Acest text vorbește despre violență sexuală, psihologică, abuz, traumă și fantezii kink. L-am scris după ce am văzut piesa „Trauma Kink” a teatrului Giuvlipen. L-am scris pentru mine și pentru femeile cărora le este greu să așeze pe aceeași linie plăcerea sexuală, respectul și intimitatea.
Am început să scriu acest articol din același motiv pentru care mi-am luat bilet la piesa Trauma Kink a teatrului rom Giuvlipen, în regia lui Gabriel Sandu și după textul Mihaelei Drăgan. Am trăit preț de aproape două decenii convinsă că sexualitatea mea are ceva anormal, ceva dureros și toxic, care mă împiedică să rămân prea mult timp în relații serioase. Ceva inexplicabil, care face ca, pentru mine, excitarea sexuală și orgasmul să nu fie altceva decât rușine și frică, metamorfozate în plăcere. O plăcere atât de umilitoare și degradantă încât nu are cum să încapă în intimitatea cu cineva care-mi poate oferi respect; o plăcere care nu se poate naște în afara anxietății, a fricii de respingere, a sentimentului că sunt insuficientă și că trebuie constant, neobosit, să demonstrez că merit dragoste. De-a lungul timpului, am încercat în fel și chip să îmi suprim dorința sexuală de a fi înșelată, folosită fără consimțământ, umilită, obiectificată, să o transform în altceva, să fiu altcineva. Fără succes, de prisos a mai spune.
Am evitat până acum din răsputeri să scriu despre dragoste, pentru că se simțea jenant, patetic, lipsit de gust, vulgar, iar despre făcutul de dragoste cu atât mai puțin Dar textul ăsta mocnește în mine de luni de zile și îl amân cu aceeași măiestrie cu care împing până la o limită insuportabilă toate scrierile despre care știu că o să mă dezbrace și-o să-mi expună cele mai intime cotloane. În mare parte, îl am deja în minte, s-a scris deja, în toți anii ăștia de încercări neobosite de a găsi logica pieselor de puzzle și știu că nu-mi mai rămâne decât să-l desprind de gânduri și să-l aștern pe hârtie.
Trebuie musai să-l scriu acum. Nu pot lăsa momentul să treacă, că cine știe când mai apare o ocazie care să-l evoce cu atâta putere. Ce s-a întâmplat acum este că Trauma Kink mi-a răscolit cele mai intime și dureroase amintiri.
Violul, coerciția și fanteziile sexuale asociate lor
Viața mea sexuală a început mult prea devreme, dar nu asta mă întristează acum. Cine decide când e timpul pentru fiecare? De unde știu că a fost devreme? Păi, eu știu, pentru că primii doi ani de viață sexuală i-am dus convinsă că actul sexual se face exclusiv pentru a satisface nevoile băiatului, imposibil de înțeles pentru o minte și un corp de fată. Nimic din ce se simțea în mine în primii doi ani nu ar fi putut fi definit drept plăcere — cel puțin plictiseală, cel mult durere, dar el (17 ani la vremea aceea) îmi comunicase fără menajamente că are nevoie de sex, pentru că așa sunt bărbații. Dacă eu nu plănuiam să i-l ofer, deși avea să continue să mă iubească, urma să își satisfacă nevoile în altă parte.
Nu-mi trecea prin minte pe atunci să contest ce venea de la Autoritate, iar dacă în casă mama reprezenta Autoritatea, în afara casei îl găsisem pe el, cu care reproduceam ce știam despre dragoste: că te face să suferi, te respinge, te face să te simți mică, insuficientă și că nu nu meriți. Ca acasă.
Îmi amintesc multe abuzuri, multă înjosire, răutate gratuită îndreptată de el împotriva mea, dar cel mai viu îmi amintesc două episoade. Unul în care, după mai bine de un an jumate de relație mi-a mărturisit că m-a înșelat de multe ori, de fiecare dată când a avut ocazia, cu prisosință în turneele de tenis prin țară la care participa constant.
