De vorbă cu Lisa Taddeo, autoarea uneia dintre cele mai dezbătute cărți ale anului, „Trei Femei”. Cartea a fost tradusă în limba română și publicată în cursul lunii octombrie la editura Litera, în traducerea lui Carmen Iulia Bourceanu. 

Sunt jurnaliști de investigație care documentează luni sau chiar ani de zile anumite subiecte cu mize foarte mari: corupția guvernelor, corupția din corporații, crima organizată, distrugerea mediului. Și sunt jurnaliști, ca Lida Taddeo, care își dedică ani de zile ca să investigheze un subiect comun, aparent cunoscut: dorințele și sexualitatea femeilor. Mai precis, opt ani în care Lisa Taddeo a fost umbra, prietena și cronicarul vieților a trei femei obișnuite din SUA. S-a mutat în orașele în care locuiau acestea și a luat parte la tot ce trăiau: de la redescoperirea sexualității, la linșajul unui oraș întreg, la traumele îngropate adânc sub masca unui control perfect. 

Rezultatul e o carte unică, cu o profunzime a detaliilor pe care doar o carte de ficțiune ar putea-o oferi. Pare imposibil să ajungi atât de aproape de adevărul unui om, într-o intimitate pe care nu și-ar dezvălui-o nici sie însăși. Lisa Taddeo a reușit asta atât de bine, încât la fiecare câteva zeci de pagini uiți că citești non-ficțiune. Se simte răbdarea unui reporter care a trecut de un prim strat, apoi de-al doilea, de-al treilea, și tot așa, până a ajuns lângă femeile acelea cu adevărat. 

„Lina, o gospodină din Indiana pe care n-o mai sărutase nimeni de ani buni, aștepta vremea în care avea să își părăsească bărbatul, pentru moment neavând destui bani să trăiască departe de el.”

„Maggie. O tânără pe care, chiar femeile mai tinere ca ea, o făceau ‘târfă’ și ‘golancă grasă’. Existase o presupusă relație cu unul dintre profesorii ei de la liceu, un bărbat căsătorit.”

„Sloane, proprietara unui restaurant elegant, îl lăsa pe bărbatul ei s-o vadă cum se culcă cu alți bărbați.”

Reacțiile au fost în mare parte foarte elogioase. „Printre cele mai importante și dezbătute cărți ale anului” (scriitorul și editorul Dave Eggers), „Citiți această carte. Vă va schimba definitiv imaginea pe care o aveți despre erotica feminină” (psihoterapeuta și autoarea Esther Perel). Au fost și cititori mai puțin convinși de demersul Lisei Taddeo: „Viziunea lui Taddeo despre femei ca fiind în același timp atât de complicate, dar și fundamental constrânse, o determină să le atribuie clișee și observații lipsite de sense” (scriitoarea Lauren Oyler). Pentru mine, a fost cea mai bună carte pe care am citit-o anul ăsta. 

Care e deci miza unui volum despre dorințele femeilor? Lisa Taddeo ne arată că dorințele nu sunt doar niște inflamări sexuale sau afective ale momentului. Sunt într-un fel esența noastră, lucrul cel mai adevărat din noi. Dacă vrem să ne cunoaștem, unii pe alții, noi pe noi, ar fi bine să ne uităm la ce ne dorim, cum dorim, cât de aproape suntem de ce dorim. 

„Tocmai nuanțele dorinței surprind esența a ceea ce suntem cu adevărat, în momentele noastre cele mai sensibile. Mi-am propus să „inventariez” vigoarea și asprimea dorinței feminine, astfel încât bărbații și celelalte femei să le poată înțelege mai ușor înainte de a le critica, să știm cine am fost, cine au fost vecinii și mamele noastre, când noi eram prea preocupați să credem că suntem diferiți, lăsându-ne pradă vieții noastre de zi cu zi care, la fel ca întotdeauna, va continua să se scurgă incontrolabil, cu fiecare minut.”

