„Animalele nu există pe lume ca să ne învețe pe noi tot felul de lucruri, dar asta e ceea ce au făcut întotdeauna și cele mai multe lucruri pe care le învățăm de la ele sunt cele pe care credem că le știm despre noi”, spune Helen Macdonald, autoarea volumului deopotrivă autobiografic și liric „U de la uliu” (în original „H Is for Hawk”, 2014). În ultimii ani, cărțile în care autoarele și autorii își sondează introspectiv memoria și raportarea la doliu au stat umăr la umăr pe rafturile de nonficțiune, alături de cele în care scriitorii explorează natura și legile ei, pentru a descoperi lucruri mereu noi despre umanitate. De la „Anul gândirii magice” de Joan Didion la „Peștii nu există” de Lulu Miller, ambele traduse la noi, se scrie o tradiție contemporană a descoperirilor profunde despre noi înșine, dar mediate de ceea ce nu putem cuprinde, nu putem înțelege, nu putem îmblânzi - și tocmai de-aceea ne fascinează.
„U de la uliu”, recent publicată la Editura Nemira, în Colecția Orion, se înscrie în aceeași logică. Volumul de memorii descrie încercarea autoarei - scriitoare, poetă, ilustratoare și naturalistă, cercetătoare la Cambridge și fostă șoimară profesionistă - de a da un sens morții tatălui ei, filtrând experiența prin relația ei cu Mabel, o femelă de uliu. S-a spus despre carte că e unică, scrisă într-un limbaj deopotrivă poetic și tăios ca o lamă, că nu seamănă cu nimic din ce-ați citit până acum. Citiți mai jos un fragment în premieră, ca să vă convingeți și singuri.
Zit. Zit. Zit. O notă întrebătoare, repetată iar și iar, ca un apel telefonic de la o pasăre ascunsă adânc în frunze. Asta m-a trezit din somn. Zgomotul era făcut de o cinteză din lămâiul din fața ferestrei mele și am rămas întinsă, privind cum se luminează de ziuă, ascultând cum sunetul se mișcă prin copacul de dincolo de fereastră. Era o chemare de ploaie, o denumire superbă pentru un sunet ca o întrebare fără răspuns. Nimeni nu știe de ce fac cintezele așa, dar denumirea vine dintr-o tradiție veche, care spune că vestește vreme rea.
În anii 1950, într-o stațiune mică de cercetare din Madingley, la câțiva kilometri spre nord de unde zăceam eu, un savant pe nume Thorpe a făcut experimente pe cinteze, ca să încerce să înțeleagă cum învățau să cânte. A crescut cinteze tinere complet separate de celelalte, în cuști izolate fonic și a ascultat, fascinat, cântecele rudimentare pe care le-au produs păsările lui defecte. Exista o perioadă foarte scurtă, a descoperit el, în care puii izolați aveau nevoie să audă trilurile elaborate ale cântecelor adulților, iar dacă acea perioadă era ratată, nu prea reușeau niciodată să le reproducă și ei. A încercat să-și expună puii izolați benzilor cu trilurile înregistrate ale altor specii: oare puteau fi convinși să cânte ca fâsele?
A fost o cercetare inovatoare a procesului de învățare din timpul dezvoltării, dar a mai fost și un exemplu de știință profund afectată de spaimele Războiului Rece. Întrebările pe care le punea Thorpe erau ale celor obsedați, după război, de ideea de identitate și speriați de spălarea pe creier. Cum afli cine ești? Îți poate fi schimbată apartenența? Se poate avea încredere în tine? Ce te face să fii cinteză? De unde vii? Thorpe a descoperit că cintezele sălbatice din locuri diferite aveau dialecte diferite. Am ascultat cu atenție pasărea de afară. Da, cântecul acesta era diferit de cântecul cintezelor din Surrey, pe care îl descoperisem când eram copil. Era mai pițigăiat, mai puțin complicat; părea să se întrerupă înainte să se fi terminat complet.
U de la uliu
M-am gândit că mi-ar plăcea să aud din nou cintezele din Surrey. M-am gândit la păsări triste, în cuști izolate fonic și la modul în care experiențele timpurii te învață cine ești. M-am gândit la casa din visul meu. M-am gândit la casa mea. Și apoi, cu un fior lung și complex, mi-am dat seama că totul se schimbase în casa în care mă aflam. Uliul era de vină. Am închis ochii. Uliul umpluse casa de sălbăticie, așa cum o vază cu liliac umple o casă cu parfum. Era pe cale să înceapă.