Al doilea episod a avut loc când a aflat că eu l-am înșelat. Mi-a dat întâlnire în spate la prefectură și m-a supus unei torturi psihologice de proporții, care a părut că se întinde pe ore întregi, amenințându-mă că mă bate și că îi va spune totul mamei. Cu bătaia m-aș fi descurcat eu, dacă nu lăsa urme vizibile, dar aș fi făcut orice să nu îi spună mamei. Într-un acces de sadism și o dorință infinită de a se răzbuna pe mine, îmi hotărâse pedeapsa: avea să mă ducă acasă la un prieten de-al lui și să mă violeze amândoi. Nu știu dacă chiar i-a propus asta prietenului lui sau voia doar să mă terorizeze. Cert este că, ajungând acolo, prietenul ne-a lăsat singuri într-o cameră, unde el m-a obligat să facem sex. A fost singura dată din viața mea în care am avut trei orgasme legate.
M-a lovit în moalele capului amintirea acelui moment, atunci când, în timpul piesei Trauma Kink, personajul Kitty explică: „Pe lângă teroarea de a fi violate, multe femei în timpul violului se excită și pot ajunge și la orgasm. Dar asta e doar un instinct de supraviețuire prin care corpul se protejează singur.”
Se pare că experiența pe care am trăit-o eu nu este atât de neobișnuită și alte femei au declarat că au avut orgasme multiple în timpul violurilor. Frica intensă și amenințarea pot lesne spori răspunsul de excitare a corpului. „Vaginul se lubrifiază doar ca să nu fie rănit. Corpul se va disocia și va încerca să se protejeze prin excitare. Dar excitarea nu înseamnă consimțământ”, afirmă răspicat personajul Kitty în primul act al piesei. Asemenea lubrifierii, fanteziile sexuale cu viol au rolul de a proteja mintea, care trebuie să locuiască o lume în care violența sexuală reprezintă o amenințare constantă.
Cercetătoarea și psihoterapeuta Laura K Kerr analizează felul în care frica față de violența sexuală afectează drastic modul în care ne construim viețile interioare și dorințele/fanteziile sexuale. Kerr sugerează că fanteziile sexuale legate de viol sunt un rezultat al faptul că trăim în societăți în care violența sexuală este o prezență pentru multe femei. O realitate perpetuată încă de la începutul civilizației.
Trăim într-o lume unde aproape ⅓ (27%) femei cu vârsta între 15-49 de ani au raportat că au fost supuse violenței fizice și/sau sexuale de către partenerii lor intimi. Conform Organizației Mondiale a Sănătății, una din cinci femei și unul din treisprezece bărbați au susținut că au fost abuzați sexual până la vârsta de 17 ani.
Kerr lansează ipoteza că acest tip de fantezii pot reprezenta un mecanism biologic, o metodă de gestionare a fricii provocate de veșnic prezenta amenințare. Merge până într-acolo încât să considere violența sexuală împotriva femeilor o traumă moștenită, la o scară comparabilă Holocaustului, cu efecte care continuă să afecteze psihologic generație după generație.
Fanteziile legată de viol sau de coerciție sexuală găsesc insuficiente răspunsuri pe Google-ul românesc, cele mai pertinente/abordabile/utile fiind articolele-confesiune scrise de cititoare (pe VICE și pe Eva) — rânduri încărcate de rușine, vinovăție, confuzie („Uneori mă întreb de ce sunt așa de puritană, e doar o fantezie. Dar apoi realizez că în fiecare zi oamenii sunt abuzați sexual și că mie, ca feministă, ar trebui să-mi fie rușine că le transform trauma într-o fantezie sexuală”). Măcar te fac să te simți mai puțin singur.
De primul meu prieten m-am despărțit de tot după trei ani de relație, când mi-a mărturisit că se culcase cu prietena mea cea mai bună într-o vacanță la mare, în mașină, în timp ce eu dormeam în camera de hotel.
Lipsa de consimțământ & disocierea
Am auzit cuvântul consimțământ de 28 de ori pe parcursul piesei Trauma Kink, ca și cum actorii ar fi vrut să compenseze pentru toți anii în care nu l-am auzit niciodată, deși aș fi avut atâta nevoie. Actorii spun că totul este permis atâta timp cât este consensual; că dacă partenerul este excitat, nu înseamnă că a consimțit; dacă a aprobat cu un da îndoielnic, nu a consimțit; dacă a încuviințat la un moment dat, nu înseamnă că nu se poate răzgândi.
