La Scena9, ne-am propus să ieșim cât mai mult din marile orașe, unde viața culturală, dacă nu duduie, măcar merge. Vrem să ajungem în orașele mici și mijlocii, să aflăm cum și de unde își fac oamenii obișnuiți proviziile de cultură și să-nțelegem mai bine statisticile. Și, nu în ultimul rând, să-i cunoaștem pe cei care, în ciuda unor politici inexistente și a subfinanțării, se încăpățânează să-și construiască singuri alternativele.
***
După vreo oră și ceva de mers cu trenul dinspre Brașov, într-un vagon unde m-am bucurat că n-a fost nimeni să-nchidă fereastra de teama curentului, am fost singurul călător care a coborât în stația Băile Tușnad. Gara picotea pustie între munții căptușiți cu verdeață și singura mișcare venea, ca-ntr-un gif, dinspre vârfurile copacilor. Deasupra ghișeului de bilete, câteva postere din epoca de aur a stațiunii tronau decolorate, aproape șterse. În centru, unde hotelurile cu sute de camere hibernau în amorțeala off-season, aceeași liniște despre care, într-o zi de București la oră de vârf, ai crede că nu mai e posibilă. Cât am bătut la pas strada principală care traversează Tușnadul, am simțit cum mi se măresc plămânii, ca-n fața unor promoții la aer premium. Nici n-are de ce să mă mire, mi-am zis după vreo oră de mers, în care n-am întâlnit mai mult de zece trecători - ăsta e un oraș al copacilor, nu al oamenilor.
De altfel, oamenii păreau să fi dispărut în mod misterios de prin locurile-astea, fiindcă multe clădiri arătau abandonate de cine știe când. În biroul de la parterul Univers Tourist, se așternuseră câteva degete de praf peste vaza cu flori de plastic rămasă pe masă. Clubul Orgasmo 18+ nu mi-am dat seama dacă se închisese în urmă cu cinci minute sau cinci ani. Unele dintre vilele uriașe, care acum mai bine de-o sută de ani îi aduseseră orașului porecla de „mica Elveție” stăteau să cadă, cu tot cu draperiile roșii mâncate de molii, care încă atârnau la ferestre. Nici cofetăria Veverița nu mi-am dat seama dacă era închisă doar temporar sau pentru totdeauna. După o zi de plimbat prin Tușnad, dac-ar fi fost să fac portretul unui oraș unde nu se întâmplă nimic, fix așa l-aș fi făcut.
***
Am înțeles însă că e foarte posibil să mă înșel după ce i-am cunoscut pe cei care-au pus pe picioare Tușnad Hub, care-i conectează pe tinerii cu tot felul de inițiative din cel mai mic oraș din România. La ultimul recensământ, Băile Tușnad, declarat oraș turistic în 1968, număra 1641 de locuitori. Cu vreo 400 mai mulți decât la mijlocul anilor ‘60, când stațiunea a fost modernizată, și cu vreo 300 mai puțini decât la începutul anilor ‘90. „Într-adevăr, turiștii ar putea avea impresia că nu se întâmplă nimic aici, dar copiii sunt foarte ocupați,” mi-a spus Pétér Mód, care împreună cu soția lui, Gabriella Mód Nemes, se ocupă de Centrul de Tineret „Sfânta Ana”, deschis în 2011 la Băile Tușnad.
Dacă la început, acolo se organizau doar activități în afara școlii pentru copiii de la centrul de plasament fondat de Fundația „Sf. Francisc”, de-a lungul anilor s-a transformat încet-încet într-un centru pentru comunitate. „Comunitate” e un cuvânt pe care-aveam să-l aud foarte des în zilele pe care le-am petrecut la Tușnad, unde mi-am dat seama ce-ar trebui să însemne pe bune, nu doar să fie un cuvânt-cheie care sună bine în cererile de finanțare. „La centru” au început să vină din ce în ce mai mulți copii, să învețe engleză sau germană, să se joace de-a artele, să afle cum e cu geografia lumii sau să facă teatru, au început să vină chiar și vârsnicii, să facă gimnastică, sau oricine destul de curios să-ncerce niște lecții de yoga. Mai mult, aici au început să se adune unii dintre foarte puținii tineri din oraș, dar care, de câțiva ani încoace, fac să se întâmple din ce în ce mai multe lucruri.
