Pe 16 octombrie a murit trapperul Nosfe (Darius Crețan), unul dintre fondatorii supergrupului Șatra BENZ. Dacă n-ai auzit până acum nici de el, nici de Șatra poți să începi prin a le asculta albumele, unde aduc din plin și self hype-ul și diss-urile specifice culturii hip-hop, dar pe care ating și teme mai profunde decât te-ai aștepta, poate, de la un gen adesea blamat de comentariatul cultural autohton pentru superficialitate.
Pe marginea morții lui Nosfe (37 de ani) s-a speculat intens-tabloid, însă textul de față nu e despre cum a plecat artistul, ci despre contribuția lui la peisajul pop cultural contemporan. Mai jos, regizorul de teatru și cercetătorul Mihai Lukács expune câteva dintre subiectele importante pentru Nosfe: munca, experiența de migrant, peisajele urbane și stratificarea socială. Pentru că, îți vine sau nu să crezi, trapul - chiar și cel românesc de primă generație - poate fi despre mult mai mult decât swag.
Nosferatu părea mai bătrân decât era, un personaj aparte în scena trap locală, cu pălărie cu boruri mari, ochelari de soare italienești și denumirea de unchi (Uncle BENZ devenise un alter-ego în numeroasele lui treceri de la un personaj la altul). De la italianul român Worsh la the born again christian Nosferatu la Nosfe din Șatra BENZ, de la Unchiul BENZ la Hakan Rockstar sau la personajele mai obscure cum ar fi Leonardo di Cardio sau chiar Prigoană („gunoaielor, să mă strigați Prigoană”, Temple, 2016), la o caricatură a unui psihanalist cu pălărie și cravată, care dă sfaturi de relații puștilor care îi scriu - Nosfe a fost mereu într-o căutare a unei identități artistice, care părea într-o continuă transformare și explorare interioară, de reglare a unor traume personale și umilințe resimțite de categorii largi de oameni. Poate și de aici popularitatea lui în grupuri cât mai diverse, de la rapperii old school și euro-pop queens la prog-metaliști și anarho-crusteri. Sau poate pur și simplu popularitatea lui era cea a unui tată iubitor, cald și înțelegător pentru puștii de 12 ani și alți respinși.
Dar constanta în poate toate transformările sale este atitudinea, uneori exagerată și performativă, de erou al clasei muncitoare („Am cărat șezlonguri şi-am împărţit flaiere, fraiere!”, „95”, 2016), nu mereu dusă până la capăt („dacă aș fi supererou aș fi super bine”, „Super Bine”, 2020), asumarea acestei poziții de demnitate în detrimentul unei atitudini gangsta - nu cu street credits, ci worker credits. Nosfe a trecut de la perioada pe care o menționa frecvent, de migrant economic în Italia, lucrător în construcții („Am fost zidar, sunt superstar, trebuie să mă bucur și eu cumva”, „Lamarè”, 2020), apoi la cea de corporatist bucureștean exploatat pe un salariu de mizerie („Munceam de la nouă la cinci, gotta stop that shit / Dacă nu mă las dе muncă nu pot să devin nimic / În corporație e ca la bumbac, bagă, bagă”) și în cele din urmă la dedicarea totală pentru muzică. Însă și muzica, pentru Nosfe, era văzută uneori doar ca un alt job: făcut de un meseriaș care șlefuiește versul și cade perfect pe beat, pentru care este plătit corect, dar care la un moment dat e păcălit de o industrie obsedată de profit, capabilă doar să extragă valoarea unei munci extenuante și care, inevitabil, te bagă în mormânt. Deși schimbările de job apar repetat pe piesele lui, rutina și orele lungi de muncă sunt recurente („Alarma sună tot la 7 da' nu mai am job / D-ăla de corporatist de mă ţinea pe loc”, „95”, 2016). Abordarea personajului Nosfe este de adaptare și anduranță („E vestul sălbatic și eu sunt sălbatic” anunță încă din 2014, pe o piesă a lui Killa Fonic, „Sparg”), de îmbrățișare a muncii surde și respingere a unei slacker culture, asociată în mod contradictoriu cu condiția burgheză (boujee) la care aspiră, dar la care nu reușește să ajungă („Unii au mâncat dar încă stau jos / Vreau și eu un loc să mănânc ceva, boss / Nu te mai uita pe mine așa dubios”, „Restaurantu”, 2016).