Începutul vieții mele sexuale și romantice a fost un șir de acte neconsimțite, cărora nu mă puteam opune pentru că nu știam că pot să fac asta. Ideile patriarhale cu care crescusem, conform cărora femeia este vinovată pentru că a ademenit bărbatul mă făceau să cred că, dacă ajunsesem într-o situație intimă cu cineva, nu mai aveam voie să dau înapoi. De ce am ajuns acolo dacă nu voiam? De ce l-am amăgit? Asta, împreună cu faptul că în familie nu mi s-a permis niciodată să contest Autoritatea, transforma, în mintea mea, orice băiat cu care interacționam intim în părinte și, prin urmare, în autoritatea în fața căruia eu eram doar un copil fără dreptul de a simți sau gândi.
Disocierea este o altă metodă de protejare a minții în timpul unui viol sau al unui act neconsimțit, una la care am recurs de nenumărate ori în timpul actelor sexuale din mulții ani care au urmat, doar pentru a putea simți plăcere. Kerr spune că disocierea apare ca răspuns la emoții prea puternice și ajută mintea să evadeze din situații în care corpul este nevoit să îndure, eliberând endorfine, opiumul natural al corpului, care diminuează suferința.
Nu îmi amintesc foarte multe lucruri din acei ani, doar fețe, nume, flash-uri. Îmi amintesc, însă, că am simțit la un moment dat că mintea mea a făcut switch în timpul unui act sexual dintr-un șir întreg pe care nu le doream neapărat și a transformat frica, rușinea și disconfortul nudității în plăcere. Cred că a făcut asta tot pentru a mă proteja, pentru a elimina disonanța pe care o trăiam, îmbrăcând toată respingerea mea în plăcere.
Starea mea mintală de după actul sexual se transforma instant în sentimentul că celălalt deja m-a respins, ca și cum aș fi fost folosită și aruncată cât colo, ca un obiect made in China care s-a stricat după prima folosire. Nu aveam nevoie de nicio confirmare, de nicio discuție (oricum nu știam că pot face asta), nu așteptam să treacă timpul și să văd cum se derulează lucrurile — cum mă întorceam acasă se instala o anxietate sfâșietoare, multiplicată de rușine și o lipsă adâncă a valorii de sine.
În societatea în care am crescut eu, valoarea femeii era dată de capacitatea ei de a face un bărbat să se îndrăgostească de ea și să intre într-o relație serioasă. În unele cazuri, ocuparea scaunul din dreapta al mașinii bărbatului era simbolul pentru această reușită a femeii. În orice caz, ea rămânea inferioară bărbatului, dar, în funcție de bunăvoința lui și de dorința pe care ea i-o putea suscita, avea șansa să nu fie atât de inferioară în ochii societății.
Eu rar reușeam eu să intru în relații, din pricina anxietății asociate intimității, așa că, după cum mă percepeam, eu eram de o valoare îndoielnică. Am început să simt că dețin puterea în raport cu un bărbat doar atât timp cât nu fac sex. După, eu pierdeam tot, cedându-i lui toată demnitatea mea. Societatea în care am crescut eu încuraja femeile să își cultive atributele fizice și sexuale, condamnând-o și umilind-o apoi pentru sexualitatea ei. O societatea în care femeia trebuie să răspundă unor standarde rigide, dar să aparțină, cu fidelitate și devotament, unui singur bărbat. Nu era cazul meu. Nu că nu aș fi vrut, m-aș fi aliniat bucuroasă cerințelor, dar nu puteam. Ceea ce învățasem în familie despre sentimente, siguranță și respect făceau aproape imposibilă intimitatea în afara familiei.
Traumă, plăcere & transgresiune
Nu m-aș fi lansat în confesiunile astea atât intime încât devin, probabil, inconfortabile pentru unii cititori dacă nu aș simți până astăzi efectul primilor mulți ani de experiențe sexuale, care au continuat să perpetueze aceleași tipare, să declanșeze aceleași mecanisme și să continue să îmi definească plăcerea prin umilință, rușine, nimicnicie. Mai ales, nu aș fi publicat niciodată textul ăsta dacă nu aș fi știut cu certitudine că nu sunt singura care întoarce întrebarea Ce-i în neregulă cu mine? pe toate părțile – o întrebare izvorâtă din fantezii care par să nu-și găsească locul în relațiile romantice înțesate de armonie și respect la care aspirăm. Pentru că am citit atâtea ca să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și am dat atâția bani la terapie, doar-doar vom reuși să trăim viața care trebuie să existe după depășirea traumelor timpurii.