Loránd și Maria Butyka sunt doi dintre oamenii care tot dau bobârnace orașului ăstuia mic, care-ar fi putut oricând s-adoarmă definitiv, după ce mulți locuitori au plecat să-și caute de lucru în centre urbane mai ofertante. Loránd, co-fondator al Asociației Green Zone, a organizat sau a contribuit la mai toate evenimentele sportive și de mediu care-au avut loc aici în ultimii ani - de la competiții cu atelaje de câini nordici, la concursuri de parapantă, maraton sau triatlon. Acestea din urmă sunt derulate deja de ani buni de către ExtremeSport, organizație al cărei motor e Zsolt Butyka, fratele lui Loránd, omul pe care cei din jur știu că se pot baza mereu atunci când lucrurile trebuie puse în mișcare. Maria lucrează de 13 ani în programul de cluburi educaționale IMPACT al Fundației Noi Orizonturi, unde acum se ocupă de dezvoltarea resurselor educaționale, și e genul de om care-ar putea să-i anime chiar și pe cei mai anchilozați sceptici.
Așa se face că, după mulți ani în care toți patru au investit muncă și convingere că, într-un oraș unde nu se întâmplă nimic de la sine, trebuie să faci din proprie inițiativă lucrurile să se întâmple, Centrul de Tineret „Sfânta Ana” a devenit punctul de pornire pentru Tușnad Hub. Cu o finanțare primită de la Heineken, s-au apucat înainte de toate să renoveze spațiul care găzduiește în fiecare zi tot felul de activități pentru cei din oraș. Aflat la a treia mutare, centrul funcționează acum, după cum mi-a explicat Loránd, „în fostul laborator din anii ‘80 al cofetăriei Oficului Județean pentru Turism, devenit apoi magazin, discotecă, discotecă cu restaurant, night club cu striptease și, în 2015, pub cu biliard”. Pentru Pétér, care a crescut și a studiat turismul la Budapesta, iar în 2011 s-a stabilit la Tușnad, renovarea noului spațiu e un pas foarte important, fiindcă începe să semene cu centrul comunitar care să poată crește pe viitor din propriile resurse. În ultimii ani, singurele fonduri, extrem de limitate, prin care au reușit să-și ducă mai departe activitatea, au venit din partea Serviciului European de Voluntariat. În felul ăsta, au ajuns acolo, în mijlocul munților, oameni din tot felul de colțuri ale lumii, care-au modelat, fiecare cu skill-urile și personalitatea lui, povestea centrului. În perioada asta, dacă mergeți la Tușnad, o să găsiți voluntari din Lituania, Ungaria, Slovenia și Germania, care-i țin mereu în priză pe copii și pe toți cei care trec pragul cu tot felul de plimbări și activități.
„La început,” povestește Gabriella, care s-a întors la Tușnad după ce a studiat psihologia la Cluj și psihoterapia la Brașov, „deși aveam foarte multe activități, nu venea nimeni. Încet-încet, au început să vină copiii din localitate. Cel mai important rezultat al nostru e chiar deschiderea comunității față de activitățile noastre. Au înțeles, în cele din urmă, că centrul nu e al nostru, ci e pentru ei.” Pentru Pétér, a fost și mai greu să le câștige încrederea oamenilor din oraș, mai ales fiindcă era străin. „Într-o comunitate așa de mică, oamenii sunt suspicioși la început: ce vor să facă străinii ăștia cu copiii noștri?” Dar după mulți ani de muncă în mijlocul lor, acum e de-al locului.
