Cu întrebarea din titlu se deschide prezentarea performance-ului (anti)aging. Răspunsul din spectacol este complex, include amintiri, materiale sau imateriale, toate puse în context și analizate. În (probabil) cel mai lung performance durațional creat până acum în România, coregrafele Mihaela Dancs și Mădălina Dan produc arhivarea performativă și progresivă a prezentului de-a lungul a 30 ani. Început în 2011, (anti)aging este un laborator creativ format dintr-o succesiune neregulată de reprezentații în care cele două artiste colectează informații la nivel personal, profesional și general, având ca termen final anul 2041. La începutul acestei luni, două reprezentații au marcat 10 ani de la premieră sau mai bine zis, de la debutul performance-ului.
Fiecare reprezentație (anti)aging include materialul performativ original, adaugă informații privind perioada dintre precedenta reprezentație și cea actuală, analizează informațiile vechi și noi din perspectiva prezentă, ceea ce poate produce devieri ale perspectivelor anterioare, propune un material nou sau îl prezintă pe cel existent în formate noi. Reprezentațiile sunt astfel conectate între ele prin structură și conținut și deși fiecare poate fi înțeleasă independent de celelalte, ele alcătuiesc un singur discurs, întins pe 30 ani. Demersul este diferit de un performance – serial pentru că nu urmărește o evoluție spectaculoasă de la un episod la altul, fiind perceptibil mai degrabă ca o acțiune continuă decât ca un ansamblu de discursuri individuale. Căci nu există efectiv pauze. Ceea ce se suspendă între spectacole este doar reprezentarea cu public, altfel elementele (acțiuni, idei, perspective) care vor face parte din arhivă se produc și vor fi adăugate la următoarea reprezentație.
Artistele denumesc spectacolul „ambulatoriu antiaging”, o formă de analiză și arhivă nu atât a îmbătrânirii, cât a memoriei. Prima imagine din spectacol — două doamne în vârstă — stabilește paradigma: Mihaela și Mădălina le interpretează astăzi pe Mihaela și Mădălina din viitor și se adresează lor. Practic, sunt straturi multiple de reprezentare cu care artistele se joacă tot timpul: vorbesc despre trecut, se află în prezent, se adresează viitorului. De la ultima reprezentație vizionată de mine, în 2013, lucrurile au evoluat, dincolo detalii exterioare precum schimbarea ochelarilor de soare și scurtarea pantalonilor de lucru. În prima scenă, în mare măsură construită cu instrumente teatrale – se bazează pe text, presupune o narațiune, are personaje - pare că aptitudinile actoricești ale artistelor s-au rafinat, deși nu e vorba propriu-zis de actorie, cât mai degrabă de un reenactment al unor identități viitoare în care Mihaela și Mădălina la persiflează din prezent, cu amuzantă malițiozitate, pe „venerabilele” Mihaela și Mădălina din viitor (variante ironice de Iris Apfel, celebra fashion icon pentru vârsta a patra).
Sunt mai multe istorii în acest spectacol: o istorie a relației umane dintre artiste, cu vulnerabilitățile și sincopele ei; o istorie a profesiei și a domeniului cultural, cu poziționări care se ajustează în timp – opinia Mădălinei Dan despre lipsa de relevanță socială a dansului contemporan s-a ameliorat după ce artista a lucrat constant în contexte internaționale, în spații în care arta contemporană are o greutate mai mare decât în România. Se produce o contaminare de idei, atitudini și ipostaze corporale. De exemplu, mișcările inspirate de surfing ale Mihaelei (în viața căreia acest sport ocupă un loc important) sunt preluate de Mădălina. Corpurile lor au mai multe „piei”, sunt costumate pentru bătrânețe, pentru lucru sau nu au niciun costum. Corpul este un suport al memoriei pentru că înregistrează timpul. Exersarea poziției de balet nr. 5 (cred) în nuditate frontală oferă un moment de vulnerabilitate și onestitate la care publicul reacționează printr-o liniște perfectă, așa cum în 2013 reacționa la mărturisirea unui moment dificil din viața personală a uneia dintre artiste. Se produce aici o punte de comunicare, un fel de împreună al dansatoarelor și publicului. Și asta chiar dacă spectatorul prezent în sală nu este destinatarul direct al spectacolului. „Spectacolul pe care vi-l lăsăm moștenire” repetă obsesiv Mihaela în intro, adresându-se Mihaelei și Mădălinei din viitor. Sfaturile, mărturisirile, comentariile destinate acestui public potențial, restrâns și individualizat („Dragă Mădălina, dragă Mihaela”), pentru care spectacolul este înregistrat, sunt reprezentate în fața unui public live, prezent în sală, anonim și numeros (cât poate fi de numeros în pandemie). E un spectacol în spectacol, cu publicuri diferite: destinatarii mesajului sunt în alt spatiu și în alt timp, spectatorii prezenți devin parte din mesajul înregistrat. În aceste recente revizitări ale performance-ului orginal, Mihaela și Mădălina au folosit filmări din arhiva reprezentațiilor anterioare și o diagramă care conține toate informațiile personale, profesionale și despre performance. Spectacolul a fost astfel actualizat tehnic și conceptual, producându-se nu doar evoluția firească, în parametrii conceptului inițial, ci și a limbajului artistic și a instrumentelor performative.
Colateral, (anti)aging marchează și spațiile în care a fost reprezentat, unele dispărute astăzi (Cartierul de Dans, Zona D). În 2013, am văzut acest performance într-un spațiu deschis recent la acea vreme, Sala „Stere Popescu” a Centrului Național al Dansului București. Era un moment de bucurie: o instituție „vagaboandă”, rămasă fără spațiu după ce fusese evacuată în 2011 din clădirea Teatrului Național București (în timpul renovării, TNB și-a recuperat integral spațiul, eliminând CNDB și Teatrul de Operetă „Ion Dacian” care își aveau sediile acolo), reușea să se materializeze din nou. În acea reprezentație, erau cuprinși și cei doi ani de invizibilitate a CNDB.
(anti)aging nu e un performance despre îmbătrânire, e despre memorie și neuitare. Este o arhivă a sinelui, a corpului și a timpului, o hartă emoțional-rațională a evoluției artei performative contemporane și a raportărilor individuale la aceasta, un studiu practic asupra prieteniei și colaborării. Nu știu când vor fi următoarele reprezentații, dar este cert că ele se vor produce, în diferite spații și contexte, până în 2041. Ar fi păcat să le pierdeți.
FOTO main: Alina Ușurelu
(anti)aging
Concept, coregrafie, interpretare: Mădălina Dan și Alexandra Mihaela Dancs
Editare video și concept grafic: Alina Ușurelu
Producție: Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, E-motional Bodies & Cities/Fundaţia Gabriela Tudor, artsf