Puține lucruri am învățat mai bine decât să asociez sexualitatea cu degradarea. Am învățat-o atât de bine, am reprodus-o de atâtea ori, că n-am mai știut apoi să fac altfel. După ce am plecat din casa alor mei, la 18 ani, n-am mai intrat niciodată în relații abuzive, aproape singurele care mi-au caracterizat adolescența, iar mama mă întreabă și acum, după atâția ani, când cunosc pe cineva: „Cum de îți place ție de el dacă se poartă frumos cu tine?”, ca și cum în tot timpul ăsta aș fi rămas aceeași. Ca și cum plecarea de acasă nu ar fi însemnat și pentru mine desfacerea unui blestem și câștigarea, măcar parțială, a demnității.
După ce am plecat de acasă am început, instinctiv, să mă țin departe de bărbați sadici, violenți, lipsiți de empatie și scrupule, instinct care mă ocolise cu o măiestrie sublimă în anii adolescenței. Mintea și inima mea, însă, reproduceau tot ce învățasem despre sexualitate și intimitate, pentru că era tot ce știam și tot ce îmi provoca plăcere. Ideea că sunt folosită, obiectificată, vânată, umilită, anxietatea de după, sentimentul de respingere… la nesfârșit; o scenă repetată până la perfecționare și jucată de infinite ori. Același episod căruia nu puteam să îi văd monotonia, pentru că era pus în scenă în diferite colțuri de lume, vorbit în varii limbi, plasat în diverse contexte sociale – dar și pentru că reușea de fiecare dată să-mi deșerteze tone de adrenalină în sânge.
Nu aș fi început niciodată să mă îngrijorez dacă nu aș fi băgat de seamă că orice urmă de plăcere erotică dispare după ce se instalează intimitatea, siguranța, armonia. Că nu știu cum să rămân atrasă sexual de un partener după primele luni, după ce încep oficial o relație și nu-mi mai pot percepe comportamentul sexual ca fiind transgresiv, imprevizibil, periculos; când încep să am garanția faptului că, cel mai probabil, omul de lângă mine nu o să mă înșele! Și acum ce se presupune că trebuie să mă excite, când ne cunoaștem și ne înțelegem atât de bine?
În cartea „Enough to Make You Blush”, Princess Kali (autoarea și o educatoare pionieră în comunitatea kink internațională) afirmă că, deși nu există un motiv clar pentru care oamenii sunt interesați de kink sau umilire erotică, există câțiva catalizatori pentru acest tip de plăcere, atât la nivel de societate, cât și individual, începând cu contextul cultural.
„Fără context cultural, nu ar putea exista niciun joc de umilire erotică”, pentru că este cultura în sine cea care ne învață să ne rușinăm sau să ne simțim umiliți de anumite lucruri (cum ar fi, de exemplu, că sexul cu prea multe persoane ne transformă în „târfe”), susține autoarea. Merge până-ntr-acolo încât să spună că 90% din toată structura acestor fantezii, ceea ce nu apare la suprafață, sunt ideile transmise cultural, de la stereotipuri de gen la fatofobie (aversiunea față de persoane grase, n. red.) la standarde de frumusețe corporală, sexism, clasism, rasism etc., idei cărora ne opunem în viața de zi cu zi. În context sexual, pe de altă parte, îmbrățișăm aceste stereotipuri negative și le transformăm în oportunități de a ne excita sexual. Restul de 10%, suprafața icebergului, sunt emoțiile de care suntem conștienți: frică, rușine, vină, excitare.
Pe lângă contextul cultural, Princess Kali mai enumeră experiențele catalizatoare (care pot fi experimente traumatice, comportamente negative sau abuzive din partea figurilor de autoritate, bullying, asocieri negative cu sexualitatea învățate în copilărie) sau contextul de creștere.
Crede că tabuul stă la baza atracției pe care kink-ul și umilirea erotică o pot suscita, pentru că asta-i ceea ce ne suscită adrenalina: comportamentele considerate interzise sau transgresive.
Kitty Rea, sexologa care a jucat personajul Kitty din piesă, sex coach, trainer în workshopul despre consimțământ care deschide Trauma Kink, și una dintre tipologiile prezentate în spectacol, mi-a oferit un alt răspuns. Ea crede că încercarea de a găsi legătura între kink și traumă este irelevantă în afara ședințelor de terapie.
