Turnul focului, cel mai nou roman al lui Cătălin Dorian Florescu, surprinde povestea familiei Stoica din București, pompieri din tată-n fiu, începând de la finalul seculului al XIX-lea până în 1989. Prin această familie autorul spune povestea Capitalei și de acolo a întregii țării, urmărind de aproape un monument emblematic al orașului, Turnul focului – actualul Foișor de foc. Plin de legende, martorul tăcut al istoriei, în această carte Foișorul devine un adevărat personaj fără de care Bucureștiul ar fi incomplet.
Cătălin Dorian Florescu (n. 1967, Timişoara) trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich. După absolvire a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. A debutat în 2001 cu romanul Wunderzeit (Vremea minunilor), urmat apoi de Der kurze Weg nach Hause (Scurtul drum spre casă, 2002), Der blinde Masseur (Maseurul orb, 2006), Zaira (2008), Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească, 2011) și Der Mann, der das Glück Bringt (Bărbatul care aduce fericirea, 2016), apariții care s-au bucurat de o primire entuziastă în Elveția, Austria și Germania. Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi. Semnează periodic articole și eseuri în presa de limbă germană.
Turnul focului
Iane a fost uitat. Au trecut săptămâni și luni și n-a venit nimeni să-l ia ca să-i taie nasul, să-i zdrobească picioarele sau să-i smulgă limba, pedeapsa potrivită pentru vina lui. De fiecare dată când se deschidea ușa, se ridica în picioare, gata să-i urmeze pe străjeri. Dar n-a venit nimeni pentru el.
Iane s-a obișnuit cu starea asta de nesiguranță, nu întreba și nu protesta, mânca mesele sărăcăcioase pe care li le aducea când și când argatul Petriman și asculta nepăsător noutățile pe care le povestea acesta. Așa a aflat, la sfârșitul lui iulie 1593 – era întemnițat deja de un an –, că pe cer se arătase o lumină zburătoare, o stea cu coadă, și că toți oamenii din oraș erau înspăimântați. Prin mica fereastră a celulei lor, pușcăriașii au putut să vadă cum domnul, vel-vornicul, slujnicele, bucătarii și străjile stăteau în curte, la lumina făcliilor, arătând spre cer și vorbind agitați. Dar asta încă n-a fost tot.
În vara aceea s-a întunecat până și soarele pentru un ceas și jumătate. Animalele au devenit agitate, câinii au lătrat altfel, găinile s-au dus la culcare, păsările nu mai zburau, s-a făcut frig și întuneric. Oamenii au dat fuga la biserici, dar popii n-au vrut să-i îmbărbăteze: „Vedeți ce se întâmplă dacă păcătuiți întruna? Poate că de-acum soarele rămâne întunecat pentru totdeauna“. Totuși, s-a făcut iarăși lumină, cerul se îndura de oameni, încă nu era sfârșitul lumii, puteau răsufla ușurați. Dar nu pentru mult timp.
Nici nu trecuseră bine de asta și își făcuseră iarăși curaj, că, iată, nici în lună nu te mai puteai încrede. Într-o seară, chiar după ce a răsărit, luna s-a întunecat. Bisericile au fost iarăși luate cu asalt, s-au sărutat icoanele, s-au ținut slujbe, s-au rostit rugăciuni aprinse, au fost chemați sfinții și au fost implorați Domnul Isus și Sfânta Fecioară Maria. Toate astea au avut efect, luna s-a arătat din nou, pământul era salvat deocamdată, oamenii puteau să răsufle ușurați, dar trebuiau să fie cu ochii în patru. O asemenea încărcătură de semne prevestitoare putea să însemne un singur lucru: precis veneau vremuri rele, foarte rele, pentru oraș.
Însă mai întâi a venit un nou domnitor. Petriman le-a povestit pușcăriașilor că Mihai Vodă intrase călare în oraș, cu mare alai. Fanfarele, clopotele bisericilor și uralele poporului se auziseră chiar și în închisoare. Mihai Vodă a intrat călare în fortăreață, mai târziu a fost un ospăț pentru boieri și s-au împărțit pomeni bisericilor și sărmanilor. Poporul avea voie să mănânce și să bea pe cheltuiala noului domnitor și să petreacă vreme de trei zile.
