1. Broadway. E un mit că trebuie să-ți vinzi un rinichi ca să prinzi bilete la spectacolele de pe Broadway. Dar e adevărat că e mai bine să le iei din timp, de pe site-ul oficial al teatrului – intermediarii au prețuri și de șapte ori mai mari. Am dat aproximativ 67 de dolari ca să-i văd pe Michelle Williams și pe Jack Daniels în Blackbird, un spectacol ca un duș cu apă rece, despre o relație abuzivă. Williams e fragilă și joacă rolul fetiței devenite femeie care se întoarce peste ani să-și confrunte agresorul. Daniels este bărbatul care-a sedus-o pe minoră și încearcă să ducă o viață în anonimat, la 15 ani după evenimentul pentru care-a făcut pușcărie. Spectacolul e ca un rollercoaster emoțional. Textul lui David Harrower e extremely sharp, iar cei doi actori cu premii Golden Globe, respectiv Emmy la activ, știu să joace nuanțele fine ca la carte.
Newyorkezii fac dintr-o seară la teatru o ocazie specială – vin mai devreme și petrec timp cu prietenii în foaier, savurând un pahar de ceva. La finalul spectacolului, așteaptă cuminți la ieșirea actorilor, pentru autografe. Stau la rând, pregătiți cu pixuri și cu caietul-program. Actorii ies cam la jumate de oră după terminarea spectacolului, tot în aplauzele fanilor. Și Williams, și Daniels erau extrem de obosiți și nu s-au sfiit să recunoască asta – un spectacol pe Broadway se joacă de vreo cinci ori pe săptămână, timp de aproximativ două luni. I’m in awe: pentru câteva secunde nu respir, Williams e mică-mică și zâmbește cald, Daniels e așa de bătrân, dar pare ca un tată cu care ai vrea să bei prima ta bere. Oamenii îi felicită și le fac fotografii, actorii mulțumesc vizibil emoționați.
2. Bătrânii. Din 2009, o trupă de oameni din teatrul independent - David Schwartz, Katia Pascariu, Mihaela Michailov, Alice Monica Marinescu, Paul Dunca - creează, alături de alți colaboratori și împreună cu rezidenții Căminului „Moses Rosen”, spectacole în cadrul proiectului VÂRSTA4. Urmăresc de vreo cinci ani creațiile lor, pentru că e un sentiment de nedescris să vezi oameni obișnuiți cu istorii personale foarte întortocheate transformându-se în personaje neobișnuite pe o scenă. Nu știu prin ce magie reușesc David & co să creeze așa momente speciale - adevărul este că nici nu e important, mai ales când plângi mocnit în timpul spectacolelor sau pleci cu inima plină de bucurie. Cel mai recent spectacol de la Cămin, Domiciliu instabil. O istorie subiectivă a locuirii (foto), dezbate total subiectiv – ceea ce îl face un experiment delicat pe inima spectatorului – felul în care s-au transformat și-au evoluat procesele de locuire urbană. Actorii și personajele sunt chiar rezidenții de la „Moses Rosen”, care își povestesc propriile experiențe de locuire din diferite perioade prin care-au trecut: interbelic, socialism, capitalismul anilor ’90 și prezentul din camera de azil. Se joacă ocazional la MACAZ – Bar Teatru Coop.
Twenty-seven bones,
thirty-five muscles,
around two thousand nerve cells
in every tip of all five fingers.
It’s more than enough
to write Mein Kampf
or Pooh Corner.
(Wislawa Szymborska, Hand)
3. Szymborska/Samborska. Într-un apartament cu două camere și pereți albaștri de lângă Cișmigiu, se joacă de nouă ani, din când în când, teatru de apartament. Mai ales toamna, în cadrul HomeFest. Jean Lorin Sterian – scriitor, performer, spirit liber, inițiatorul proiectului – își împrumută casa unor artiști pentru diverse spectacole inedite, la care intrarea e liberă sau ia forma unui obiect ales de artist, care are o oarecare legătură cu spectacolul la care urmează să asiști. Am fost de câteva ori la Lorin acasă, într-o toamnă am și locuit acolo două zile, ca parte a unui proiect realizat de el. Mi-e familiară bucătăria mică în care am făcut ceai și sufrageria-scenă, cu un perete flancat de-o bibliotecă făcută din rafturi suprapuse inegal. Toamna trecută am ajuns din nou acolo, pentru performance-ul My pleasure, parte a Worldwide Apartment and Studio Biennale, realizat de artista vizuală de origine poloneză Tyśka Samborska. Fără detalii suplimentare, mi s-a cerut să vin la oră fixă și să aduc un pachet de unt.
Tyśka m-a invitat să aleg dintr-o listă orientativă ce mi-aș dori să facă pentru mine în ora pe care urma să o petrecem împreună – de la ținut în brațe, tăcut la unison sau cântat, la dansat, pupat, sau gătit. Am ales un ceai de ghimbir și i-am spus că mi-ar plăcea să aud cum sună poemele poetesei mele preferate, Wislawa Szymborska, în poloneză. Și chiar asta s-a întâmplat. (Untul l-a folosit pentru o prăjitură.)
My pleasure se poate experimenta pe 27 mai, la Stuttgart.