„Cred că atunci când oamenii își pun întrebarea asta, se întreabă, mai degrabă sunt normal sau nu sunt normal. Nu aș recomanda nimănui să facă explorare în zona de kink ca să-și abordeze eventualele tulburări psihologice. Pentru asta e nevoie de terapie. Cred că e mai puțin relevant de ce te-ai apucat de BDSM, de exemplu, și mai relevant cum îl faci. Ai consimțământul tuturor celor implicați? Îți acorzi timp să te gândești dacă este ceva ce îți aduce satisfacție și în ce mod îți aduce satisfacție? Încerci să previi comportamente impulsive sau compulsive care ți-ar putea dăuna în viața de zi cu zi? Până la urmă, aproape orice comportament poate fi pus pe seama unei traume. Asta-mi pare mai puțin relevant când vine vorba de kink; mai important este să te gândești la consecințe și la felul în care această relaționare te afectează pe tine și pe cei din jur.”
Kitty este de acord că primele experiențe și impresii de viață sunt cele care formează o bază a fanteziilor sexuale, la care putem adăuga, dar din care nu putem sustrage. „Fanteziile nu sunt politically correct. Din punctul meu de vedere, atâta timp cât îți aduce plăcere fără să îți dăuneze psihologic, orice fantezie este în regulă. Mai este și întrebarea cu cine alegi să faci chestia asta.”
Care-i, însă, modalitatea sănătoasă de a ne raporta la astfel de fantezii când se conturează, de exemplu, în mințile noastre abia trezite din somn și luate prin surprindere sau în momentele de intimitate cu partenerul? Cum le comunici, cum le accepți, cum le integrezi în relații care, în viața de zi cu zi n-am nimic a face cu violența, umilința și siluirea. Cum le pui în practică dacă pentru el/ea sunt… prea mult?
„Cred că, în primul rând, e foarte important să ai exercițiul de vulnerabilizare în relație, pe toate planurile, nu doar sexual, aspectul sexual fiind cel mai dureros, fiind unul tabu despre care nu suntem obișnuiți să discutăm. Și atunci, când în relație există vulnerabilitate ca un modus operandi e mai ușor să abordezi lucrurile astea, mai puțin din perspectiva a ce aș vrea tu să-mi faci, cât ce înseamnă asta pentru mine, din punct de vedere al senzațiilor, imaginilor, emoțiilor pe care mi le trezește. Că acolo-i adevărata vulnerabilitate. Și căutat împreună – adu-l și pe celălalt în zona în care poate căuta activ, alături de tine, care ar fi minimul care să-ți stimuleze fantezia, fără să-l pună pe celălalt într-o situație inconfortabilă.
Nu cred că există vreo fantezie care nu se poate pune în aplicare, totul depinde de cât de flexibil și creativ ești. Evident, că dacă ai doar un scenariu în cap, iar el nu poate fi pus în practică, o să te frustreze”, spune Kitty Rea.
Fără victime perfecte!
Aveam 16 ani și mă aflam în apartamentului unui cuplu pe care nu-l cunoșteam, împreună cu un bărbat de peste 30 de ani aflat sub diverse influențe, când am primit o palmă peste față și ordinul să trec imediat în baie. Aveam 21 de ani când mi-am amintit pentru prima dată de episodul ăsta. Eram cu două prietene și jucam jocul celor 36 de întrebări care te vor face să te îndrăgostești de cineva. Îl jucam doar pentru că eram (și tind să cred că încă suntem) genul de femei pentru care puține plăceri în viață o ating în intensitate pe cea de a descoperi psihicul unei alte ființe umane. Pentru că, de când mă știu, cu toate prietenele mele, în lungile și intensele noastre discuții, am făcut și-am desfăcut minți, mai ales pe cele proprii, în încercări neobosite de a le înțelege, ordona, despica și pune în cuvinte. La întrebarea Care este cea mai urâtă amintire a ta, noaptea cu pricina a revenit în straturile conștiinței mele pentru prima dată, iar eu am izbucnit în lacrimi.
De ce am uitat preț de cinci ani acea scenă și de ce primul lucru pe care l-am făcut a doua zi, când m-am trezit după noaptea violului, a fost să o sun pe prietena mea (aceeași cu care aveam să joc jocul întrebărilor), să îi povestesc ce s-a întâmplat și să îi spun cu hotărâre: Despre asta nu voi mai vorbi niciodată! Nu aveam ce să fac cu informația. Nu aveam cui să îi spun sau cum să explic ce făceam acolo la ora aia, într-o casă necunoscută, după ce numai eu știu cât alcool consumasem. Vechea poveste: nu știam că nu sunt vinovată pentru ce se întâmplase. Să depun plângere la poliție era exclus, pentru că nu eram o victimă perfectă!