Pentru mine, „incontrolabil” e cuvântul cheie din acest paragraf. Pentru că oricât am încerca să insuflăm ordine și control în viețile noastre, realitatea e că multe aspecte, mai ales când vine vorba de sexualitate și dorință, sunt incontrolabile. Sau cum mi-a zis Lisa în interviul pe care l-am făcut cu ea acum zece zile, în timpul vizitei ei în București, unde a venit să își lanseze cartea și să țină o prezentare la conferința „The power of storytelling”:

„Viața e dezordonată. E greu să-ți pui dorința într-o cutie și ascensiunea ca femeie într-o alta, și apoi să le aduci laolaltă, într-un fel omogen. E mult mai haotic, de fapt.”

„Mama nu vorbea niciodată despre ceea ce își dorea. Despre ce o excita sau ce îi tăia cheful. Uneori părea că nu are nici un fel de dorințe. Că sexualitatea ei e ca o potecă prin pădure, fără marcaje, formată în timp, prin călcarea repetată a ierbii cu bocancii. Bocancii îi aparțineau desigur tatălui meu.”

Începi cartea cu o poveste despre mama ta. În tinerețe, a fost urmărită luni de zile de un bărbat în vârstă care se masturba mergând în spatele ei, iar ea nu a avut nicio reacție. Este asta o poveste a trecutului, una în care femeile sunt mai degrabă pasive, aproape străine de propriile dorințe? Sau e încă actuală?

Câți ani ai?

32.

Eu am 39. Cred că femeile între 20 și 34 de ani se descurcă mult mai bine cu asta. Generația mea și cele mai în vârstă am crescut într-o societate patriarhală. Dar lucrurile încep să se schimbe, iar oamenii tineri cresc fără mentalitatea aceea. Eu îmi amintesc de o grămadă de momente în care am reacționat fix ca mama. Când aveam 25 de ani, a trebuit să merg cu munca în Singapore. Era un zbor de 17 ore. Lângă mine stătea un bărbat care încerca să vorbească cu mine. Nu aveam deloc chef să vorbesc cu el. Era un tip mai în vârstă, nu mi se părea atrăgător în niciun fel. Avea vreo 50 de ani, eu 25. Voiam mai degrabă să dorm, să citesc, să muncesc, orice, dar nu să port o conversație cu el. Și am vorbit cu el jumătate din tot zborul. Pentru că nu am vrut să nu mă placă, să creadă că nu sunt cool sau că sunt dezinteresată de el într-un fel agresiv. (...)  Când bărbații se uitau la mine pe stradă, obișnuiam să mă uit în altă parte ca să nu-și dea seama că i-am observat; și astfel să poată continua să mă privească fără să se simtă prost. Dar acum... Ieri, de exemplu, eram în gară cu fiica mea care are patru ani, așteptând trenul spre Amsterdam. Se juca cu valiza ei, o trăgea, o lăsa să cadă. Și nu i-am zis nimic, eram după trei zile de drum, obosită. Un bărbat s-a uitat la ea, ca și cum Ce tot face copilul asta, iar apoi m-a privit pe mine, cu o privire care zicea concomitent De ce nu ai grijă de copil și Vrei să facem sex?. Și i-am confruntat privirea, La ce te uiți? Pentru că pur și simplu am depășit faza aia. (...) În felul ăsta el a trebuit să se uite în altă parte. Așa că fac asta mai des acum, dar mi-a luat ceva să ajung aici. 

Crezi că se leagă de moștenirea de la mama ta, de felul în care ai crescut? 

Da, cred că asta a jucat un rol uriaș. Dar și simplul fapt să crești ca fată în anii ‘80 și anii ‘90. Era foarte mult o lume a bărbaților, și încă este. Vedem asta și în literatură, și în filme. De exemplu, îi citeam ieri povestea lui Peter Pan fiicei mele și am fost uimită de cât de misogină e. Peter le are pe Tinkerbell, Tiger Lilly și Wendy care îl urmează, iar el o alege pe care o vrea și le joacă una împotriva alteia. Asta e moștenirea noastră. Și da, e mama mea, dar în același timp sunt toate lucrurile cu care am crescut. 

În cazul meu, ideile moștenite din familie și din societate sunt foarte adânc săpate în personalitatea mea și mi-e greu să scap de ele. Tu cum te-ai dezis de moștenirea asta?