Cu toate sunt mereu prinși cu treburi & proiecte, în zilele pe care le-am petrecut împreună m-am întrebat dacă totuși nu li se întâmplă să obosească sau să se plictisească în orașul ăsta mai mic decât o mulțime de comune. Deși la rândul meu m-am mutat de câțiva ani într-un orășel de lângă București, mi-e cunoscută senzația de a ieși din casă cu reflexele de orășean încă netocite și de a-mi da seama că oferta culturală n-a trecut de zero peste noapte. Și Maria și Loránd, și Gabriella și Pétér sunt oameni de vârsta mea, în jur de 30+, și cu toții au studiat sau au lucrat înainte în orașe mari. Loránd Butyka a fost timp de 7 ani asistent universitar la Babeș Bolyai din Cluj, iar Maria Butyka a fost mai mereu pe drumuri între Cluj și București, unde a fost facilitator în zeci de programe și cursuri. Cum să te plictisești când ba mergi să cureți gunoaiele din natură, ba organizezi drumeții și concursuri sportive? zice Loránd retoric. După primii ani de adaptare la liniște intensivă, Maria își împarte ziua între tot soiul de proiecte. Gabriella spune senină că nu cunoaște plictiseala, fiindcă au mereu câte ceva de făcut la centru. Cu toate astea, recunoaște că-i lipsește la Tușnad o cafenea ca lumea. Nici soțul ei, Pétér, n-are timp să se plictisească, iar când îl mai apucă dorul de-un film la cinema, dă fuga la Brașov. Și nu, nu-și umplu timpul stând legați de ecranul smartphone-urilor, așa cum m-aș fi gândit c-ar fi tentați oamenii dintr-un micro-oraș - spre surpriza mea, abia dacă-și verificau telefoanele din când în când, pentru o doză mult mai mică de www decât ar încăpea într-un drum cu metroul.
Pusă față-n față cu poveștile-astea, aproape că încep să devin suspicioasă. Chiar nu există nicio problemă la Tușnad? M-am mai liniștit după ce Pétér a stat puțin pe gânduri: „Ba da, mi-am amintit. La Tușnad chiar sunt probleme economice foarte mari. De exemplu, lipsesc de aici generații întregi, cei între 25 și 40 de ani, care ar trebui să fie cei mai activi și cei mai stabili din punct de vedere financiar. În timpul comunismului, turismul duduia aici, iar hotelurile și centrele turistice nu a simțit niciodată nevoia să se upgradeze. Odată cu intrarea în UE, când oamenii au căpătat posibilitatea de a merge mai ușor în alte țări, unde cu aceiași bani poți găsi servicii mult mai bune, s-a simțit moștenirea economiei comuniste”. Prin urmare, numărul ruinelor a început să crească, iar populația să scadă. În prezent, la Băile Tușnad există o singură școală și o singură grădiniță, iar mai bine de jumătate dintre copiii de la școală provin din centrul de plasament, care se ocupă de copiii din zonă proveniți din medii defavorizate. Dacă n-ar mai exista centrul, n-ar mai exista nici școala.
***
Cu toate că majoritatea tinerilor aleg să plece din Băile Tușnad, „în ultimii 10 ani, mai mulți ne-am întors acasă, alții s-au mutat aici, și așa a început un mare heirup în ceea cea privește inițiativele civice,” mi-a povestit Loránd. „Hai să curățăm Oltul, hai să renovăm un izvor mineral și tot așa”. Au început să apară maratoane, maratoane de mountain bike, triatloane, concursuri de parapantă, inițiative de ecoturism, și, încet-încet, „ne-am dat seama că suntem o mână de oameni care mișcă lucrurile”. Nu mai rămânea decât ca oamenii ăștia să se adune și să-i adune și pe alții din zonă, să facă o rețea care, cu pași mici, să repună comunitatea pe picioare. Așa că Tușnad Hub a făcut fix asta: după ce, prin finanțarea de la Heineken pentru Comunități, a lansat un apel pentru tinerii activi din zonă, s-au adunat sub umbrela lui șapte inițiative foarte diferite, dar legate de încăpățânarea asta de a face lucruri să se întâmple acolo de unde ar fi mai simplu să pleci. Le-au oferit tuturor sesiuni de mentorat și workshopuri care să-i ajute să-și dezvolte ideile.