Iane a rămas uitat, chiar și semnele prevestitoare au pălit în memoria oamenilor, fiindcă răul întârzia să apară. Treptat, pe nesimțite, dar fără oprire, balanța se înclina spre ce era amenințare. Toate își urmau cursul obișnuit: se nășteau copii și viței, unii mureau imediat, de parcă li s-ar fi îngăduit să arunce doar o scurtă privire asupra acestei lumi. Sau ca și cum, treziți la realitate, și-ar fi întors fața de la ea.
Se țineau cununii, dar și beții, se boteza cu râvnă, se preacurvea, uneori se și iubea, se înjura de cele sfinte și se mințea, așa că lumea iar a trebuit să dea fuga la biserică. Dar viața a devenit mai grea, povara dărilor, mai mare, la fel și ura împotriva otomanilor, cărora li se cuvenea un tribut tot mai consistent.
Dregătorii orașului îi arătaseră de mai multe ori lui Mihai Vodă că sufletul norodului clocotea. Străjile fuseseră nevoite de mai multe ori să apere turci ca să nu fie linșați. Oricine știa că ei erau acolo numai ca să impună interesele Înaltei Porți. Acum domnitorul era văzut mereu umblând îngrijorat pe zidul de apărare. De acolo, de sus, scruta și el pădurea ca și cum s-ar fi așteptat să capete niște răspunsuri de la ea. Sau privea peste pădure, peste valurile verzi al căror capăt nu se vedea. La orizont părea să fie ceva ce nu-i stârnea buna dispoziție.
Apoi a venit ziua când ușa temniței s-a deschis și a fost strigat numele lui Iane. Ieșea la aer pentru prima oară în ultimii doi ani, neîncrezător și nesigur pe picioare. Într-atât i se dezobișnuiseră ochii de lumina zilei, încât i-a luat mult până să poată recunoaște ceva. În fața lui se aflau o masă îmbelșugată și un scaun. Atât era de flămând, încât i-a trebuit multă stăpânire de sine ca să nu se năpustească pe loc la carnea de miel, la brânză și la vin.
Înfășurat într-o mantie lungă, împodobită cu fir de aur, domnul îl privea atent. Mihai Vodă avea o înfățișare impunătoare: înalt, cu nas ascuțit, sprâncene groase și barba deasă, neagră.
— Așază-te și mănâncă, a zis domnitorul încet, dar apăsat. A trebuit să repete îndemnul, fiindcă Iane nu s-a urnit din loc.
În vreme ce Iane mânca lacom, plescăind încântat, domnitorul l-a privit o vreme cu atenție.
— Deci tu ești Vin, a zis el apoi. Unul dintre oamenii mei și-a amintit de tine. Zice că ori ești smintit, ori profet. Ce ești?
— Smintit, Măria Ta. Cu siguranță doar un smintit.
— Nu poți să vezi totuși niște lucruri, semne prevestitoare, viitorul? Poate îți dai seama ce hotărâre trebuie să iau?
— Prefer să nu văd nimic. Și, în plus, aș fi acum în situația asta, dacă aș putea să prevăd viitorul?
— Nu ești decât un mincinos viclean. Te pun în libertate dacă…
Dar Iane a scuturat energic din cap și a refuzat să mai răspundă. Mai mult amuzat decât furios, domnitorul și-a mângâiat barba, părând să chibzuiască ce hotărâre să ia. O clipă a stat la îndoială dacă să-l execute sau totuși să-i dea drumul. Dar nici el n-a luat o decizie și Iane s-a întors în temniță.
Acceasta este legenda lui Iane, cel care voia să vestească primejdiile și care a ars, sau poate că nu. În vreme ce în următoarele veacuri orașul a fost prins de multe alte catastrofe – ciumă, marea foamete, cutremure, atacuri și ocupații, legenda asta a străbătut vremurile și fiecare a mai adăugat sau a mai lăsat ceva deoparte.
Astfel, optimiștii au susținut că Iane a reușit să se salveze. Că a fugit până la urmă, când flăcările s-au apropiat. Sau că focul oricum n-avea ce să-i facă închisorii de piatră și că înăuntru el ar fi fost în siguranță. Altora, mai pesimiști, le era limpede, dimpotrivă, că Iane arsese.
Legenda asta mai era povestită în București în 1892, când bunicul meu, pe vremea aceea un băiat de zece ani, s-a spălat într-o dimineață pe față, și-a împachetat lucrurile, și-a legat șireturile la ghete și s-a pregătit pentru prima, cea mai mare, călătorie din viața lui.
Fotografie principală realizată de Cristian Malide preluată din arhiva Azopan.