Cred că pur și simplu maturizându-mă. Îți dai seama de efemeritatea vieții, de cât de repede trece totul. De ce să-i ofer timpul meu acestei persoane, când timpul este atât de prețios? Am și un copil acum. Dar ce e încă greu pentru mine, [e atunci] când vorbesc cu femei, mai ales femei care tind să te judece, vechi prietene de care m-am distantat. Bărbaților mi-e ușor acum să le zic că nu vreau să vorbesc cu ei, dar prietenelor mele mi-e frică să nu le rănesc sentimentele. La fel cum în trecut nu voiam să rănesc sentimentele bărbaților. Ieri, de exemplu, am petrecut două ore cu o prietenă veche din liceu. Au fost două ore pe care, de fapt, nu le aveam, având în vedere că am un copil și atâtea lucruri de făcut. Și am simțit că nu mai vreau să repet asta. Dar mi-e foarte greu pentru că nu vreau ca oamenii să creadă că nu îi plac, pentru că nu e vorba de asta.

Crezi că suntem învățate ca femei că nevoile noastre sunt mai puțin importante?

Nu cred că am fost învățată asta. Ce am învățat de la mama e că nu-i ok să-i faci pe alții să se simtă rău. Asta a fost înrădăcinat în mine. Când un prieten venea la noi în vizită și mama nu voia să-l vadă, în loc să-i deschidă ușa și să-i zică că e ocupată, se ducea și se ascundea în pivniță. De aici vin eu. (râde)

Ai spus într-un interviu că scopul principal al cărții este să-i facă pe oameni, indiferent de gen, să se gândească la felul în care nu ar trebui să ne judecăm vecinii. De ce suntem atât de critici cu cei din jur când vine vorba de dorință și sex, mai ales femeile cu alte femei? E o formă de compensare negativă pentru că noi nu ne trăim propriile dorințe? 

Să zicem că te-ai despărțit de cineva sau nu ai fost de ani de zile cu o persoană de care să te simți atrasă, și dintr-o dată prietena ta cea mai bună trăiește o aventură incredibilă, experiențe sexuale fantastice. E greu să fii fericit pentru o altă persoană când tu ești foarte nefericit. Și lucrul natural ar fi să spui am nevoie de timp, nu pot să aud asta acum pentru că sunt atât de supărată încât să te văd pe tine fericită mă face să mă simt și mai rău, deși nu ar trebui. Ăsta ar fi lucrul sănătos pe care-l poți zice. E o chestie sinceră și îi explici celeilalte persoane că nu are nimic de-a face cu ea, că sunt propriile tale probleme și că trebuie să ai grijă de tine. Dar în loc să facă asta, oamenii aleg să rămână și să-i critice pe ceilalți, să-i judece. Spun lucruri de genul, ești sigură că îți place tipul ăsta, nu câștigă destul. Am auzit asta foarte mult în timpul documentării de la femeile cu care am vorbit. Când erau fericite, era momentul când oamenii erau cei mai cruzi cu ele.

Lina e o femeie care își regăsește vitalitatea fiind sinceră cu dorințele ei. Dar de foarte multe, dorința e amestecată cu rușine, mai ales în societăți conservatoare. Cum reușește Lina să își recucerească dorința? 

Cred că reușește asta de prima dată când face sex cu Aidan. A fost șocant pentru ea să descopere cât de bine se putea simți. Oamenii sunt uimiți de ce Lina continuă să meargă după Aidan. E pentru că nu a mai simțit lucrurile alea niciodată. Ar fi fost nefericită dacă s-ar fi oprit. Care e timpul potrivit pentru a pune capăt nefericirii tale? Îi pui capăt acum sau mai faci sex de șapte ori cu persoana asta care te face să te simți minunat? Cine știe care e decizia corectă? Dar nu e decizia noastră. E a Linei. E viața ei. 

Deci pentru ea a fost experiența fizică în sine care a scăpat-o de frici.

Da, nici măcar nu cred că a fost vorba de tipul ăla. Cred că pur și simplu s-a conectat cu ea, cu corpul ei, într-un fel în care nu o mai făcuse până atunci. S-a recâștigat pe ea din viol, din relația cu un soț care nu mai dorea să o atingă, trăind orgasme intense și încercând să salveze fiecare moment, povestindu-mi mie sau scriind despre asta. Și da, și-a recucerit dorința prin experiența cu el, și apoi a continuat să o trăiască. Acum e cu altcineva. S-a separat complet de soțul ei. E bine acum. Multe lucruri nu sunt încă grozave, dar ea e mai bine ca oricând. 