Când i-am cunoscut și le-am auzit poveștile, mi-am dat seama că singura cale prin care ai putea ajunge să afli că dincolo de amorțeala în care plutește la prima vedere orașul ăsta e din om în om. Sau din om în hub. Altfel, habar n-ai avea de ce se întâmplă la Centrul „Sfânta Ana”, nici de „ascunzișul Bambuci”, adică de Katalin și Levente, care împreună fac niște păpuși minunate, nici grădinița de muzică și atelierele de țesut ale lui Ildiko, nici atelierele de dansuri populare pe care le fac cei de la Asociația Gyongyvirag, de evadările-n natură pe care le pune la cale Tușnad Trustbuilding sau de cei care-au făcut prima înghețată bună din Tușnad. Ai putea să nici nu afli că aici, în fiecare an, se întâmplă un campionat de paragliding, un triatlon sau un maraton, toate alimentate cu energia lui Zsolt Butyka și a multor voluntari. Cu atât mai puțin n-ai avea de unde să știi că, dacă mergi câțiva kilometri până-n comuna Tușnad, o să dai acolo de Pufi Theatre, un teatru amenajat în pivnița unei case de pe la 1800 și ceva, unde Pufi face teatru educațional.
N-am putut să nu merg la Pufi Theatre, pe care Réka Bajka-Barabás l-a creat în pivnița casei unde locuiesc părinții ei și unde pune în scenă piese de pantomimă pentru tot felul de copii. După ce a studiat actoria, Réka a fost actriță la teatrele de păpuși din Târgu Secuiesc și Sf. Gheorghe, dar a simțit că nu acolo era la locul ei. „Am realizat că aveam tot felul de obstacole, din cauză că sunt femeie, că sunt minoritară, că sunt actriță - și actorii nu prea fac nimic de capul lor - și că trebuie să fac ceva,” spune Réka. „Timp de aproape un an, am organizat cercuri de teatru pentru copii din tot felul de locuri și am învățat multe de la ei. Am învățat că da, așa trebuie să joc pe scenă. Și atunci, în 2015, s-a născut Pufi Theatre, din foarte multe nu-uri - că nu mă pricep la asta, că nu sunt nu suficient de bună, nu încap acolo și tot așa. Iar Pufi a fost un mare da”.
Așa că, după ce tatăl ei a transformat pivnița de acasă în teatru, a început să lucreze acolo piese la care colaborează cu fratele ei, Tamas, care se ocupă de muzică. „Când am ceva în cap și nu știu dacă funcționează, chemăm vecinii și stăm de vorbă. Vin la noi tot felul de oameni, o secretară, popa, și ei sunt primii noștri spectatori,” explică Réka / Pufi, care călătorește mult prin țară și pe la festivaluri din lume, unde organizează și-și prezintă proiectele de teatru educațional. Ce-a făcut-o să răspundă la call-ul Tușnad Hub a fost intenția de a-și organiza mai bine metoda asta de educație non-formală, pe care o folosește deja în workshopuri și în tabere de actorie pentru copii, astfel încât nu doar să se poată susține din asta, ci să ducă Pufi Theatre un pas mai departe.
Cu fiecare casă în care-am intrat, mi-am dat seama că Pétér avea foarte mare dreptate când spunea că toți copiii din Tușnad sunt foarte ocupați. Dacă nu fac teatru sau nu merg la Centrul „Sfânta Ana”, pot merge acasă la Ildikó Fábián Salamon, care la rândul ei s-a mutat aici din Ungaria și-a început să dea mai departe din pasiunea ei pentru tradiții și artizanat. Ildiko împâslește lână naturală, din care face tot felul de obiecte, țese la război și cântă la ceteră. Anul trecut, a primit războiul de țesut la care lucrase bunica soțului ei, iar când am ajuns la ea, am găsit-o în coregrafia aia complicată, cu apăsat la pedale și schimbat suveică, din care urma să iasă un covor de lână. La Ildikó vin mereu copiii de la școală și de la grădiniță, vin și mulți copii cu nevoi speciale, pentru care învățarea unui meșteșug resuscitat ar putea însemna o șansă în plus de a-și câștiga existența. Prin Tușnad Hub, vrea să învețe cum să atragă mai mulți oameni curioși să scormonească prin tradiții.