Mediul de cartier muncitoresc este explorat constant de Nosfe, care îi descrie spațiile specifice fără fantezii grandioase și strălucitoare din clipuri americane, ci ca pe un loc unde băieții captivi trag de fiare în săli de fitness insalubre și redau viața fostelor hale ale fabricilor dezafectate, ca în „Brațe și piept”:
„Ştiu o grămadă de băieţi din cartier,
Care au braţu', capu', şi inima de fier,
Care ar fi vrut să plece până mai ieri,
Da-n fiecare zi stau şi trag la braţe şi piept,
Jaf Mahal, când îi prinzi p-ăştia în aşa hal,
Dau pe dropu' ăsta şi umplem o hală.”
Abordează mereu aceste povești personale în ton de comedie neagră, cu personaje ironice și momente de violență extremă, de slasher cât se poate de sângeros și vomitiv, dar și într-un ton de entertainment popular, care vorbește despre temele cu adevărat importante cu o sinceritate care se regăsește sub toate măștile necesare unui show care te ține în suspans. Pe piesa „TrapArmy”, care lansa în 2015 atât Șatra BENZ, cât și stilul care a dat peste cap muzica din România, Nosfe are un vers care arată tocmai sarcasmul negru: „Foarte important de știut: / Când o să mor, vreau să plec în iad ca să-mi ascult / Piesele ce cu ajutorul Domnului le-am făcut”. În această piesă de început a aventurii trap, care va dura 7 ani, Nosfe își anunță sfârșitul: „strofele pe care le am în cap trebuie sa le dau, altfel n-am cum sa fac / Că mai am puțin de trăit ca Tupac” sau printr-o dorință simplă: „Vreau să mor pe scena ta” („Vin”, 2016).
Tragedia morții lui Nosfe este dată și de context: după un concert la Trap Attack (dintr-o serie extenuantă și într-un ritm extrem de alert de producție, interpretare și difuzare a muzicii), ajunge acasă și face un presupus atac de cord la doar 37 de ani. The End. Dar ce rămâne este o moștenire amplă, inclusiv peste 200 de piese nelansate, care doar acum începe să fie înțeleasă în detaliu. Cum scuipa în 2021 alături de foarte tânărul producător de trap PRNY („Primii zombie din industrie care-s și productivi”): „Altă planetă, aici nu-i vibe (Mood) / Ăștia-nțeleg abia-n trei ani (Lag)”. Deși toată lumea îl întreabă cât cere pe un feat, Nosfe mărturisește că pentru el nu este o prioritate să colaboreze cu alți artiști, ci să-și înregistreze propriile piese - care sunt tot mai multe, iar timpul este prea scurt. Îmbrățișează fragilitatea, chiar și în opoziție cu duritatea performată („sunt fragil ca un bibelou”, „Bibelou”, 2016).
Un instinct al morții era mereu prezent în versurile lui Nosfe, mai ales sub forma unei nostalgii pentru o armonie imposibil de atins, a unei pierderi pe care, oricât te-ai iluziona că o refaci, rămâne mereu cu cel puțin un element lipsă, camuflată uneori în hazul de necaz („sunt bine-rău”) forțat ca singură alternativă la ce se întâmplă în jur, sau într-o tendință autodistructivă specifică acelui bragadoccio al trapului de primă generație din România. În rugăciunea întunecată a Șatrei de pe OSOD, 2015, Nosfe intră pe terenul creștin bine cunoscut (cum spune pe o altă piesă, „Șatra B.E.N.Z. e secta”) și percepe realitatea ca pe un coșmar din care vrea să se trezească; visul nu este nici măcar al lui, nu el l-a creat, gălăgia din jur îi blochează gândurile, versurile pe care le scrie nu le poate simți ca în urmă cu 13 ani la început, repetă expresiile „sunt rupt” și „nu vreau”, solicită mila divină „altfel banii or să mă calce cu ciocatele (Nu vreau)”.
