La sfârșitul anului trecut, avea loc la MACAZ Teatru Bar Coop din București premiera spectacolului de teatru documentar „Țuhaus”, bazat pe istoria protestelor post-'89 din închisorile românești și pe povestea unui fost deținut, care, de altfel, își joacă propriul rol în piesă. În același timp, vestea unor noi modificări legislative, în urma cărora urmau să fie eliberați din închisoare peste 3.000 de persoane, a aprins și mai tare dezbaterea despre problemele sistemului penitenciar din România. 2017 a fost totodată un an de proteste constante, al căror numitor comun - anticorupția - a tot alimentat în spațiul public subiectul pedepsei prin privare de libertate. În acest context, regizorul Claudiu Lorand Maxim, împreună cu o echipă de actori, cercetători și jurnaliști, a documentat condițiile de viață și foarte puțin cunoscutele proteste din închisorile românești, în piesa „Țuhaus”, dar și într-o serie de materiale publicate pe platforma din jurul spectacolului. Ioana Ilie a stat de vorbă cu Claudiu Lorand Maxim despre viața fără libertate și problemele sistemice ale penitenciarelor, despre ce s-ar putea face ca închisorile să nu mai fie supraaglomerate și despre dreptul celor vinovați și pedepsiți de a-și spune public povestea. Următoarea reprezentație „Țuhaus” va avea loc pe 4 februarie la MACAZ.
Ce este „Țuhaus”?
„Țuhaus” este un argou folosit în pușcăriile din România. Înseamnă închisoare. Vine de la zuchthaus, care înseamnă închisoare în limba germană, dar are valența asta paronimă și cu zuhause, care înseamnă acasă. Țuhaus este un proiect de teatru documentar și jurnalism, care urmărește problema condițiilor de detenție din România și felul în care unii dintre deținuți le contestă.
De unde a început povestea acestui spectacol?
În 2016, deținuții din Iași s-au urcat pe acoperiș, și după aia protestul s-a extins în toata țara, la vreo 14 sau nu mai știu exact câte penitenciare. Deținuții intrau în refuz de hrană și se urcau pe acoperiș. Am devenit curios. La televizor le arătau familiile stând în fața închisorii, iar pe revoltați scoși bandajați. Până la urmă, este, totuși, un gest de curaj să faci protest într-o închisoare. Noi facem un protest și după mergem la o bere, dar dacă te urci pe un acoperiș în închisoare, e clar că sunt niște repercusiuni. (...) Am început să cercetez un pic zona asta și mi-am spus că mi-ar plăcea să fac un spectacol pe subiectul ăsta, care mi se părea și super actual. Așa am aflat că în 1997 a fost un protest și mai masiv, care a pornit din Jilava, unde vreo 3500 de deținuți care locuiau pe 1400 de locuri au intrat masiv în greva foamei, iar apoi protestul s-a extins din nou în toată țara. În semn de solidaritate, deținuții din Timișoara au ocupat podul închisorii și au dat foc la acoperiș. Din nou, în mai multe penitenciare s-a intrat în refuz de hrană. Mii de oameni aruncau pâinile pe geam. Putea să fie cea mai mare grevă a foamei colectivă din istoria României, o parte a istoriei sociale a României despre care nu se știe nimic. S-a scris puțin atunci și genul ăsta de evenimente s-au mai întâmplat și în 1999, și în 1990, fără să se scrie despre ele. Și care e miza aici? Protestele astea sunt de fapt un simptom a ceva ce merge dezastruos.
Drepturile omului la închisoare sunt niște idealuri.
Cum vezi tu închisorile din România?
Închisorile sunt un mediu super tabu, un mediu care se protejează, un mediu din care nu ies prea multe informații. Am fost întrebat la un moment dat într-o discuție cu publicul după spectacol, dacă Țuhaus are și mesajul de abolire a penitenciarelor. Da, dar trebuie să mergem de la coadă spre cap. Până la punctul în care să abolești închisorile, sunt probleme grave de întâmpinat. Din punctul meu de vedere, închisoarea trebuie înțeleasă ca un simptom. El vorbește despre bolile societății noastre. Dacă ai trata doar simptomul, nu ai rezolva absolut nimic. Totodată, din moment ce el deja există, nu mai ai cum să te prefaci că nu se întâmplă ceva fundamental grav. E suficient de supărător să ne gândim că facem tacit o convenție macabră. În orașele noastre, la câteva sute de metri de noi, există un loc complet tabu, complet închis, în care se încalcă flagrant drepturile omului. Doar faptul că suntem complicii acestui aparat e suficient să ne supere și motiveze să grăbim căutarea de alternative.
