Istoria online a meteorologiei consemnează că vântul a bătut cu 35 km/h în Washington D.C. în după-amiaza zilei de 6 ianuarie 2021, ceea ce a făcut ca steagurile mulțimii strânse în jurul Capitoliului să se întindă peste șepcile roșii, într-o imagine dramatică. Erau steaguri albastre și roșii pe care scria „TRUMP”, steaguri americane în mai multe variante, unele cu simboluri ale grupurilor de conspiraționiști și ale milițiilor pro-Trump, tot felul de drapeluri naționale.
Steagurile au pătruns apoi în clădirea Congresului, pe culoarele dominate de statui și tablouri cu proprietari de sclavi și aboliționiști. Un bărbat a purtat pentru prima dată în Capitoliu steagul confederat, simbol al Sudului sclavagist devenit azi unul al supremației albilor. Femeia împușcată în timpul asediului fusese văzută afară cu un drapel galben cu un șarpe, inventat de un proprietar de sclavi din vremea Revoluției Americane.
Amestecul acesta de culori și înțelesuri ascunse e rezultatul a patru ani de divizare, ură și furie, pe care Donald Trump le-a stimulat aproape la fiecare ieșire publică. Desigur, nu el a inventat rasismul, armele existau și ele dinainte, apetitul pentru conspirații e profund uman. Însă el a fost suficient de iresponsabil încât să cultive credințele și fricile americanilor, să le hrănească și să le facă să lucreze pentru interesele sale. Nimic nu e prea mult atâta timp cât aduce putere și bani, asta a învățat repede Trump. Cât steagurile astea flutură împreună, iar alții se chinuie să le coboare, rămâne timp pentru celelalte jocuri: numiri și legături scandaloase, evaziuni fiscale, grațieri. Prin toate aceste jocuri el rămâne omul din centrul atenției, iar asta e cel mai important.
Mandatul lui a avut 1461 de zile, însă a părut mult mai lung și a fost numit, cu seriozitate, „era Trump”. Despre președinția lui Donald Trump au apărut deja peste 1.200 de cărți, și multe altele vor veni probabil în anii următori. Le-au scris și le vor scrie oameni care i-au fost apropiați, jurnaliști legendari, rude și cercetători. Mii de ore late night show și mii de prime pagini mai târziu, știm încă prea puțin despre Trump.
Cum se împacă imaginea unui septuagenar supraponderal cu cravate prea lungi și pantaloni prea largi cu trupul de Rambo încordat pe trăgaciul unui lansator de rachete, așa cum e reprezentat pe niște steaguri vândute către fanii săi cu 17,98 dolari pe Amazon? Cum a ajuns un miliardar new-yorkez care a tăiat (din nou) taxele pentru marile corporații erou în ochii a milioane de oameni care nu-și permit o asigurare medicală? Cum reușește un om care i-a etichetat pe migranții mexicani ca traficanți de droguri și violatori să strângă voturi de la comunitățile hispanice din State? De ce minune e nevoie ca un om înregistrat în timp ce jignea femeile și își instruia interlocutorul despre desfășurarea unui abuz sexual ca la carte să obțină 47% din voturile femeilor albe, mai mult decât femeia împotriva căreia candidează?
„Sunt tipul care iese basma curată din orice”, obișnuia să le spună Trump colaboratorilor săi, scrie Michael Wolff în a doua sa carte despre fostul președinte, Siege: Trump Under Fire. Convingerea sa vine dintr-o istorie de animal de pradă capitalist, în care oamenii sunt doar instrumente prin care ajungi la bani și putere, iar cel care e în vârf nu răspunde pentru nimic. Trump e fiul unui arhetip american, pe care s-a luptat mereu să-l întreacă, scrie Wolff: Frederick Christ Trump făcuse avere din imobiliare, trecuse printr-o serie de anchete de evaziune fiscală, credea în câștigul obținut cu orice preț și și-a învățat fiul că lumea e un loc periculos, că trebuie să lupte și să fie „un ucigaș”. Donald s-a zbătut mereu să-i facă pe plac și să-l întreacă.
