea noastră a avut multe înţelesuri de oferit celor care au văzut‑o, dar a însemnat ceva şi pentru noi. Uneori, sensul unui performance depăşea ceea ce înţelegeam la nivel conştient. Mă întreb, de la distanţa atâtor ani scurşi de atunci: noi în Incision am pus în scenă un conflict ce începuse să fiarbă între noi? Ieşirea lui Ulay din scenă, în timp ce eu am rămas să împing coloana, din Expansion in Space, a avut şi ceva simbolic? Eram o echipă, o singură persoană: UlayşiMarina. Dar în acelaşi timp oamenii — galeriştii,  publicul — mă vedeau tot mai mult pe mine drept faţa publică a acestei echipe. Nu a fost un rol pe care l‑am căutat. Ba mai mult, era un rol care îmi aducea deja suficientă nefericire în viaţa privată. (...)

Într-o zi, pe la jumătatea traseului, a sosit un mesager cu un mesaj de la Ulay, aflat încă departe în vestul Chinei. „Traversarea Zidului este cea mai ușoară chestie din lume“, spunea mesajul sau. Atât. 

Aș fi fost în stare să-l omor. Bineînțeles că pentru el era ușor — el mergea prin desert, unde Zidul nu are denivelări. În timp ce eu urcam și coboram munți încontinuu. Pe de altă parte, el nu avea nicio vină pentru asimetria aceasta. Din moment ce focul este principiul masculin, iar apa simbolizează feminitatea, planul fusese de la început ca Ulay să pornească din deșert, iar eu de la malul mării.

Și trebuie să mărturisesc că, în ciuda tuturor celor întâmplate, eu în punctul ăsta încă mai speram la salvarea relației noastre. 

Ne-am întâlnit, în cele din urmă, pe date de 27 iunie 1988, la trei luni după debutul călătoriei, la Erlang Shen, Shennu, în Provincia Shaanxi. Doar că întâlnirea nu a fost așa cum o plănuiserăm, ba chiar deloc. În loc să-l întâlnesc pe Ulay pe traseu, venind din direcția opusă, l-am găsit așteptându-mă într-o locație pitorească, între două temple, unul confucianist și unul taoist. Mă aștepta acolo de trei zile. 

Dar de ce se oprise? Deoarece acest loc idilic era perfect pentru imortalizarea întâlnirii noastre. Mie nu-mi păsa de imortalizarea întâlnirii. Stricase conceptul nostru din rațiuni estetice.

În jurul nostru erau adunați câțiva gură-cască. Am plâns când m-a îmbrățișat. Era îmbrățișarea unui camarad, nu a unui iubit: nu mai avea niciun pic de căldură în el. Curând aveam sa aflu că o lăsase însărcinată pe interpreta lui, Ding Xiao Song. Aveau să se căsătorească în decembrie la Beijing.

Aveam inima distrusă. Lacrimile mele nu erau provocate doar de încheierea relației noastre. Am realizat împreună o muncă monumentală — dar separat. Partea mea mi-a părut cu adevărat epică, un lung supliciu care se termină în sfârșit. M-am simțit deopotrivă ușurată și tristă. Am zburat imediat la Beijing și am petrecut o noapte acolo, în singurul hotel vestic din oraș în vremea aia. Apoi am zburat înapoi la Amsterdam. Singură.

Relația cu Ulay, colaborator și iubit, a durat doisprezece ani. Le-am spus prietenilor că trebuia să sufăr după el cel puțin jumătate din perioada asta. 

Ulay a avut întotdeauna grijă de finanțele noastre; eu nu știam niciodată ce se întâmplă. Când ne-am despărțit, mi-a dat 10 000 de guldeni, cam 6 000 de dolari la vremea aia, spunându-mi că este exact jumătate din ce aveam împreună. Nu m-am îndoit de asta.