În penumbra perdelelor trase, stă relaxată pe stinghia arcuită, cu cagula pe cap, extraordinară. Gheare uimitoare, cioc feroce, curbat, piept elegant de culoarea cafelei cu lapte brăzdat des cu pete ca lacrimile cafenii, arătând în fața lumii întregi ca un fel de samurai cappuccino. „Bună, uliule“, șoptesc și sunetul o face să-și strângă alarmată aripile. „Șșș“, îmi spun mie și uliului. Șșș. Apoi îmi pun mănușa de șoimar, fac un pas înainte și o iau pe pumn, dezlegând nodul șoimăresc ce îi ține zgarda legată de stinghie.
Fâlfâie din aripi. Fâlfâitul aripilor. O „fâlfâire din aripi cu capul în față, plină de furie și spaimă, prin care un uliu legat face un salt de pe pumn într-o încercare sălbatică de a se elibera.“ Așa a descris White săritura în The Goshawk. Sarcina șoimarului, a explicat el, „este să ridice uliul înapoi pe pumn cu cealaltă mână, cu delicatețe și răbdare.“ O ridic înapoi pe pumn cu delicatețe și răbdare. Picioarele ei se prind convulsiv de mânușă. Stinghia asta se mișcă. Simt cum mintea ei încearcă să facă față noutății. Dar, oricum, e singurul lucru pe care îl înțeleg. O să mă țin bine. O conving să treacă pe o stinghie de pe un cântar modificat. Uliii au o greutate de zbor, așa cum și boxerii au o greutate de luptă. Un uliu care e prea gras sau prea înalt nu prea e interesat să zboare și nu se va întoarce la chemarea șoimarului. Uliii cu greutatea prea mică sunt niște ființe groaznice: uscățivi, nefericiți, le lipsește energia de a zbura cu aplomb și stil. În timp ce iau uliul înapoi pe pumn, pipăi după osul pieptului, cu degetele dezgolite de la cealaltă mână. E dolofană, are pielea fierbinte pe sub aripi și, cu vârful degetelor, îi simt bătăile inimii agitate. Mă trec fiorii. Îmi retrag mâna. Superstiție. Nu suport să simt acel semn pâlpâitor de viață, nu pot să nu mă gândesc că atenția mea ar putea cumva să-i pună capăt.
Stau în camera din față, bag o bucată de carne macră în mănușa de sub picioarele ei solzoase și aștept. Un minut, două. Trei. Și îi scot cagula de pe cap.
Doi ochi mari și sălbatici se uită la mine o fracțiune de secundă, apoi dispar. Înainte ca uliul să reușească să-și dea seama ce naiba se întâmplă, încearcă se fugă departe, cât de repede poate. Oprită scurt din zbor de curelușe, ciripește pe un ton ascuțit de spaimă, în timp ce are revelația împrejurărilor cumplite în care se află. Nu poate fugi. O ridic din nou pe mănușă. Sub pene sunt mușchii, și oasele, și acea inimă care bate amarnic. Fâlfâie din nou din aripi.
Și încă o dată. Urăsc chestia asta. În aceste câteva minute de la început, nu poți face nimic decât să accepți că terorizezi uliul, când, de fapt, e exact opusul a tot ceea ce îți dorești. După alte trei fâlfâiri din aripi, inima mi se zbate ca o fiară încătușată, dar pasărea e înapoi pe mănușă, cu ciocul deschis și cu ochii în flăcări. Și apoi urmează un moment lung de o intensitate extraordinară.
Uliul porumbar se holbează la mine cu o groază absolută și simt cum pauzele dintre bătăile inimilor noastre coincid. Are ochii luminoși, argintii în penumbră. Are ciocul deschis. Îmi suflă respirație fierbinte de uliu în față. Miroase a piper și mosc și a piatră arsă. Are penele pe jumătate ridicate și aripile pe jumătate deschise, iar degetele ei galbene solzoase și ghearele negre curbate se prind bine de mănușă. Mă simt de parcă aș ține o torță aprinsă. Îi simt arsura fricii pe față. Se holbează. Și se holbează întruna.
Secundele încetinesc și se scurg. Are aripile lăsate în jos, se ghemuiește, gata de zbor. Nu mă uit la ea. Nu trebuie să mă uit. Ce fac e să mă concentrez din greu asupra procesului de a nu fi aici.
Fotografie principală de Brett Sayles, via Pexels
