În plin val de true-crime content, suferința a devenit divertisment pentru mii de oameni și sursă de inspirație pentru scenariști. Din asta s-au născut două dintre cele mai discutate seriale ale momentului de peste ocean. Să vedem ce e cu ele.
Am mai spus și o mai spun, sunt fan true-crime. Prietenii și chiar necunoscuții de pe internet fac mișto de mine pentru că „mă relaxez” uitându-mă la documentare despre criminali în serie și seriale precum Criminal Minds, care a devenit pentru mine un fel „păturică” când am unul dintre episoadele mele depresive. Nu vreau să discut despre depresia mea aici, sper că nu este singurul lucru care mă definește, dar cu siguranță este boala cu care merg mână-n mână în fiecare zi. Și s-a mai discutat pe internet la nesfârșit despre true-crime ca despre un fenomen în care spatele căruia se ascund oamenii cu mari traume și psihopații. Am traume dacă sunt fascinată de criminali în serie? Tot ce se poate. De fapt, mai mult ca sigur. Dacă cineva mi-ar analiza istoricul de căutări Google, ar ajunge la concluzia că da, probabil mă pregătesc să comit o crimă. Dar fascinația mea nu este față de criminali per se, ci față de cum un context socio-politic, familial, relațional, poate naște un monstru. Niciodată n-o să-i consider pe Ted Bundy, Jeffrey Dahmer sau John Wayne Gacy „eroii mei”, au distrus nenumărate vieți și ar merita uitați de public. Nu infamia lor mă interesează, ci felul în care societatea, dar și propriile lor alegeri, istoriile personale, i-au „transformat” în criminali. Când ajunge cineva să fie satisfăcut sexual în a vedea viața scurgându-se din ochii unui om? Cum și când s-a ajuns aici? Cât este nature, cât este nurture?
Sunt întrebări, sper eu, foarte serioase pe care trendul true-crime le lasă de cele mai multe ori în urmă, pentru că este probabil în natura umană să stai pe margine și să te uiți fascinat la drama altcuiva. Așa că nu este de mirare că au apărut seriale și filme care ironizează acest trend sau care explorează genul mystery-crime cu umor. Cele mai „răsărite” seriale din ultimii ani care abordează crima ca motiv de umor sunt producțiile Only Murders in the Building și Poker Face.
Only Murders in the Building (Hulu, 2021 -, creat de John Hoffman și Steve Martin) a ajuns deja la al treilea sezon și se bucură de laude și premii cu duiumul. Trei vecini dintr-un bloc new-yorkez, pasionați de podcasturi true-crime, un fost actor de televiziune, un fost regizor de pe Broadway și o tânără care locuiește în apartamentul unei mătuși, încep propriul podcast când un vecin este omorât. Umorul stă în combinația ciudată de podcasteri investigativi – doi bătrânei care nu se suportă și o tânără care încearcă să-și dea seama ce vrea să facă cu viața ei. Departe de a fi un sitcom obișnuit, cu un caz per episod, serialul ironizează constant obsesia publicului și a creatorilor de conținut din zona true-crime pentru a afla adevărul, a despărți apele și a putea arăta cu degetul „uite, ăsta e criminalul!”, în timp ce personajele principale, jucate de Steve Martin, Martin Short și Selena Gomez, se „împiedică” la fiecare pas de propriile probleme personale și egourile lor.
Poker Face (Peacock, 2023 -, creat de Rian Johnson) urmărește un singur personaj, Charlie Cale (Natasha Lyonne), o tipă care poate să „miroasă” orice minciună spusă de oricine, în călătoria sa prin cele mai diverse peisaje din State și crimele peste care dă în respectivele comunități. Rian Johnson este un fan al genului mystery-crime, iar succesul Knives Out i-a permis să pună pe picioare acest serial cu aer vintage, în care ideea de crimă nu este luată în râs, iar umorul vine din varietatea de personaje și motivații, din felul în care Charlie deslușește fiecare crimă doar încercând să-și dea seama cine o minte și cine nu. Nu voi dezvălui cum ajunge Charlie să traverseze țara cu mașina ei din anii ’60, important e că pentru supraviețuirea ei trebuie să lucreze la negru și s-o ia din loc cât mai des. E o premisă foarte ofertantă pentru a crea un fel road movie nostalgic, asupra căruia Rian Johson se apleacă cu nemăsurată dragoste față de mister și detectivul pe stil vechi, care n-are nevoie de ADN pentru a rezolva o crimă. Poker Face este un un adevărat tribut pentru serialele de genul Columbo și Murder, She Wrote, de care sincer, mi-era dor, pentru că este exact genul cu care am crescut, iar adevărații mei eroi erau Hercule Poirot, Columbo și Jessica Fletcher.
Acolo unde Only Murders in the Building vrea să creeze comedie din obsesiile actuale ale publicului, Poker Face te face să râzi pentru că vezi cum criminalilor li se dau planurile peste cap și sunt pedepsiți, practic, de karma. Este clar care dintre cele două seriale îmi place mai mult, probabil că nostalgia îmi priește mai mult decât ironia, dar le-am urmărit pe amândouă din simpla curiozitate de a vedea cum se mai poate aborda crima în ziua de azi, când a devenit o marfă care vinde și toată lumea vrea să rezolve mistere din fotoliu, doar urmărind clipuri pe internet. Totul este acum true-crime, de la viața lui Britney Spears, pe care fanii ei o urmăresc cu religiozitate, încercând să afle dacă este, în sfârșit, liberă, până la viețile youtuberilor și influencerilor, care trebuie să publice nenumărate clipuri de scuze publice pentru orice prostie pe care o fac sau o spun, de frică să nu-și piardă sponsorizările – iar alți youtuberi și influenceri publică ore de „analiză” despre scuzele lor. Dacă vreți să facem un exercițiu despre cât de mult a explodat genul acesta de conținut, încercați să numărați câte clipuri s-au făcut despre cazul Gabby Petito și veți vedea că e aproape imposibil. De la canale de televiziune până la cei mai obscuri youtuberi, ai zice că planeta s-a oprit încercând să „rezolve” moartea acestei fete. Departe de mine ideea că moartea ei nu merita investigată, dar când oamenii fac bani pe internet prezentând teorii și despărțind firul în patru, analizând fiecare postare a ei și a iubitului ei, mai este asta doar dorința de a afla adevărul? Sau a devenit moartea doar divertisment?
Probabil de-asta prefer Poker Face, pentru că nu prezintă criminalul ca pe vreun geniu malefic, ci un om care face rău, iar răul îi explodează în față, pe când Only Murders in the Building încearcă să ironizeze un fenomen pop culture, și dintre aceste două premise, voi alege mereu calea clasică a pedepsirii răufăcătorului. Pentru că avem nevoie de speranța că the bad guys vor plăti.
Nu mai spun că galeria de actori aleasă de Rian Johnson (Benjamin Bratt, Adrian Brody, Ron Perlman, Chloë Sevigny, Ellen Barkin, Judith Light, S. Epatha Merkerson, Cherry Jones, Nick Nolte, Stephanie Hsu, Joseph Gordon-Levitt) reușește să fie mai atașantă decât Meryl Streep și Paul Rudd în Only Murders in the Building.
Only Murders in the Building este disponibil în România pe Disney+, iar Poker Face pe SkyShowtime.