Nosfe respinge dur, fără jumătăți de măsură, tot ceea ce poate părea artificial, ireal, fără impact, fără forță („n-are zeamă”). Versurile lui sunt o expresie a revoltei permanente, a unei stări generale de iritare, în contact intim cu realitatea din care face parte contra voinței proprii, ca un tânăr Geo Bogza, ajuns din neputință poet, incapabil să ajungă profet - deși are acest potențial („Când predică Nosfe, coaie, lumea se-adună”). Respingând conspirațiile care jignesc inteligența, acuzele de masonerie și religia creștină („N-am încredere-n religie, coaie, zici că m-am vândut / La Diavol, da' mai real cred că-i el”), Nosfe le vede ca minciuni banale rostogolite online și îi privește pe adepții lor din generația veche (Dragonu, Cedrea, Haarp) ca pe simple victime („Adevăru-i că visez cu ochii deschişi, 2016”). Pe „Răscoala de la 808”, Nosfe atacă social media ca fiind mediul de supraveghere al unei poliții ostile, al unui control permanent mascat ca libertate: „Facebook, Insta, Twitter, ăștia-s toți bazați pe gardă”.
Relația lui cu Bucureștiul are un loc special în versuri, dar, în mod paradoxal, Bucureștiul este prezent cel mai mult în albumele cântate în italiană, limba la care revine pe ultimele LP-uri solo, ca o nostalgie a anilor dificili pe care îi petrecuse la Roma. În ultima piesă urcată pe Spotify, „Nordului VIP”, contradicțiile sunt explodate și localizate în nordul Capitalei, zona bună a orașului: „Dansez manele pe Nordului, fac inventarul petrolului”; acolo unde freza luptă cu „barba burgheză”; „Venit din mizerie, n-am făcut o cheie / La lăcătușerie, n-am vândut nicio frăție / Get 'em!”. Referința constantă la Galațiul de origine (unde s-a întors din Italia și a locuit câțiva ani), e prezentă chiar și în această piesă dedicată Bucureștiului: „Vin din orașu' care are Dunăre, tei / Se umblă călare chiar și pe Brăilei.”
Într-un interviu de după tragedie, un coleg anonim din Șatra BENZ explica: „Ce cred eu că s-a întâmplat este efectiv epuizare. Făcea foarte multe. Omul stătea în studio până dimineața. Cred că dormea câteva ore pe noapte. Muncea într-una, într-una. Statul departe unde stă el, drumuri toată ziua. Copil, nevastă, familie, stres, obligații.” Dar, în același timp, atitudinea lui rămâne una stimulantă pentru cei apropiați: „Eu am rămas cu o vorbă de la Nosfe: «Să-i dăm înainte, că înainte era mai bine» (n.r. râde). Tot timpul înainte.” Dar poate cel mai important mesaj al lui Nosfe e respingerea ideii de a avea idoli, mai ales din pop culture. Personajul Nosfe renunță la falsă modestie sau la o atitudine umilă, chiar dacă starea lui constantă rămâne cea de silă. Optimismul său realist depășește contradicțiile inerente și lasă în urmă o idee puternică, de redare a demnității - un proces de durată care trebuie să înceapă de undeva; de ce nu, poate tocmai din trapul local: „Omu-i puternic, trebuie doar să i s-arate / Că din tot căcatu' ăsta merită și el o parte.”
Fotografie principală via fb/NOSFE