Mai demult, erai pedepsit în spațiul public, ca să se atragă atenția ș.a.m.d. Acum, totul este băgat sub preș, este igienic. Suntem pudici. Unul dintre oamenii pe care i-am intervievat spunea că drepturile omului la închisoare sunt niște idealuri. Și stai să te gândești că sunt 25.000 de oameni închiși în România, plus alte zeci de mii de oameni care au fost închiși pe parcursul anilor. Trăim într-o țară în care oameni ca mine și ca tine sunt închiși. Putem și noi să fim închiși. Până în 2002, puteai să fii închis că erai homosexual, poți să fii închis că fumezi iarbă, poți să fii închis din erori. Poți să fii închis pentru niște chestii pentru care nu are sens să fii închis, pentru că nu merită incriminate lucrurile respective.
Apoi am întâlnit mulți oameni care au vorbit de rușinea groaznică a faptului că au făcut închisoare. După eliberare e greu. Este grea revenirea în familie (în cazul în care o mai ai) și este super greu să-ți găsești loc de muncă. Asistența socială - un serviciu public esențial, discreditat groaznic astăzi - pentru cei care se eliberează este aproape de zero. Asistența socială este pentru grupuri vulnerabile - tu nu ești grup vulnerabil, după ce ai stat închis nu știu câți ani în închisoare?
Perioada când a început proiectul s-a suprapus cu protestele #rezist și isteria pro-DNA. Discursul acestor proteste ia închisoarea ca pe un simbol. Practic, ia un simtom al unei disfuncții sociale, până la urmă, și defilează cu el. Se mizează foarte tare pe închisoare ca ultim resort. De aici începe adevărata de-responsabilizare. Odată ce ți-ai băgat concetățeanul în închisoare, ai impresia că ți-ai achitat datoriile morale față de cetate. Majoritatea deținuților fac parte din categoria supranumită „găinari”, adică autori de infracțiuni minore. Dacă ne scandalizăm că nu se recuperează banii marilor corupți, de ce nu ne scandalizăm la faptul că sunt oameni care intră în pușcării fiindcă fură de foame? Sau intră în pușcării ca să aibă unde să își petreacă iarna. Ai impresia că închisoarea rezolvă totul, l-ai pedepsit și gata, dar din păcate nu rezolvă nimic. (...) Atenția se pune pe punitivitate și se ignoră tot ce se poate face înainte de a pedepsi: educație, condiții de muncă echilibrate, ieșirea din sărăcie, accesul egal la resurse și la un mediu psihic sănătos. (...)
În închisoare, ai voie să te plângi, dar trebuie să te plângi prin cereri tip. Iar cererile tip realmente nu se găsesc.
Cum v-ați structurat documentarea și cum ați ajuns la povestea lui Vlad? [Vlad Bălteanu, care joacă în piesă, a fost condamnat la mai mulți ani de închisoare pentru înșelăciune. În timpul detenției, a studiat dreptul, și apoi a dat statul român în judecată pentru condițiile de viață din închisoare. Vlad Bălteanu a câștigat procesul împotriva statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, n.r.]
Ne-am împărțit (eu, actorii Alexandru Potocean și Andrei Șerban, cercetătoarea Alexandra Voivozeanu și jurnalistele Oana Moisil și Andrada Lăutaru) și am făcut mai multe interviuri. Am tot discutat și am realizat că, în Iași, cei care au apucat să se urce pe acoperiș erau ăia care în cameră au titulatura de șmecheri, adică ăia care la rândul lor, în cameră, oprimă pe alții. (...) Și ne-am pus problema pe cine reprezentăm în spectacol, până la urmă. Dacă la protestele din 1997, vedeai scris pe cearceafurile din camere Șefi de cameră, nu ne trădați, deținuții sunt cu voi și revendicări scrise pe pachete de Carpați aruncate către jurnaliști, pentru ca aceștia să le trimită mai departe, acum era un protest al „elitelor”, speculat și de mii de lupte din interiorul administrației penitenciarelor. Totuși, protestul din 1997, despre care s-a spus că l-ar fi avantajat pe Sile Cămătaru, a fost un protest care a unit toată închisoarea și s-a extins în toată România. Protestau în masă mii de oameni nu în piețe, ci în interiorul închisorilor.