„Unele femei așteaptă pentru că sunt dominate de amenințarea pierderii. În momentul acela ea crede că el este singurul pe care-l va dori vreodată. Problema poate fi de ordin economic. Revoluțiile se iscă mai greu acolo unde oamenii vorbesc mai mult despre rețetele din revista Country Living și mai puțin despre articolele legate de stoparea subjugării femeilor.”

Lina, Maggie și Sloane sunt captive în diferite forme de așteptare. Ce spune așteptarea despre dorințele femeilor? 

Cred că nu ar trebui să uităm aspectul biologic, dar o facem. Uităm că în vremurile preistorice bărbații mergeau să vâneze, în timp femeile stăteau acasă să aibă grijă de tot. Cam cum făcea Sloane, dar într-o versiune preistorică. Bărbații plecau pentru a propaga specia, iar femeia rămânea să aibă grijă de copii. Iar aspectul ăsta există încă. Nu o să dispară complet. Din punct de vedere sociologic, lucrurile se schimbă, dar nu și biologic. Prietenele mele, mai ales cele mai tinere, îmi cer sfaturi. Nu aș putea să îl sun când îmi vine să îl sun? Și le zic, Știi ce poți să faci? Poți să nu răspunzi la telefon când nu ai chef să răspunzi, dar să îl suni când vrei să îl suni, e ok, și nu trebuie să nu o faci, dar e cumva împotriva naturii noastre biologice. Bărbatul vrea să vâneze, femeia nu vrea, din punct de vedere biologic. Deși sociologic vrem. Așa că îl sunăm, dar reacția bărbatului e, hei, nu vreau asta. Și asta se întâmplă des. Uneori nu se întâmplă și tipului îi place. Bineînțeles că e o generalizare, dar cred că ar trebui să luăm în calcul și factorul biologic. Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit la Institutul Kinsey din Indiana, unde m-am mutat, e că dacă o femeie face sex cu un tip și nu îl vede în următoarele 5-7 zile, nu o să fie obsedată de el. [În timpul sexului] are loc un schimb de hormoni, și hormonul ăla o face să-l dorească pe bărbatul ăla din nou. E o chestie biologică de propagare [a speciei]. Dar dacă stă departe de el în următoarele 5-7 zile, e ok. (...) E o idee interesantă. 

Tu ești complet absentă din carte. De ce ai ales asta?

Am început grupul de discuții în Indiana. Eram cealaltă persoană tot timpul. (...) Mâncam o salată cu Lina într-un bar. Și descriam ce salată mănâncă Lina, ce i-a spus chelnerului. Și pentru că am fost acolo tot timpul, [am putut să notez] ce îi zice chelnerului. Dar faptul că m-am extras complet din poveste a fost cumva periculos, pentru că oamenii întreabă, de unde știai detaliul ăsta? Păi pentru că eram acolo. Dar în același timp cred că e mai puternică povestea prin faptul că eu sunt absentă. Am vrut să le las pe femei să vorbească despre ele. 

Mă întrebam dacă ai simțit că trebuie să împărtășești și tu din experiențele tale despre dorință și sexualitate, având în vedere că femeile astea oferă atât de mult. 

Nu îmi place când autorul împărtășește foarte mult, decât dacă sunt memorii. Unul dintre motivele pentru care am inclus-o pe mama mea e pentru că am fost conștientă că femeile astea au dat atât de mult din ele. Dar nu am vrut să mă introduc pur și simplu pe mine, hei, asta e viața mea sexuală. Ce am vrut să spun e: ăsta e contextul despre cât de importante sunt mamele pentru dorințele fiicelor lor. Așa că am simțit că ar putea să fie util să introduc povestea mamei mele. Dar nu am vrut să fiu eu a patra femeie din carte. 

Cum s-au schimbat propriile tale idei despre dorință în timpul celor opt ani de documentare?