Cât de valid este violul, mă întrebam, dacă întreținusem relații înainte cu bărbatul respectiv. Se mai putea el numi viol? Violul nu e doar ce se întâmplă când mergi pe stradă și, subit, de nicăieri, ești agresată de un necunoscut în noapte? Desigur, aproape nouă din zece agresiuni sexuale sunt săvârșite de cineva cunoscut victimei, dar eu nu știam asta. De fapt, câți dintre noi știm asta, când pretindem că victima, ca să poată fi considerată ca atare, trebuie să fie de-o moralitate impecabilă? (În sens religios, desigur.) Asta se întâmpla prin 2008. În 2016, 55% dintre români încă mai credeau că violul poate fi justificat în situații precum consumul de alcool (30%), purtatul hainelor provocatoare sau sexy (25%) sau când persoana merge de bunăvoie acasă cu cineva (26%). Le bifasem pe toate.
Dorința bărbaților de a fi dominați și submisivi
Să-mi fi spus cineva ceva despre dorința asta acum 20 de ani, nu aș fi găsit ceva mai bun decât să mă uit, în sinea mea, la bărbatul cu pricina ca la ciumă.
În clasa a șaptea, am trecut prin primul episod de umilire publică cu privire la sexualitatea mea. După ce i-am permis unui băiat să îmi facă sex oral la el acasă, am intrat cu capul în pământ, în farmacie pentru a-mi cumpăra pastila de a doua zi. (Atâta știam; să ne amintim că educația sexuală în școlile din România le repugnă până astăzi liderilor politici și religioși.) În curtea școlii, un grup mare de elevi din toate clasele mă așteptau în cerc, în frunte cu tipul în cauză, pentru a mă umili că mă culcasem cu cu el. Doar revelarea adevărului de către unul dintre prietenii lui m-a salvat de la tortură, întorcând rapid tot shamingul împotriva băiatului, pentru că, în societatea în care am crescut, a-i oferi sex oral unei fete era o umilință; a-ți oferi ea ție, o obligație!
Piesa Trauma Kink merge câțiva pași mai departe și explorează fanteziile masculine de a fi dominați. Într-o societate macho, care obligă bărbații să se încovoaie de rușine și de groază numai la amintirea vreunei lacrimi vărsate, există o proporție deloc de neglijat dintre aceștia, care, aflați în imposibilitatea de a-și împărtăși dorințele cele mai ascunse cu partenerele lor, plătesc femei dominatoare pentru fetișuri ce țin de feminizare sau umilire sexuală, financiară și intelectuală.
Subiectul este atât de tabuizat încât nu am reușit să găsesc nimic mai mult în afara unui studiu care corelează puterea obținută de bărbații puternici în viața profesională cu o slăbire din presiunea de a domina și performa. Această ipoteză vine în antiteza rolurilor clasice din Fifty Shades of Gray sau The Handmaiden și argumentează că obținerea de statut în viața de zi cu zi atrage după sine dezinhibare și deschidere față de supunerea la tortură și umilință.
Personajul Angelinei din spectacolul Giuvlipen, o femeie trans dominatrix de etnie romă, dezvăluie că rânduri de bărbați plătesc bani grei pentru a auzi cum sunt înșelați cu un bărbat de culoare, pentru a o imita pe Angelina în vestimentație și gesturi sau pentru a li se cheltui banii și a fi numiți „bancomate umane”. Ea pune aceste fetișuri pe seama presiunii prea acerbe asupra bărbaților în societatea patriarhală în care trăim, una în care masculinitatea tradițională constrânge și limitează.
Kitty Rhea susține că printre cele mai comune fantezii ale bărbaților români care au apelat la serviciile ei de dominatoare s-a numărat fost dorința de a fi penetrați anal, precum și cea de a se îmbrăca în haine de femeie.
În același timp, Louella Alderson, o consilieră de cuplu din Marea Britanie spune că deși a te lăsa dominat poate părea ca o renunțare la putere, lucrurile stau, de fapt, invers. Practicată corect, cu limite clare și consimțământ, dominarea sexuală este un scenariu perfect controlat, care-ți permite să renunți la identitatea de zi cu zi sub pretextul că te subordonezi – când, de fapt, tu stabilești limitele.