După aia, am tot căutat oameni pentru că voiam să invităm o persoană cu experiența detenției, să joace în spectacol. Au fost mai multe variante și, până la urmă, am rămas la Vlad Bălteanu. Am citit un articol al Andradei Lăutaru cu primul proces de la CEDO pe care Vlad l-a câștigat. Eram super emoționat când l-am sunat, i-am zis de spectacol și mi-a zis că el încă nu a terminat războiul cu autoritățile și că vrea neapărat să joace, că și-așa îi spune lumea că și-a greșit cariera, că trebuia să fie actor. Ce mi s-a părut super relevant la Vlad a fost că, prin reclamațiile insistente pe care le făcea în perioada în care a fost închis, a reușit să obțină niște condiții mai bune de detenție chiar și nefăcând parte din categoria șmecherilor. În închisoare, ai voie să te plângi, dar trebuie să te plângi prin cereri tip. Iar cererile tip realmente nu se găsesc. Vlad făcea rost de câte o cerere, o trimitea acasă, maică-sa i-o trăgea la xerox, și așa avea cereri tip. Insistența lui a a ajuns să funcționeze, la propriu, și pentru el și pentru alții și asta mi s-a părut extraordinar de frumos.
După ce l-am cunoscut pe Vlad, ne-am readaptat traseul documentării. Am vrut să facem interviuri cu persoane importante din trecutul lui. Plecând de la poveștile lui, am înțeles importanța unei a două piste. Contextul în care se regăsea înainte de închisoare în anii ‘90 era foarte important. Trebuia să facă lucruri, să trăiască mai bine ș.a.m.d. Cazul lui Vlad și cele la care am ajuns pe timpul documentării nu sunt cazuri despre care ai putea zice că sunt extreme. Nu e vorba de o bătrânică care fură flori din sensul giratoriu sau de cineva care fură ceva de mâncare. Oamenii ăștia ar fi reușit poate să se descurce și altcumva. Tocmai de-asta mi se pare că sunt cazuri cu o miză și mai mare. Dincolo de cum a structurat tranziția nevoia oamenilor, am vrut să descoperim cum a structurat tranziția dorința lor. (...) Viața multor mici antreprenori nouăzeciști, cum era și Vlad, semăna cu un malaxor de-ăsta care se învârte, se învârte, se învârte și mai aruncă câțiva pe margine, adică la închisoare. Mii de oameni au făcut aceleași lucruri și nu au ajuns la închisoare. Nu spun că e cinstit, dar anvengura îl face clar un fenomen și trebuie înțeles ca atare.
În legătură cu autoritățile, ce am observat în timpul documentării e că, dacă mergeam să întreb despre niște probleme super grave, în loc să-mi răspundă direct, persoana respectivă o dădea pe filozofie. Dar poți să îi spui, a, vrei s-o luăm pe filozofie, hai s-o luăm așa și să vedem unde mergem. Și exact asta i-am propus și lui Robert Cazanciuc [senator PSD, fost ministru al Justiției, n.r.]. Un reporter te întreabă despre facts - ce-ai decis acum, ce-ai decis atunci, nu și de ce ai decis, care e motorul din spate, care sunt interesele, care este ideologia. Cazanciuc a acceptat, ne-am dus în această formulă. El este atât de obișnuit să răspundă presei cu chestii care să laude parteneriatul public-privat, încât atunci când vine cineva să-ți ia un interviu despre închisori, ție ca parte a unui partid așa-zis de stânga, abia aștepți să vorbești despre privatizare.
De-asta a fost important pentru mine să fac spectacolul ăsta, în care un om vinovat își face discursul public.
De ce ați simțit nevoia să legați tema rezistenței deținuților de cea a privatizării penitenciarelor?
