Rabka este o mică stațiune balneoclimaterică din sudul Poloniei, cu o populație de 13.000 de locuitori. De când a început războiul, aici au ajuns deja peste 2.000 de refugiați din Ucraina, iar asta a schimbat complet fața orășelului. Într-un fel, ceea ce se întâmplă în Rabka oglindește situația din întreaga Polonie, țara în care s-au stabilit peste 2.500.000 de refugiați.
Ajung în Rabka într-o dimineață de aprilie, după o noapte în care a nins atât de mult, încât toate pădurile din jur sunt acum acoperite de zăpadă. Sunt împreună cu doi ghizi turistici din Cracovia, Ewa și Anna, care s-au implicat și în acțiunile de ajutorare a refugiaților. Printre altele, ele au reușit să găsească o pensiune în Rabka care să găzduiască pe o perioadă mai lungă un întreg orfelinat din Ucraina, 33 de copii împreună cu îngrijitorii lor. Pentru o stațiune obișnuită cu turiști, ce se întâmplă de câteva săptămâni încoace reprezintă o schimbare radicală pentru comunitate. În trecut, Rabka era cunoscută ca un loc de tratament pentru tuberculoză și diverse boli ale copiilor, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aici au creat naziștii o „școală” unde erau instruiți călăii și gardienii.
A trecut deja mai bine de o săptămână de când cei de la orfelinat au ajuns aici, iar acum Ewa și Anna se întorc să-i vadă și să le aducă niște pachete cu alimente, dar și cărți pentru copii. Înainte să mergem la ei, ne oprim la un depozit din centrul stațiunii, acolo unde zeci de femei și copii așteaptă la coadă pentru a primi mâncare, haine și jucării.
Cei care coordonează toată activitatea de la depozit și restul acțiunilor din localitate sunt soții Iulia și Sașa, doi tineri ucraineni care erau plecați din țară atunci când a început războiul. Sunt ajutați și de alți voluntari, dar echipa e una mică, iar pe umerii lor apasă o sumedenie de responsabilități. Iulia și Sașa muncesc aici de dimineață până seara, în frig și condiții improprii, iar pe lângă asta se ocupă și de partea logistică și de comunicarea cu organizații din străinătate care le trimit camioane cu ajutoare, colete cu îmbrăcăminte, produse de igienă ș.a.
„Am vrut să mă întorc în Ucraina chiar când a început războiul”, zice Sașa, un tânăr energic care îți dă impresia că face zece lucruri în același timp. „În fiecare zi mă trezeam cu acest gând, dar am avut discuții lungi cu Iulia, soția mea, și decis să rămân după ce am văzut că ajungeau sute de oameni zilnic aici. Iar noi suntem o mână de oameni și trebuie să facem de toate. Dacă m-aș fi întors în Ucraina, m-aș fi simțit vinovat că n-aș fi ajutat aici.”
La depozit se află și Robert, un localnic de vreo 50 de ani care are o firmă de contabilitate și care colaborează strâns cu autoritățile locale în campania locală de sprijinire a refugiaților. Deși situația pare să fie oarecum stabilă în ceea privește cazarea celor veniți din Ucraina, Robert e pesimist pe termen lung și crede că situația va deveni dramatică.
„Avem în clipa asta peste 2.000 de refugiați doar la noi în comună”, spune el. „Foarte mulți dintre ei stau la pensiuni, iar proprietarii acestor pensiuni primesc bani de la stat pentru fiecare refugiat în parte. Să zicem că situația e cât de cât sub control acum, dar ce va fi peste o lună? Pentru că banii alocați pentru cazarea acestor oameni se vor termina. Știu asta pentru că ține de meseria mea. Mă uit la cifre și îmi dau seama. Și la fel sa va termina și cu elanul donațiilor. Să nu uităm că începe sezonul turistic, iar asta e o stațiune. Iar peste câteva săptămâni, sute de ucraineni vor fi nevoiți să plece de acolo. Plus că mai avem o mare problemă: oamenii vor rămâne în aer și se vor gândi să plece spre alte țări din vest. Doar că mulți au aplicat pentru statut de refugiat doar aici, în Polonia, și odată plecați își pierd acest statut. Și asta pentru că guvernul din Polonia se împotrivește cu totul ideii de relocare. Și știi de ce? Pentru că se tem că, dacă dau undă verde relocării, se vor trezi aici și cu refugiați din Siria, Afganistan. Iar când te uiți din exterior sau la anumite canale de știri, îți vine să zici: uau, ce treabă bună face guvernul! Și, într-adevăr, sunt lucruri care funcționează, dar nu e doar meritul guvernului, ci și a populației care s-a mobilizat în mod exemplar. Dincolo de vorbe frumoase, realitatea e mult mai complicată.”
De aici plecăm spre pensiunea care funcționează acum în întregime ca un orfelinat ucrainean pe teritoriul polonez. E o clădire cu două etaje, dosită între păduri, în vecinătatea unei biserici. În curte se află un micuț autocar alb cu număr de Ucraina, pe parbrizul căruia este încă afișat mesajul: „Copii” (folosit ca măsură preventivă în fața rușilor, în drumul lor spre granița cu Polonia).