Înainte de a se apuca de munca la Trauma Kink, Mihaela Drăgan știa doar că vrea să pună în scenă un spectacol care să vorbească despre traumă, sexualitate și sănătate mintală. Împreună cu regizorul Gabriel Sandu și cu echipa de actori, au organizat câteva ateliere susținute, printre alții, de Kitty Rea și de un alt expert care lucrează cu femei pe experiențe traumatice.
Mihaela spune că unul dintre mesajele piesei este că toate fanteziile ar trebui normalizate și că, atâta timp cât sunt consensuale, nu au de ce să ne provoace rușine.
Au fost subiecte discutate din timpul atelierelor pe care Mihaela a trebuit să le lase la o parte. Le-a considerat prea controversate.
„De exemplu pedofilia; am aflat există o întreagă discuție în jurul acestui subiect, că sunt lucruri pe care nu le poți controla, cum ar fi gândurile, dar că îți poți controla acțiunile. În cazul pedofililor, pot alege să își satisfacă aceste fantezii prin tot felul de animații. A fost totuși un subiect greu de acceptat pentru noi, mai ales că suntem multe persoanele care în copilărie am experimentat tot soiul de microagresiuni sau agresiuni sexuale. Iar subiectul este unul destul de delicat și pentru public.”
Mihaela crede că este nevoie să reflectăm și să discutăm despre fanteziile de submisivitate ale bărbaților, în contextul în care există o presiune societală care favorizează un anumit tip de masculinitate: toxică.
„Patriarhatul, cu standardele care impun suprimarea emoțiilor, este dăunător nu doar pentru noi, femeile, ci și pentru ei. De multe ori, restricțiile astea se manifestă în anumite dorințe sexuale. Actrița care a jucat personajul Angelinei și care, în viața reală lucrează la un videochat, spune că majoritatea clienților ei care intră pe chat au fantezii submisive, de la tortură, obiectificare, umilire ș.a.m.d. Nu este nimic greșit în aceste fantezii, dar merită să reflectăm și la cum sunt bărbații afectați de patriarhie.
Am vrut să ofer o perspectivă mai largă apropo de binaritatea asta femeie victimă - bărbat agresor. Mi se pare că este și o dezumanizare a femeii aici. Este adevărat că bărbații sunt agresori în cele mai multe situații pentru că au mai multă putere din diverse puncte de vedere. Dar și femeile cresc și își dezvoltă personalitățile în aceleași societăți toxice și agresive, de unde împrumutăm și internalizăm tot felul de patternuri. Există dovezi că, de multe ori, victima poate deveni agresor la un moment dat, dacă asta știe, asta a învățat și asta a trăit. Nu este obligatoriu ca victima să rămână victimă pentru totdeauna. Am vrut să evidențiez asta în piesă.”
Mihaela crede că a integra o cultură a consimțământului înseamnă a învăța un nou mod de a interacționa în societatea românească.
E mai bine ca oricând
Nu aș fi îndrăznit niciodată să scriu textul ăsta dacă nu m-aș fi aflat într-o poziție mai bună ca niciodată. Iar asta nu-i nici pe departe singurul aspect dureros al vieții mele, căruia i-am găsit un singur leac: cultivarea dragostei de sine – după mine, fundamentul universal al dezvoltării personale de orice fel. Aș fi vrut, desigur, să am de oferit un cuvânt mai puțin cringe decât dragoste, impregnat parcă de conotații siropoase, telenovelistice.
Budiștii folosesc un termen mult mai nimerit: „metta”, tradus ca iubire necondiționată, o stare mentală activă, cultivabilă, de dorință genuină și dezinteresată a binelui pentru sine sau cel/cea/cei/cele către care se îndreaptă emoția; compasiune și solidaritate absolute izvorâte din înțelegerea condiției umane; apreciere pentru fiecare moment în care ai reacționat mai înțelept decât ai făcut-o oricând înainte.
Am învățat să nu o mai iau la fugă când încep să mă simt iubită, să meditez constant cultivând metta, să îmi privesc adicția la dragoste așa cum merită, doar ca pe o alta dintr-un lung șir de adicții (și nu ca pe cea mai intensă și interesantă parte a personalității mele - facem adesea greșeala să ne judecăm astfel dependențele), să îl apreciez pe cel din fața mea pentru ce este, nu doar pentru rolul binar la care îl condamnă mintea mea — fie călăul, fie părintele pe care nu l-am avut. Încă lucrez la toate astea, dar e mai bine ca oricând.