Acum nu vreau să fiu neapărat pesimist, dar vreau sa trag totuși un semnal de alarmă. Deși ne bucurăm de CEDO și de toate chestiile astea care sunt niște pârghii care au ajutat pe mulți, din păcate toate aceste pârghii cred că vor fi interpretate ca un faliment al pușcăriilor de stat și vor fi repuse în folosul ideii de pușcării private. Ne uităm la Robert Cazanciuc, care înainte să fie ministrul Justiției, a fost director adjunct la Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP), și care cunoaște sistemul penitenciar foarte bine. Vorbea non-stop despre amnistie, despre responsabilitatea societății, despre câte trebuie făcute înainte de a recurge la închisori. Totuși, ca decident politic, a vrut să încerce închisorile private. În închisori primești cele mai multe beneficii pentru zilele de muncă – de la vizite, la pachete, la plecat mai repede acasă. În această logică, munca este considerată cel mai valoros element al reabilitării, și pe bună dreptate. Dar pentru că închisorile nu au atâtea contracte, munca este o chestie de șantaj: dacă tu te bagi la muncă, înseamnă că ești super norocos și imediat gardianul te amenință că te taie de la muncă, pentru orice. O mare parte a salariului tău merge către ANP și ție îți revine un fâs. Dacă munca este considerată atât de valoroasă pentru reabilitare, ea trebuie să vină cu partea inerentă ei, remunerația. Altfel, e efectiv muncă cu condiționarea libertății, adică fix definiția sclaviei. (...) Dacă culpabilizarea devine un motor de profit, asta se va traduce în a incrimina excesiv fapte și în a încarcera excesiv - vezi cazul Americii, unde sunt zeci de lobby-iști pe cap de guvernator. Apoi interesul unei închisori private ar fi contrar cu interesul de a avea o societate mai pașnică, în care să nu se mai întâmple propriu-zis crime, violuri, furturi.
Am văzut că ați organizat discuții cu publicul după spectacole. Ce reacții ați primit din partea spectatorilor?
Discuțiile de după spectacol sunt, practic, parte din proiect. Unii dintre cei care au văzut spectacolul au venit la următoarele reprezentații, doar pentru discuțiile de după. (...) Am fost întrebat după o vizionare, Bine, bine, Vlad regretă că a făcut fapta sau regretă că a fost prins? Ce mi-a plăcut enorm și ce cred că a provocat o parte bună din spectatori este legat de nedumerirea față de cine are dreptul să vină într-un spațiu de cultură și să-și afișeze mesajul. Ai dreptul dacă ești spălat și curat? Da, ai dreptul. Ai dreptul dacă ești vinovat? Țuhaus este povestea unui om care a fost supra-pedepsit, care a pierdut chestii ireparabile. Mai e nevoie de cenușă și autocritică? Pe mine asta mă interesează foarte mult: cine are dreptul să-și facă propriul discurs public? De-asta a fost important pentru mine să fac spectacolul ăsta, în care un om vinovat își face discursul public. (...)
Pe lângă discuții, am lucrat și la o publicație a spectacolului, Țuhaus, scurtă radiografie a sistemului penitenciar. Publicația servește ca un mic ghid de buzunar, sintetizează cele mai semnificative revolte din 1990 încoace în penitenciare, plus, conține niște mici teasere din interviuri care pot fi citite integral pe țuhaus.ro. Colega noastră, Andrada Lăutaru, a mers prin toată țara și a luat interviuri personajelor-cheie din istoria asta post-decembristă a penitenciarelor. Dacă stai să te gândești, din 1990 până în 1997 a fost un singur director al ANP. A încercat să găsească principalele proteste și să meargă un pic în istoria lor, și așa a găsit niște materiale prime time, aș zice eu. În 2004, de exemplu, la penitenciarul de minori din Craiova, unuia din cameră nu i-a venit un pachet pe care l-a primit la vizită și în care avea niște papuci cu care voia să facă troc. Să nu poți să-ți onorezi trocul e super nasol în închisoare. El era șeful de cameră și a făcut un protest, au blocat ușile cu paturile și au dat foc la saltele. Într-un minut, au ars toți ca la Colectiv. Șeful de tură a fost retrogradat, a picat țap ispășitor într-un sistem care e foarte obișnuit să aibă țapi ispășitori. Toți pușcăriașii au brichete, toți pușcăriașii au saltele, și-ar putea da toți foc în momentul ăsta în toată țara. Fostul șef de tură e acum într-o funcție mai mare decât cea din care a fost dat inițial afară, iar Andrada a vorbit cu el despre lucrurile astea.