Cum ai spus tu, sunt opt ani. M-am schimbat în general. Nu pot să-mi separ viața mea de carte, pentru că am lucrat la ea în toată perioada asta. La mijlocul cărții, m-am căsătorit. Am pierdut o sarcină și apoi am făcut un copil. Mi s-au întâmplat multe, mi-am amintit de multe lucruri din trecut discutând cu femeile astea, Doamne, asta mi s-a întâmplat și mie. Mi s-a schimbat relația cu dorința? Cum ziceam, le întorc bărbaților privirile, nu vorbesc cu ei dacă nu vreau, s-au schimbat lucruri de genul. Dar sunt încă niște aspecte...Am fost mereu o persoană geloasă. Sunt căsătorită și am foarte multă încredere în soțul meu, dar dacă nu aș fi cu el, nu cred că [gelozia] ar dispărea la începutul unei relații noi. Dar știu să fac mai multe lucruri în sensul că… E amuzant că am multe prietene tinere care spun Nu vreau să fac strategii, nu ar trebui să fac asta ca femeie puternică. Iar reacția mea e Ok. Mătușa mea, o austriacă directă, cu păreri foarte ferme, îmi spunea mereu Nu îl suna, nu face nimic. Nu îl suna pentru că e mai multă putere în tăcere pentru o femeie. E mai multă putere în tăcere pentru oricine! Tăcerea e uimitoare. Tăcerea față de cineva care nu te-a rănit e crudă. Dar dacă cineva te-a rănit sau nu știi cum se raportează la tine și simți mai mult decât ai vrea pentru persoana aceea, să fii complet tăcut e cel mai bun lucru pe care îl poți face. 

Cred că povestea Linei vorbește despre conflictul dintre pasiunea pe care o poți simți față de cineva, care te face complet dependent, și idealul despre cum ar trebui să fii ca femeie, independentă, puternică. Crezi că putem reconcilia aspectele astea? 

Da, cred. Dar cred în același timp că ideea că trebuie să fim politici în dorințele noastre nu e foarte pozitivă pentru sex. (râde) Sau sănătoasă. Cred că poți să le ai pe amândouă, dar să spui că există doar o singură cale nu e ok. 

Tipul acela se poartă destul de nasol cu Lina, se văd doar când vrea el. Dintr-o perspectivă feministă, e ceva nesănătos în interacțiunea dintre ei, nu o respectă, îi provoacă suferință. Dar în același timp, energia sexuală dintre ei e super puternică. 

Da, dar asta e faza. Viața e dezordonată. E greu să-ți pui dorința într-o cutie și ascensiunea ca femeie într-o alta, și apoi să le aduci laolată, într-un fel omogen. E mult mai haotic, de fapt. De exemplu, când cineva m-a rănit, am încercat să nu-i mai răspund și să nu mă mai revăd cu el. Dar am făcut și opusul. (...) Nu o să uit o fază. Ieșeam cu un tip mult mai tânăr. Și el a mers într-o stațiune, pe o insulă din New York. M-am dus și eu, o prietena avea o casă acolo, și știam că o să fie el acolo. Am petrecut o noapte împreună. Și în seara următoare, am mers cu prietena mea la un bar și l-am văzând ieșind de acolo cu o altă tipă. M-a întristat foarte tare, dar a doua zi, când a venit la mine, nu am spus nimic de faza aia. 

Regreți acum că nu i-ai spus nimic?

Nu, pentru că e o experiență pe care am avut-o. Îmi amintesc cum m-am simțit când l-am văzut ieșind din bar. Dar acum nu mă mai simt rănită. Pot să mă uit din afară și să zic, A fost interesant!  

Și dacă ai putea vorbi cu sinele tău mai tânăr ce i-ai zice?

Clar i-aș zice, Nu mai ieși cu el! Dar nu pot face asta. Și pentru că nu poți face asta, trebuie să te uiți la fază și să zici, Ok, s-a întâmplat asta, acum știi. Iar acum o să pot să îi zic  fiicei mele, care are patru ani. Doamne, o să-i zic o mulțime de lucruri!

O ultimă întrebare. Cum au reacționat tipii la cartea ta?

Nu au fost foarte mulți bărbați, dar cei care au citit-o au avut reacții foarte pozitive. (...) Nu mi-au citit cartea foarte mulți bărbați. (râde)

Imagine de cover: J. Waite