Într-o sâmbătă dimineață, după ce am vopsit câțiva metri buni de gard în curtea grădiniței din Tușnad, împreună cu prietenii și vecinii care se strânseseră din proprie inițiativă s-o renoveze, am mers acasă la Bambuci kucko, păpușile de tip Waldorf create de alți doi tineri care s-au alăturat Tușnad Hub. Katalin Kovacs și Levente Karacsony, amândoi absolvenți de design grafic la Oradea, au început să facă jucării cu puțin timp înainte să se nască fiica lor. De atunci, au ieșit din mâinile lor și din fairyland-ul din mintea lui Katalin nenumărate creaturi de lână, vulpi, canguri sau iepuri, ori păpuși cu fețe expresive, gata să devină tovarăși de nedespărțit. „Eu planific și realizez jucăriile,” spune Katalin, care a ilustrat și câteva cărți pentru copii, scrise de autori islandezi, maghiari sau englezi. „Soțul meu se ocupă cu livrarea, cu comunicarea și partea adminsitrativă. În timp ce fetița noastră face cel mai important lucru, testează totul”. Jucăriile sunt realizate manual, de la zero, la ei acasă: de la prima idee desenată pe hârtie, până la găsit materiale, cusut, pictat și tricotat. De curând, a învățat să coasă la mașină și Levente, care lucrează ca graphic designer freelancer pentru câteva reviste din străinătate. Iar cum păpușile lor, pe care le gândesc „ca pe niște prieteni, nu ca pe niște decorațiuni”, sunt din ce în ce mai căutate, cei doi lucrează acum acum o formulă prin care să se poată dezvolta.
La rândul lor, cei care se ocupă de Tușnad Trustbuilding, printre care se numără și Loránd și Maria Butyka, și-au propus ca, odată cu hubul, să ducă mai departe programul lor de activități pentru grupuri în căutare de teambuilding-uri mai puțin clasice. Pentru asta, au o echipă brici, care de ani buni îi ajută pe alții să-nțeleagă cum stă treaba cu încrederea, managementul timpului și comunicarea, prin metode care pun și corpul, nu doar capul la contribuție, și o întreagă infrastructură outdoor, în mijlocul pădurii, numai bună să-nveți ce înseamnă un „trust fall”. Și chiar dacă pentru un orășean băgat în priză, Băile Tușnad pare să se miște în slow motion, de câteva ori pe an își face provizii de adrenalină la competițiile ExtremeSport.
***
Dacă n-aș fi apucat să-i cunosc pe niciunul dintre oamenii din jurul Tușnad Hub și m-aș fi plimbat de capul meu prin împrejurimi, aș fi scris un text despre drama unui oraș minuscul, în care nu prinzi picior de viață culturală sau vreun zvâc civic. Aș fi avut toate datele. Aș fi căutat casa de cultură și-aș fi aflat că echivalentul ei e Casa Civică, un spațiu administrat de primărie într-o fostă termocentrală, unde se mai întâmplă, printre prezentări de produse, nunți și botezuri, câteva concerte de muzică populară. Și-aș fi aflat că în restul timpului stă închis, fiindcă asemenea majorității orașelor mici, nu există nici buget, nici strategie pentru cultură sau activități comunitare. Aș fi găsit biblioteca orășenească, dar acolo nu se adună nimeni. Și când aș fi căutat cinemaul, aș fi aflat că a fost închis la începutul anilor ‘90, iar în locul lui s-a deschis în urmă cu doi ani Tușnad Wellness. O veste foarte bună pentru turiștii care, veniți la Băile Tușnad, întrebau zadarnic unde sunt băile, atâta vreme cât după revoluție oferta turistică din stațiune a intrat în picaj, dar mai ales pentru locuitori, bucuroși că s-au creat locuri de muncă. În tot peisajul ăsta, Tușnad Hub vine să umple un gol care amenință să videze multe orașe care-și pierd sau și-au pierdut locuitorii din cauza unei piețe de muncă sărace. Fiindcă nu e doar un spațiu, ci mai ales o rețea de oameni care fac ca lucrurile să se întâmple, în egală măsură pentru ei și pentru oamenii din jur. Când m-am urcat în tren la plecare (n-am mai fost unu, ci doi pasageri), m-am gândit serios că atunci când o să mă hotărăsc să fiu nomad digital sau să mă sustrag o vreme de la deadline-uri, ca să lucrez în liniște la unul-din-infinitele-proiecte-amânate, aș putea veni lejer la Băile Tușnad. Mai ales că urșii fără somn te trimit noaptea devreme la culcare.
