Cu câteva zile înainte să înceapă invazia rusească în Ucraina, am fost la granița de nord a României pentru a vorbi cu câțiva dintre ucrainenii huțuli care trăiesc aici.
După ce zilele trecute am fost la târg în Vicovu de Sus, acum urcăm spre Brodina și Ulma, două comune ascunse între munții Sucevei, la doi pași de granița cu Ucraina. În zona asta trăiesc ucrainenii huțuli, un subgrup etnic cu o istorie complicată și enigmatică, pe care îi găsești azi și în multe sate din Maramureș.
Cum te îndepărtezi de agitația din Vicovu, se schimbă brusc peisajul & atmosfera. Un drum care șerpuiește printre munți și păduri dese, într-un decor de Twin Peaks bucovinean și pe care nu circulă prea multe mașini. Destinația noastră e Lupcina, cel mai izolat, dar și cel mai spectaculos sat dintre cele prin care am trecut până acum. Ca să urci aici, în Ținutul Lupilor (cum i se mai zice), trebuie să mergi pe un drum cu serpentine acoperit de zăpadă. Odată ajuns sus, în sat, te trezești în mijlocul unei întinderi albe, cu case răspândite pe coastele munților, aflate la distanțe mari una de alta.
Oprim la un magazin sătesc, pe care scrie COOP (de la cooperativă) și în fața căruia e parcată o sanie trasă de cai. De magazin se ocupă o familie de huțuli: Mețcan Vasile și Cozma Vasile, tată și fiu. Numele lor și funcția sunt trecute și pe un perete (Mețcan - gestionar, Cozma - vânzător), pe care stau agățate și halatele lor albe. Se aude un radio hârâind și trosnetul lemnelor în sobă. Pe partea stângă e bancă lungă de lemn, destinată clienților care vor să bea o votcă sau o bere aici. La ora asta nu e decât un client, Sandu, huțul și el & fost trompetist. Sandu și-a comandat o Kreskova și stă acum sprijinit de galantarul cu mezeluri „recomandate de Sofia Vicoveanca”, după cum scrie și pe vitrină.
Vasile-fiul e cam sceptic când ne vede, în schimb, tatăl, îmbrăcat cu o vestă de piele și cu pantaloni groși verzi băgați în cizme, are chef de vorbă. Mai ales după ce vede aparatul foto. „Am lucrat 25 de ani ca fotograf”, spune el. „Umblam peste tot, la nunți, la evenimente, eram fotograf pentru buletine, legitimații, făceam poze și pentru ziarele din Suceava în tinerețe. Acolo nu prea găseam aparatură, dar îmi luam din Rusia. Mi-am luat trei aparate când am fost la Moscova în anii ‘80.”
Mețcan s-a născut aici în 1953, anul în care a murit Stalin. Familia lui s-a destrămat după război, iar acum trei dintre frații și surorile lui trăiesc în Ucraina, iar unul la Moscova. „Nu mai păstrez legătura cu niciunul dintre ei. Pe vremuri mergeam mai des în Ucraina și în Rusia, îmi vizitam frații și surorile, dar acum nu mai știm unul de altul… Așa a fost să fie.”
Cu ani în urmă, exista un punct de trecere a frontierei chiar aici, în Ulma, dar acum cei care vor să meargă în Ucraina, trebuie să o facă pe la Vama Siret. Când îl auzi pe Mețcan vorbind despre rudele sale de dincolo de graniță (are două surori care locuiesc aproape, la nici 30 km de frontieră), îți dai seama că ideea de distanță capătă alte dimensiuni când o plasezi în context istoric.
„Suntem frați, dar am fost crescuți în sisteme diferite”, zice Mețcan în timp ce notează ceva în caietul pe care păstrează evidența produselor date pe datorie. „Vedeți că și cu războiul ăsta de acum e așa, într-un fel, că îți pune niște întrebări. Tineretul de azi nu-și dă seama de multe, că așa e tineretul… răsfățat și buiac. Nu-și dau ei seama ce-i un război. Dar oamenii în vârstă ca noi, oameni care or văzut multe la viața lor, înțeleg foarte bine. De exemplu, eu am prins și foametea, am umblat în opinci la școală. Și încă ceva…eu am fost în Rusia, am făcut cinci ani de rusă, și pot să vă zic un lucru: când e vorba de război, rușii nu dau niciodată înapoi, ei vor să meargă mai departe, mai departe, și mai departe. Și cine are de câștigat de aici? Nimeni.”
Se lasă liniștea preț de un minut. Vasile-fiul stă pe un taburet, cu ochii în telefon, flancat de niște borcane mari cu castraveți murați. Brusc izbucnește Sandu, cu o voce puternică:
„Dar cât de tare să fie unul când sar patru pe el? Că așa e și într-o bătaie. Putin ăsta poa’ să fie el cât de tare o fi, dar noi suntem atâția… Mă refer la NATO. Și eu am rude în Ucraina și am văzut că și acolo unii vor cu Europa, alții cu Moscova. Dar mai ascult și eu la radio și înțeleg cum stă treaba. E mare sărăcie și în Rusia, degeaba zic unii. Ei sunt ca acolo ca la Kim-Jong ăla, râd când îi filmezi, așa de fațadă, ca să credem noi că-s fericiți. Doar că dacă se apucă a bombarda, o să fie rău pentru toată lumea.”
Oarecum indiferent la discuția despre război, Vasile-fiul îmi face semn să mă apropii de tejghea ca să-mi arate ceva pe telefon. Sunt niște poze de pe Facebook cu ouă încodeiate.
„Sora mea le-a făcut. Noi huțulii suntem foarte buni la așa ceva.”
