Mai sunt două zile în care vă mai puteți înscrie scenariile în concursul nostru de scurtmetraje. Dacă vă place tensiunea de pe ultima sută de metri, noi vă mai dăm trei recomandări de la oameni de film, ca să treacă timpul și mai repede. Astăzi, Ileana Bîrsan, critic de film.
Am fost tentată să aleg niște scurtmetraje clasice, de pildă, Sherlock Jr. (1924), al lui Buster Keaton, La jetée (1962), al lui Chris Marker și Le Ballon Rouge (1956) de Albert Lamorisse, însă m-am oprit la câteva filme, poate imperfecte, dar care amuză, intrigă, emoționează și inventează cinema precum cele din chiar istoria cinema-ului.
The Facts in the Case of Mister Hollow (2008), de Rodrigo Gudiño și Vincent Marcone
Un scurtmetraj horror cu accente de noir cu câteva personaje dintr-o fotografie din anii ‘30. O privim și e limpede că ceva nu e tocmai pe roze. Camera, practic, cotrobăie prin fotografie, în adâncimi și din unghiuri deloc la îndemână pentru un observator. Detaliile ascunse în poză, dezvăluite de zoom-uri și pan-uri, construiesc un puzzle ce va rezolva cazul misterios din dosarul cu care se deschide filmul.
Cu umbra lui Edgar Allen Poe și pretextul povestirii The Facts In The Case of M. Valdemar, filmul te confiscă în fotografia care conține indicii de răpire, crimă și ritualuri de sacrificare pe care noi suntem invitați să le investigăm pe îndelete și să dăm un verdict.
At the Ends of the Earth (1999), de Konstantin Bronzit
Animatorul și regizorul de animație rus, Konstantin Bronzit, nominalizat și la Oscar de două ori (pentru duiosul Lavatory Lovestory, 2007, și We Can’t Live Without Cosmos, 2014) are o mare calitate care iese la suprafață în fiecare din filmele lui (din atâtea câte am văzut eu): are un mare drag de oameni. Iar cu animația nu-i de joacă, te dă de gol imediat.
O familie locuiește într-o casă așezată în vârf de munte, la propriu. În permanent echilibru instabil, pendulând când într-o parte când în alta, din varii motive (nu divulg nimic), casa se află amenințată de pericole mai mari sau mai mici sau, pur și simplu, își adăpostește proprietarii și alte viețuitoare stabile sau pasagere. Într-un du-te vino în și din casă, filmul se oprește la gaguri și slapstick, dar te lasă să vezi și să crezi mai mult de atât.
Gravity (2006), de Nicolas Provost
Cinemaul clasic are o atracție magică și bizară și, cumva, greu de substituit. Regizorul și artistul vizual belgian Nicolas Provost face un experiment și face să se ciocnească imagini din filme celebre cu săruturi și mai celebre.
După cum el spune, se joacă cu principiul psihologic și cinematografic de postimagine. Astfel, sărutul și îmbrățișarea lui James Stewart și Kim Novak din Vertigo se vor întrepătrunde cu cele ale lui Steve McQueen și Faye Dunaway din The Thomas Crown Affair, care plonjează în sărutul lui Cary Grant și al Evei Marie Saint din North by Northwest, pentru ca apoi să se izbească de îmbrățișarea lui Gregory Peck și Jennifer Jones din Duel in the Sun.
Provost deformează, transformă, dă peste cap sensul și iconul acestor imagini în mișcare și cu efectul stroboscopic rechestionează imaginea noastră despre sărut și iubire.
