Alături de co-regizoarea Tsou Shih-ching, premiantul recent de la Cannes Sean Baker urmărea, în Take Out (2004), du-te-vino-ul unui livrator chinez pe bicicletă, prin New York. O călătorie la capătul nopții care nu are nimic glorios în ea – și tocmai de aceea, pentru că a devenit atât de comună încât trece neobservată, Baker și Tsou au avut dreptate să o filmeze.
Probabil din obișnuință, am tot așteptat un plot twist care să scoată Take Out de pe șinele stabilite, să rupă un pic ritmul. Ghinion: filmul e prea riguros pentru a-și permite asemenea scurtături sau găselnițe. Aici, marea ruptură e chiar faptul că nu există niciuna: totul e etaj după etaj, sonerie după sonerie, pedalat în ploaie iar și iar, într-un maxim de proximitate cu senzația reală, aproape dezumanizantă, a experienței de lucrător precar. Chiar și pretextul poveștii – Ming Ding (Charles Jang), protagonistul, are de restituit o sumă importantă unor cămătari până la finalul zilei – nu generează altceva decât o supradoză de drumuri, o cantitate și mai mare de rutină, un efort replicat la infinit, în cadre secționate. Take Out e cu siguranță filmul care nu s-a temut vreo secundă de expresia „more of the same” și care, dimpotrivă, a înțeles că orice tentativă de fentă înseamnă a trișa cu biografia reală a oamenilor pe care îi reprezintă. În fond, miza structurii sale ține de această repetiție, o buclă infernală care aspiră viața protagonistului și o comprimă într-un set de acțiuni cum nu se poate mai mecanice.
Desigur că totul, la finalul zilei, se poate justifica în termeni de necesitate cinematografică. Important e doar ca această necesitate să nu facă ecran, în moduri oportuniste, țesutului sensibil pe care se ridică. Or, forța filmului e că nu pare niciodată că se joacă de-a umanismul, că pozează îngrijorarea de undeva de deasupra, că se apleacă strategic asupra acestui destin „mărunt”. În schimb, ce primim e o experiență de vizionare nu atât imersivă, cât mulată pe coordonatele hiperrealiste ale situației, la limită documentară în pasiunea cu care excavează tot absurdul tragic și tot tragismul impardonabil al acestei munci. Căci dincolo de periplul redundant al lui Ming Ding prinde să se dezvăluie un întreg etaj social în jurul acestui restaurant care devine in extremis un centru comunitar. Lucrând cu actori amatori și oameni care se joacă pe ei înșiși, filmul descoperă o panoplie bogată de figuri, ca o corecție a lozincilor electorale despre diversitate și multiculturalism parașutate din avion: cu alte cuvinte, o perspectivă la firul ierbii despre cum se simte concret acest creuzet de populații, între frica de a fi umilit sau furat și solidaritatea nesperată din noapte.
Repetiția, evident, ascunde o anticipație. Pare firesc ca pattern-ul acesta să anunțe ceva. E un sentiment explorat din belșug de duo-ul regizoral. Cât din istoria cinemaului se bazează, de fapt, pe ideea ulciorului care nu merge de multe ori etc. etc.? Baker și Tsou știu asta prea bine, căci ne forțează să deschidem ușă după ușă așteptând în spatele lor cine știe ce peripeții – orice, numai nu o interacțiune cinstită între clientul care plătește și livratorul care înmânează. Însă tot ce vedem – de la rasism la clasism și chiar la compasiune – e mai degrabă soft. Take Out n-ar fi nimic fără paranoia spectatorului. În această masă de cadre comune, abia discernabile, alăturate bezmetic de o cameră care mimează graba și neglijența – Baker a făcut și imaginea –, orice secundă în plus pare nelalocul ei, ca și cum ar anunța ceva. Regia se joacă cu asta atunci când, de pildă, ne arată borcanul rămas la vedere în care Ming Ding tot îndeasă bacșișul: veritabilă pușcă cehoviană care trebuie că va dispărea – doar așa ne învață manualele.
Numai că, în viața reală, lucrurile sunt deopotrivă mai complicate și mai simple de-atât. La nivelul construcției dramaturgice, Take Out se vrea de-a dreptul rudimentar: fără fasoane, fără artificii și fără – dacă se poate – cinema. Totul ține de un imediat al supraviețuirii, în care singura grijă e mijlocul de transport, gagne-pain-ul indispensabil al tuturor – lecția de neuitat a Hoților de biciclete (1945) al lui De Sica, încă actuală și sociologic. De altfel, cele mai legate discuții ale acestui film în esența lui mut, care ne plasează în compania unui erou scufundat în tăcere, în parte pentru că își știe viața amenințată, în parte pentru că trăiește într-o țară căreia nu îi vorbește limba, sunt despre prețul bicicletelor și samsarii care fac speculă. În rest, Take Out e realmente un film de acțiuni, care ne pune mereu „în situație”: acest demn urmaș al neo-realismului care e Baker înțelege că atenția pentru deposedați și marginali e un simplu slogan atâta vreme cât nu se vede însoțită de o preocupare pentru concretul lumii. Stând cât mai aproape de ziua posacă a acestui om, Take Out va fi obținut fulguranțe aproape poetice – dacă n-ar fi atât de teribile – din prezența unui biciclist pe o stradă udată de ploaie, sau din lumina urâtă de neon care se stinge brusc, anunțând sfârșitul încă unei zile.
E nevoie de talent și o anumită sensibilitate pentru lucrul mundan ca să obții asemenea efecte. Sau ca să scoți, din alternanța dintre pedalatul protagonistului și pârlirea unor creveți la wok, un fel de concentrat al experienței de a fi imigrant ilegal în America. Take Out e un film cu un perimetru modest, tipic pentru o colivie: însă în bogăția sensibilă pe care o sondează în interiorul acestui perimetru devine perfect universal, o privire frustă, dar empatică asupra exploatării permise cu seninătate de lumea noastră.