Cum e să lucrezi în același timp cu actori profesioniști și non-actori?
Până acum, am făcut mult teatru cu actori non-profesioniști și îmi place foarte mult. M-au învățat să prețuiesc mai mult doar lucrurile care realmente contează pentru spectacol și să fiu mai puțin stresat de importanța a fel de fel de apanaje. Abia acum realizez cât de prețios e. Nu mai contează cum e tradiția că trebuie să fie.
Tot timpul se imaginează cum e în teatrul „adevărat”, cum e spectacolul. A te întreba cum se face „teatru adevărat” alături de oameni care nu fac asta for a living e tot timpul un exercițiu de imaginație și re-imaginație foarte plăcut. (...)
Avem un prim layer de amintire, de istorie subiectivă, și felul minunat cum o reface și interpretează Vlad. El fiind povestitorul, își permite să facă dreptate și să ironizeze personajele cu care s-a întâlnit și pe care nu le-a plăcut. Al doilea layer sunt întâlnirile pe care le-am avut cu Cazanciuc, cu foști colegi de detenție de-ai lui Vlad, cu directorii de la Jilava.
Ce presupune mai exact lucrul colectiv la un spectacol?
Eu sunt foarte recunoscător față de toată echipa. Au avut multă răbdare, și a contat foarte mult răbdarea. Nici eu nu știu foarte bine cum e cu lucrul colectiv, uneori se întâmplă să iasă, alteori poate să iasă o catastrofă. Mi s-a părut o echipă super matură, dar super matură în sensul că dincolo de ce știe fiecare să facă, am fost pe același gând. (...)
Pe Alexandru Potocean l-a interesat proiectul pentru că era foarte curios ce se întâmplă în închisori dincolo de miturile care circulă în afara lor, iar pe Andrei Șerban fiindcă a cunoscut cazul și greutățile cu care o rudă a lui s-a confruntat făcând închisoare, în încercarea de a lua pe seama ei o parte din pedeapsa altcuiva. Vlad Bălteanu a scris prologul și aici spune clar că spectacolul ăsta este o luptă din războiul lui. Mișa Dumitriu și Alex Horghidan, care au semnat scenografia și realizează live proiecțiile, sunt din nou, foarte articulați politic, iar asta a fost semnificativ pentru felul în care am lucrat împreună. Alexandra Voivozeanu a fost cea care a scris textul. A pornit de la textele de dicteu automat ale lui Vlad, care scrie extrem de bine, a sintetizat toate interviurile și le-a adus la forma actuală. De asemenea, sunt recunoscător Andradei Lăutaru. Munca ei se vede cel mai bine în site-ul www.tuhaus.ro și în publicația Țuhaus, scurtă radiografie a sistemului penitenciar, a căror realizare le-a coordonat cu super dedicare. Totodată ea ne-a dus la Vlad.
Ce planuri aveți cu spectacolul pe mai departe? V-ați gândit să-l jucați și în penitenciare? Țuhaus 2?
Anul ăsta, vreau să încercăm să facem un turneu mai mult pe la case de cultură. Ne-am gândit și la penitenciare, nu cred că o să fie posibil. Am întâmpinat deja foarte multe blocaje în documentarea pe care am făcut-o, dar o să încercăm să ajungem cu piesa în locuri în care ajung și deținuții.
Mă gândesc la Țuhaus 2, dar nu știu încă. Mă interesează tema asta cu pedeapsa pentru că e o bubă de puroi, e un compromis pe care ajungem să-l acceptăm cu toții tacit. Noi toți colaborăm la încălcarea flagrantă a drepturilor altor oameni, pentru că nu știm ce să facem altceva, și băgăm totul sub preș. Prin ordin de ministru, mâncarea este un pic peste 3 lei pe zi per deținut, sunt oameni care se bagă la închisoare iarna de frig, am întâlnit oameni care spun că înseamnă că le place acolo. Băi, dar asta nu înseamnă că e atât de rău afară, încât preferi acolo?
