Cineastul suedez Ruben Östlund scoate la înaintare o nouă zeflemea despre societatea contemporană, cu concluzii la fel de previzibile ca și dățile trecute. Filmul intră în cinematografe pe 11 noiembrie.
Ce sketch dezolant ne-a fost dat să vedem, anul acesta la Cannes, când actorul Vincent Lindon, unul dintre pilaștrii cinemaului angajat politic (cu fabricile, sindicatele și privațiunile lui), îi decernează marele trofeu tocmai șmecherului de Ruben Östlund! Un moment de mare adevăr simbolic totuși, apt să consfințească magistral confuzia de valori a prezentului, dibuind un fel de breșă direct către miezul acestui status quo referitor la industrie: iată, așadar, cum un cinema bătrânicios-dar-cinstit bate palma cu un cinema ipocrit și pretins vizionar, de dragul acestei formidabile chestii cunoscute odinioară drept „film politic”, care astăzi se găsește pe toate drumurile, măscărită în fel și chip.
Cu urletul lui grotesc din 2017, reiterat cinci ani mai târziu în același loc sclipicios de pe Croazetă, Östlund e cineastul-fanion pe care această industrie îl merită: de ce l-ar pompa altminteri de la cap la coadă, insuflându-i până și spectatorului ideea că așa ceva trebuie să aștepte de la artă? Anume, nu un film necesar despre luptă – lupta împotriva inegalității, a misoginiei, a sărăciei –, ci un film oportunist despre mimarea acestei lupte, născut dintr-o privire politică (a se citi: calculată, tactică) care știe prea bine ce taste să apese pentru a da astăzi bine. Triunghiul tristeții e un film cu atât mai progresist – bogații sfârșesc neajutorați, săracii preiau puterea printr-o mică juntă matriarhală – cu cât progresismul e mai trendy, mai aliniat la agenda câștigătoare a zilei.
Filmul nu e insultător, e doar conformist: după intuițiile lui Bong Joon-ho (Parazit, 2019) și maimuțărelile lui Michel Franco (Noua ordine, 2021), a stârni iadul între clase sociale a devenit ca o catapultă sigură spre festivalurile mari. Dar se poate argumenta plauzibil că Östlund a fost, de fapt, printre primii care și-au machiat concluziile previzibile în profeții curajoase ba despre masculinitate toxică (Force majeure, 2014), ba despre artă găunoasă (Pătratul, 2017), racordat la furia moralistă de a demasca și condamna. O furie cât se poate de actuală, de care nimeni nu era ferit, cu excepția lui însuși. Așa se face că, deja trăită o dată, această nouă Palme d’Or are aerul unei tifle date tuturor celor pentru care cinemaul înseamnă mai mult decât autogratulare complezentă.
Cu matematismul lor clinic, filmele lui Östlund aduc a demonstrații strict programate, unde fiecare își știe locul repartizat din start; sau a experiențe leneșe de laborator, în care rezultatul e cu atât mai satisfăcător cu cât se cunoaște mai hotărât din capul locului. Pragmatismul cineastului îl transformă, chipurile, într-un susținător al perdanților – nimic mai fals, însă: o dovedește tocmai forma încorsetată (adevărul intim al oricărui film), care reduce personajele poveștii la prilej pentru spectacol dezumanizant. E marea democrație radicală instaurată de film: fiecare are momentul său în care e liber să-i dea în cap celui de lângă el.
Ce ofensează aici e tocmai această plăcere primitivă de a umili – angajații exploatați ai unui vas de croazieră devenind spectacol de circ pentru bogătani, oligarhii ajungând să înoate în propriul rahat. Cinismul lucrăturii devine străveziu în secvența când unul dintre supraviețuitorii naufragiului inevitabil – îmbuibatul timid – este chemat să omoare un măgar pentru hrană. Filmul întârzie aici pe impactul repetat al pietroiului, ca și pe zbierătele bietului animal pe care nici nu-l vedem, completate de răgetul de victorie al micului trib de oropsiți. Secvență care amestecă gratuitatea gestului infam cu juisarea de a asista la tămbălăul umanității eșuate în barbarie, în numele unui „așa stau lucrurile” obscen, la ani-lumină de responsabilizarea presupusă de cinemaul politic. Nu e nici pe departe vorba de a edulcora: parcă deloc întâmplător, un alt măgar – protagonistul filmului EO de Jerzy Skolimowski – ne aducea aminte, tot pe Croazetă, de mojicia fundamentală a omenirii de ieri și de azi. Dar o făcea cu îngrijorare umanistă, dintr-o neputință mistuitoare în fața riscului pierderii, rod al unei sensibilități artistice ce nu are nimic de împărțit cu bălăceala nihilistă din Triunghiul tristeții.
Există desigur un dram de pertinență în filmul lui Östlund, care observă corect o bagatelizare a discursului ambiental, până în punctul în care Karl Marx sau „capitalismul” (această emanație fără tătuc doctrinar aparent) devin subiect de memă. Dar pertinența observației nu îi scuză mediocritatea de truism. Similar, o navă luxoasă de croazieră se dovedește a fi o găselniță de sinecdocă numai bună pentru a sugera palierele societății întregi – cu clienții nesătui, cu chelnerii, cu lucrătorii invizibili etc. –, dar asta nu o face mai puțin lipsită de orice fantezie. Pentru a se asigura că nimerește poarta, Östlund se descotorosește de toți adversarii, elimină și portarul, apoi își celebrează caraghioslâcul ca pe o mare fază. Nici nu e de mirare că rezultatul ia forma unui cinema bășcălios și vid – mai exact, complice cu lucrurile pe care, foarte sigur pe el, le denunță cu aplomb, punând pe roate un cerc vicios al fățărniciei. Împăratul e gol, dar păcăleala succesului acestui produs festivalier are toate motivele să dea de gândit...