Trump e un narcisist ca la carte, iar mulțimile se strâng în jurul unui asemenea personaj pentru că ajung să traducă trăsăturile sale drept încredere în sine, stăpânire și șarm, aceleași calități pe care un lider trebuie să le arate mai ales în perioade de criză. Narcisismul înseamnă însă și o hipersensibilitate la critică, lipsă de empatie, lipsă de atenție la ce au alții de spus, nevoie de recunoaștere sau inflexibilitate.
Însă, odată ce și-a conturat imaginea, e de ajuns pentru un astfel de om să mimeze în mod grosolan niște gesturi pentru a părea, după caz, patriot sau credincios. Într-una dintre fotografiile iconice ale ultimelor luni, Trump pozează cu o Biblie în mână în fața unei biserici de lângă Casa Albă, ce fusese afectată de un incendiu în timpul protestelor iscate de moartea lui George Floyd. Pentru ca acea fotografie să fie posibilă, forțele de ordine au folosit gaze lacrimogene și gloanțe de cauciuc pentru a împrăștia protestatarii din zonă, un preț prea mic din punctul de vedere al lui Trump. După discursul pe care l-a ținut anul trecut la o reuniune a conservatorilor, a îmbrățișat și a sărutat steagul american. Și-a însoțit gestul caricatural cu cuvintele: „I love you, baby!”. Ceea ce putea fi interpretat drept un sacrilegiu a devenit, după caz, o altă poznă de-a lui Trump, respectiv o dovadă de patriotism.
În lumea sa ridicolul nu există. La finalul unui portret publicat în 1997 în The New Yorker în care încercase să vadă cum arată viața interioară a unui miliardar, Mark Singer ajungea la concluzia că Trump cel atât de preocupat de lux în toate formele sale a aspirat și a atins luxul suprem: o existență nederanjată de frământările unui suflet.
În lipsa frământărilor, Trump poate fi orice i se cere și poate face orice nu înseamnă prea mult efort, atâta timp cât e aplaudat. Una dintre atribuțiile sale preferate de-a lungul mandatului de președinte a fost să grațieze curcani înainte de Thanksgiving. La sfârșitul ceremoniilor în care rostea cuvinte formale și mângâia câte o pasăre în aplauzele și râsetele mulțimii, Trump se retrăgea aplaudând: „A fost grozav. Foarte distractiv”. Fusese în centrul atenției, oamenii erau bucuroși, nu stătuse în vreo întâlnire prea lungă și înconjurat de hârtii, așa că ce-și putea dori mai mult? La fel de ușor putea, atunci când i se cerea, să întindă degetul spre cineva din public și să zică replica din The Apprentice: „You’re fired!”.
Chiar dacă acțiunile din ultimele luni ne pot duce la concluzia asta și chiar dacă atrage extremiști din mai multe categorii, Trump nu poate fi un dictator de seama celor care au cutremurat secolul trecut. Și asta din simplul motiv că un dictator știe ce vrea și folosește orice resurse pentru a ajunge acolo. În cazul fostului președinte „e doar Donald Trump care îl joacă pe Donald Trump, luptând pentru a câștiga, dar fără a ști de ce”, scrie Dan P. McAdams într-un profil psihologic publicat în The Atlantic. Există însă câteva răspunsuri la „de ce?”: Trump trebuie să fie în prim plan, să fie cel care nu greșește, iar orice greșeală e contracarată cu minciuni și uneori violență. Acționează haotic, iar asta îi derutează pe cei care caută o logică în acțiunile sale pentru a-l opri.
Cu câteva ore înainte să plece de la Casa Albă, Donald Trump a vorbit aproape 20 de minute despre ce consideră fostul președinte a fi realizările mandatului său și despre moștenirea pe care o lasă Americii, cu patru steaguri americane în spate. Din tot discursul — încă unul pe care presa l-a verificat la virgulă pentru a-l curăța de minciuni și exagerări — mi-a rămas doar o frază de la final: „Mișcarea pe care am pornit-o e abia la început.” După atacul asupra Capitoliului de-acum două săptămâni, promisiunea asta poate fi luată drept o amenințare în toată regula. E greu de imaginat că Trump are un plan, însă asta nu-l face mai puțin periculos în anii ce vin.
