Se apropie sfârșitul lunii august și, odată cu ea, se încheie și concursul nostru de scurtmetraje. Mai aveți două săptămâni la dispoziție pentru a vă înscrie scenariile, timp în care, poate pentru inspirație, poate pentru avânt, puteți să aruncați un ochi pe scurtmetrajele preferate ale unor selecționeri de filme. Prima ne-a răspuns Irina Trocan, selecționer timp de șase ani la Next Film Festival, iar filmele pot fi urmărite în întregime online.
Între regizorii americani independenți umblă un aforism care, de fapt, e valabil pentru cine nu face filme în scop comercial: „You take the money, you lose the power”. Scurtmetrajele au mult mai multe șanse să apară spontan - nu să fie realizate spontan, că e mult de muncă la orice fel de film, dar să poată fi făcute cu mijloace moderat-modeste pentru că i-a venit cuiva o idee de film și a crezut în ea și a convins niște prieteni talentați să muncească împreună. Pentru public, vizionarea de scurtmetraje e o ocazie să primească filmele deschis, fără așteptări setate în loc de campanii de luni de zile, fără trailer-e și nume de regizori scrise cu litere mari între două frunze stilizate de palmier, să fie doar ei și ecranul. Cred că o confirmare din partea unor spectatori de scurtmetraj pentru talentul realizatorilor poate fi un indicator de talent mai sincer decât status-ul profesional.
In Private
Două cupluri la o masă, cu băuturi în față. Bullshit talk pseudointelectual. Gazdele sunt un scriitor pe cale de a fi publicat și partenera lui. Oaspeții sunt editorul care urmează să-l publice – artiștii n-au șefi, dar „șeful” – și partenera lui cu o istorie de relații cu tipi importanți și dificili. Pare genul de discuție în care toți se implică să-și spună părerea – mai puțin prietena scriitorului, care tace și privește cu un aer de „nu-mi vine să cred că asta încă e temă de dezbatere” –, dar de fapt sunt orgolii și ierarhii profesionale în joc. Scenariul e simplu, tradiția lui e lungă – de la Who's Afraid of Virginia Woolf cel puțin, dialoguri atent scrise ca pentru o piesă de teatru, însă filmate cu atenție la încadraturi și interpretate de actori ca și cum știu că sunt urmăriți de cameră de aproape. Efectul e garantat, pentru oricine a auzit tâmpenii autocomplezente de la oameni neobișnuiți să fie contraziși.
I Love Sarah Jane
Un film cu Mia Wasikowska plin de imaginație, adică nu Alice in Wonderland de Tim Burton. Niște puști într-un cartier lovit de epidemie de zombies par să fi rămas să-și poarte singuri de grijă. N-au în jur figuri paterne evidente, mai puțin prezentatorul TV care anunță în cea mai plictisitoare voce ultimele știri și ce ar fi de făcut. E momentul ăla la ceva timp după apocalipsă când rănile încă sunt proaspete și craterele din pământ încă mai scot fum, dar pericolul maxim a cam trecut și supraviețuitorii suferă de apatie, că doar n-au de ce să muncească pentru viitor. Pe acest fundal dezolant, un băiat e îndrăgostit de o fată și e destul de greu să obțină un mood romantic când se aud în apropiere urlete de zombi.
.SUB
Doamna Bamako a imigrat într-o țară pe care n-o putem recunoaște după limbă (se aud engleza, franceza, germana – deci haideți să îi spunem Europa de Vest). Are o mare problemă de comunicare și, totodată, o problemă de employability, deși munca ei de imigrant recent presupune doar efort fizic tăcut: nu îi merg subtitrările. Când funcționarii vorbesc cu ea, vedem pe ecran traducerile-text ale monologului lor, dar când ea vorbește – din cauza unei încurcături la Biroul de Descărcări – nu vedem decât puncte-puncte. După toate filmele sentimentale despre cum se pierd imigranții în hățișul birocratic occidental, .SUB e ca o glumă un pic amară între cunoscători. Fiecare situație-clișeu de film european (bazată pe probleme reale pe care nimeni nu le mai rezolvă odată in real life) e transformată în umor negru cu typeface-uri și software-uri proaste – de asemenea lucruri depinde societatea să fie dreaptă și primitoare pentru toți.
Foto main: movie still din I Love Sarah Jane