Sandu se ridică de pe bancă, cere încă o Kreskova și explică cu mândrie:
„Noi huțulii am fost ca un popor autonom. Noi aici am trăit, prin pădurile astea, suntem oameni ai munților, nomazi de felul nostru, suntem învățați cu multe. Și huțula pe care o vorbim noi nu e ucraineană pură, este ca un fel de cacealma… sau cum să-i zic, avem cuvinte și de la alte limbi, și de la nemți, că doar aici o fost Austro-Ungaria, și de la români și de la alții.
Eu am cinci sezoane de muncă în Germania și ginesc germana. Și de țigănească nu mai zic. Că doar cu câți nu am cântat eu la viața mea…”
Ieșim din magazin și mai dăm o tură prin sat. Ne oprim la o casă cu etaj, unde locuiesc Viorica și Vasile, un cuplu de tineri ucraineni huțuli, împreună cu cei trei copii ai lor, care în clipa asta se dau cu sania în curtea din spate. Au lucrat amândoi în Germania, lângă Mainz, timp de opt ani, dar au decis să se întoarcă în România.
„Cu pandemia asta, multă lume s-a întors pe aici prin zonă din străinătate”, spune Viorica, în timp ce aruncă într-un castron păstrăvii pe care abia i-a capturat soțul ei.
Își face apariția și Pavel, unul dintre băieții ei, întors de la săniuș. E roșu tot la față și e tapetat cu zăpadă din cap până în picioare. Pentru Pavel, care a crescut în Germania, întoarcerea familiei la Lupcina a reprezentat o schimbare radicală. Acum merge la școală în sat, și face patru ore pe săptămână de ucraineană, ca mai toți elevii huțuli de aici.
„El vorbește și germană, și engleză, dar i-a fost mai greu să învețe ucraineana la școală”, spune mama lui. „Au fost multe schimbări și pentru el, și cu toate limbile astea, te zăpăcești. Dar oricum ar fi bine, e bine să știi mai multe limbi. Pe mine și pe soțul ne-a ajutat cât am stat în Germania că știam ucraineană, mă rog, huțula noastră. Că ne puteam înțelege și cu rușii și cu alții.” [n.r. huțula e un dialect al graiului ucrainean de vest]
În legătură cu efectele unui război în zonă, cei doi nu-și fac prea multe griji. „Se vorbește prea mult despre asta în România”, zice Vasile. „În alte țări nu se panichează lumea așa. La fel a fost și cu pandemia, în România toată mass-media numai despre asta vorbea, și acum e la fel cu războiul.” [n.r. încă nu începuse invazia rusească a Ucrainei]
De aici, ne îndreptăm spre un alt căpăt al Lupcinei, de unde se vede Ucraina și satul Seletin, prima localitate de după graniță, aflată în raionul Putila. În perioada interbelică și înainte ca Bucovina de Nord să fie anexată de URSS, Seletin era o localitate prosperă și multietnică, reprezentată de minorități de evrei, ruteni, germani, polonezi și români.
„Se vede frumos tare de acolo de sus, mai ales că azi e și soare”, ne spune Mețcan, cu care ne întâlnim iar pe drum. „Și se văd casele din Seletin, ce-a mai rămas din el. Că și acolo a fost dezastru, s-a vărsat mult sânge în valea asta…”
Văzută de aici, de pe o coastă de munte, bucățica asta de Ucraina, cu casele ei răsfirate ici-colo, pare cel mai pașnic loc din lume. E genul de peisaj de iarnă pe care l-ai descrie drept mirific (când nu găsești alt cuvânt) și care pentru câteva clipe te face să uiți de toate știrile din ultimele ore. Pe mine unul mă face să uit și chiar de sângele vărsat aici, despre care vorbea Mețcan cu câteva minute înainte.
La întoarcere, trecem pe lângă biserica din Lupcina, aflată și ea pe o culme înzăpezită. La ora asta ies oamenii de la slujbă și se îndreaptă spre mașinile de teren parcate în șir de-a lungul gardului, și ale căror parbrizuri scânteiază în lumina soarelui. Zici că ai nimerit în Leviatanul lui Zviaghințev.
Puțin mai încolo, pe marginea drumului care duce la ieșirea din sat, așteaptă la autostop Gheorghiță, un băiat de 15 ani. Oprim și-l luăm cu noi spre Rădăuți, acolo unde face liceul. Cam așa arată cele mai multe weekenduri pentru el. Vine acasă și apoi se întoarce la școală duminică cu o geantă burdușită cu mâncare. Uneori îi ia și câte jumătate de zi să ajungă la Rădăuți (o distanță de 65 de km), după ce tot schimbă mașini în mai multe sate.
„Cât a fost cu pandemia, nu am făcut școală mai deloc, nici măcar online”, spune Gheorghiță. „Uneori ne mai trimiteau ceva pe Whatsapp să facem ceva exerciții, dar era așa doar de formă.”
Acum, de când „se face din nou școală”, se simte bine la liceul din Rădăuți. „Mă înțeleg bine cu colegii și oamenii nu se iau de mine că sunt ucrainean huțul, sau ceva de genul. Chiar din contră, profesorii se bucură că sunt și huțuli acolo, că aducem ceva în plus și e o varietate.”
Gheorghiță vrea să meargă la Iași după ce termină liceul, să studieze matematica. „Mi-ar plăcea să fiu profesor.”
Ca mulți alții din zonă, și el are rude în Ucraina, doar că nu a ajuns niciodată acolo.
„Înainte se făceau excursii în fiecare an și mergeau elevii din sate în Ucraina, dar eu n-am prins”, spune el cu privirea pierdută pe geamul mașinii, printre brazii Brodinei. „A venit pandemia și nu s-au mai făcut excursii. Și acum vine războiul și nu se mai duce nimeni acolo.”
