A fost o perioadă prin anii 2000 când cele mai multe întâlniri mi le dădeam la fântâna de la Universitate. De obicei după-amiaza sau seara. Cert e că de fiecare dată când stăteam acolo și așteptam întâlnirea, apărea cineva și îmi cerea țigări. Cei mai mulți erau cerșetori sau alți studenți care-și întrețineau răbdarea cu tutunul meu. Dar uneori, dădea peste mine și pachetul meu de țigări câte un om care părea aterizat în trupul altui om. Un duh care, în mod normal, nu ar fi avut ce căuta în locul ăla decât ca să-mi ceară mie în mod expres o țigară și să îmi facă o „fază”. Eram ca un magnet pentru nebuni în vremea aia, asta și pentru că aveam timp să aștept mai mult, să ascult. Niciodată nu se repetau întâlnirile cu același nebun. De fiecare dată duhul nebuniei vorbea prin trupul altui om. De obicei nebunul avea și la trup ceva special, o uitătură, un mers mai pe dos, un păr mai încâlcit sau niște gesturi mai smucite.
Într-o zi, însă, cum stăteam și fumam sprijinit de un gard la fântână, s-a apropiat de mine un domn foarte simpatic cu un zâmbet larg pe față, privindu-mă în ochi ca și când ne-am fi știut de undeva. Nu părea foarte special. În mână avea o sacoșă curată, de genul celor cusute în casă, din care scotea câte un colț de pâine pe care îl fărâmița și îl arunca vrăbiuțelor (nu erau așa mulți porumbeii în vremea aia în București). Din prima m-a întrebat dacă am o țigară. I-am zis că da și i-am și dat, dar nu a luat. S-a uitat cu coada ochiului la pachet și a zis zâmbind că nu vrea, că a vrut doar să vadă dacă sunt cine credea el că sunt. Aha, deci încă unul care pare altcineva, mi-am spus. A continuat cu o serie de întrebări despre vrăbiuțe, dacă știu să fac diferența între vrăbioi și vrăbiuță, spre exemplu. Nu știam. Mi-a explicat. Vrăbioii au mai mult maro pe piept și pe cap. Nu aveam smartphone pe vremea aia ca să verific informația, dar l-am crezut. Diferențele erau în fața mea.
Era contemplativ hrănind vrăbiuțele. Se uita în zare lăsând firimiturile să îi curgă pe vîrful pantofilor fără grabă. Zâmbea și fărâmița pâine și vorbea. Toată viața lui își dorise să știe ce e în clădirea aia din față, mi-a zis la un moment dat. Era Teatrul Național. S-a uitat la mine surprins. Teatru? Apoi, din senin, m-a întrebat dacă știu ce n-a văzut niciodată Dumnezeu pe Pământ până acum. Un om mai bătrân decât el, mi-a răspuns zâmbind după o pauză. Și a plecat mișcându-se încet prin aglomerația de la Universitate. Nu l-am mai întâlnit pe urmă. Un exemplar uman misterios, pe care am regretat după ce s-a evaporat în mulțime că nu l-am luat cu mine până la casa de bilete să îi fac un cadou și apoi să îl eliberez. Era un nebun care merita o recompensă. Era nebunul meu și îl scăpasem printre degete.
Nu am mai așteptat de mult timp pe cineva la fântâna de la Universitate, acum așteptarea se petrece cel mai des pe Facebook sau pe vreun Messenger, aștept Like-uri sau comentarii sau vreun link nou cu ceva interesant de citit. Șansele să mai fiu atent la o apariție insolită, reală, ar fi, probabil, rapid distruse de o notificare care ar apărea peste planețica mică cu albastru închis din colțul rețelei sociale pe care nu poți să o lași nebăgată în seamă. Acolo este viața, în planețica aia mică peste care apar numerotate notificările, unde-am găsit zilele trecute un mic articol pe Facebook despre o balenă foarte specială. Era o balenă care semăna cu omul pe care îl întâlnisem la fântână. Era iar vorba despre un duh care se născuse în trupul greșit, de data asta de balenă.
Povestea ei era puțin mai științifică totuși: cu vreo 10 ani înaintea întâlnirii pe care am avut-o la fântână, în 1989, Marina Americană a înregistrat în Pacific niște sunete ciudate scoase de o balenă. Bill Watkins, un cercetător american, a realizat din înregistrările sunetelor scoase de animal că e vorba de o balenă foarte specială pentru că emisia cântecului ei se făcea pe o frecvență de 52 Hz, o frecvență pe care nu mai comunica nicio altă balenă. De obicei balenele albastre comunică pe frecvențe cuprinse între 10 și 40 de Hz, iar alte balene pe 20 Hz. Era o balenă foarte singură care nu reușise să comunice niciodată cu altă balenă. Bill Watkins a înregistrat-o timp de 12 ani și în tot acest timp mamiferul a apărut mereu ca o voce solitară, fără vreo șansă să întâlnească pe cineva în adâncul albastru. O voce pusă în trupul greșit, la fel ca bărbatul de la fântână.
În mod ironic, le-ar fi mai ușor oamenilor să reîntâlnească o balenă singuratică înotând prin apele oceanului, decât un bărbat care hrănește vrăbiuțe și care nu a intrat niciodată în clădirea Teatrului Național. Leonardo DiCaprio prin fundația sa a donat 50.000 de dolari unui proiect cinematografic care își propune să găsească și să filmeze balena singuratică într-un documentar realizat de regizorul Josh Zeman si actorul Adrian Grenier. În definitiv, o balenă singuratică ar putea trece ușor drept o balenă nebună care vorbește fără să o poată înțelege cineva. O balenă care aruncă întrebări fără răspuns în adâncul oceanului.
Ilustrație: Megan Lynn / Tumblr