Înăuntru e cald și se simte un miros reconfortant de mâncare gătită. Ne întâmpină Michal și Nadia, doi ucraineni, soț și soție, care au înființat orfelinatul cu șapte ani în urmă în Velîki Mostî (un orășel a cărui populație evreiască a fost exterminată în 1941). După cum îl descrie chiar Michal, acesta e ca un orfelinat de familie, cum sunt multe în Ucraina, în cadrul căruia mai mulți copii ajung în îngrijirea unui cuplu până la împlinirea vârstei de 18 ani. Sunt 31 de copii aici, cu vârste între 2 și 17 ani, însoțiți de Nadia, Michal și Lena, o tânără care îi învață engleza de câțiva ani încoace. La ora asta a amiezii îi găsim aproape pe toți într-un living, unde desenează, fac teme sau aruncă cu o minge de cauciuc spre un mic coș mic de baschet agățat de perete.
Despre situația disperată a numeroaselor orfelinate din Ucraina s-a tot vorbit în ultima vreme, în condițiile în care războiul a distrus complet sistemul și așa fragil de protecție specială a minorilor. „Au plecat peste un milion de copii de când a început războiul, dar cei mai mulți dintre copiii instituționalizați din Ucraina au rămas blocați acolo”, spune Irina Saghoyan, directoarea de la Salvați Copiii (Europa de Est). „Acești copii sunt cei mai vulnerabili din Ucraina și sunt cei mai expuși în fața abuzurilor, traficului de persoane și altor forme de exploatare.”
Michal, un bărbat scund și robust de vreo 45 de ani, a lucrat o vreme în construcții, timp în care a făcut și un master în filozofie, iar Nadia este psiholog. Au hotărât să înființeze orfelinatul în 2015, iar Michal a muncit din greu chiar la ridicarea clădirii. Timp de câțiva ani, lucrurile s-au legat bine acolo, dar totul s-a schimbat pe 24 februarie 2022. În dimineața aia, Michal și Nadia i-au urcat pe copii într-un autobuz și au plecat spre Polonia.
Michal a crescut într-o familie cu 13 copii, el fiind cel mai mare dintre ei. „Cine știe, poate că asta m-a pregătit să conduc un orfelinat azi”, spune el râzând. Ca îngrijitor al unui grup de copii, Michal nu a fost supus legii marțiale și astfel a putut să plece din Ucraina. („Am pentru cine să lupt aici.”) Au stat câteva zile la un hostel din Cracovia, iar apoi, cu ajutorul Annei, Ewei și a lui Robert au ajuns să stea în această pensiune din Rabka. Partea bună e că, spre deosebire de celelalte pensiuni din localitate, unde se vor termina fondurile despre care vorbea Robert, aici pot sta pe o perioadă mai lungă, fără să fie condiționați de finanțarea din alte surse. Însă de câteva zile încoace, Michal și Nadia au aflat de posibilitatea de a pleca în SUA, în Missouri, cu ajutorul unei biserici de acolo, care i-a ajutat cu fonduri și în anii trecuți.
„E bine măcar că încă nu a fost distrusă clădirea orfelinatului nostru din Velîki Mostî”, zice Michal. „Și știți care e ciudățenia? Că după ce am plecat din Ucraina, orfelinatul nostru a devenit un refugiu pentru alți ucraineni plecați din Mariupol, Harkov ș.a. Noi refugiați aici, ei refugiați în propria țară. Ne trimitem unii altora poze pe WhatsApp… Cel mai complicat lucru cu un orfelinat ca acesta - gândit ca o familie - e că vine momentul în care ei fac 18 ani și trebuie să plece. Știu că așa trebuie să se întâmple, doar că e cumplit momentul ăla al despărțirii. Măcar acum suntem aici cu toții, unde e liniște și pace.”
Michal, care e pe jumătate rus, își amintește de anii în care în Liov auzeai vorbindu-se mai multe limbi, o perioadă „în care nimeni avea o problemă cu locul din care vii și limba pe care o vorbești”. „Bunicul meu era rus, vorbea numai în rusă și nu se lua nimeni de el”, povestește el. „Oamenii se simțeau liberi și în siguranță. Și mă întreb acum: cine are de câștigat din războiul ăsta? Nimeni. Eu am călătorit de multe ori în Rusia și am văzut ce diferențe sunt acolo între orașele mari și restul țării și ce sărăcie cruntă există în provincie. E clar că și rușii de rând o vor duce și mai rău de acum înainte. Și tot ei zic de noi că suntem toți banderiști și naziști în Ucraina, doar că asta o spun oameni care nu au pus niciodată piciorul aici. E o mare tâmpenie.”
La final, Michal și Nadia țin să mai precizeze un lucru: „Chiar dacă o să plecăm în America, noi vrem să ne întoarcem în Ucraina. Fie că trebuie să așteptăm o lună, un an sau cinci ani.”
Fotografii de Ionuț Sociu.
