Un tânăr intelectual pasionat de opera lui Giordano Bruno, aflat la Chicago pentru a face un doctorat, începe în 2016 scrierea unui lung text confesiv în care dezvăluie că va fi ucis de o misterioasă mafie românească din America. Motivul ar fi că tânărul a început să cerceteze asasinarea cu 25 de ani înainte, în campusul Universităţii din Chicago, a profesorului Ioan Petru Culianu, unul dintre specialiştii cu autoritate în opera lui Bruno. Un sfert de secol mai târziu, în Buenos Aires, doi prieteni, împreună cu fratele doctorandului – între timp, dispărut fără urmă –, citesc manuscrisul care a ajuns pe neaşteptate în mâinile lor şi încearcă să-i dezlege enigmele. De-a lungul unei nopţi bahice pe care cei trei o petrec prin localurile metropolei argentiniene, lectura documentului se împleteşte cu reconstituirea asasinării faimosului profesor de istorie a religiilor, istoria României în secolul XX şi străvechea credinţă în metempsihoză.
Aceasta este acțiunea romanului Transmigraţie de Pablo Maurette. Maurette s-a născut în Buenos Aires în 1979. A absolvit filosofia la universitatea din capitala Argentinei, apoi a făcut studii de bizantinologie la University of London şi un doctorat în literatură comparată la University of North Carolina. Este profesor de literatură engleză şi comparată la Florida State University. A colaborat cu numeroase reviste şi mijloace de comunicare de masă din Argentina, Italia, Mexic, Spania, Columbia, Germania, Anglia, Canada şi Statele Unite. A scris mai multe cărţi în care analizează corporalitatea fiinţei umane din perspectiva artei, filosofiei şi literaturii: El sentido olvidado. Ensayos sobre el tacto (2015), La carne viva (2018), Atlas ilustrado del cuerpo humano (2023). În anul 2020 a publicat primul său roman, La migración, urmat în 2024 de La Niña de Oro, roman detectivistic a cărui acţiune se desfăşoară în Buenos Aires la sfârşitul secolului XX şi în care corpul uman şi anomaliile ocupă, de asemenea, un loc important.
Citește un fragment din volumul său Transmigraţie.
Istoria comunității române din Chicago merită un capitol aparte. Culianu o știa bine. În anii 1940, mulți legionari din Garda de Fier (brațul armat al Legiunii Arhanghelul Mihail) se exilaseră în Midwest. În 1941, după o lovitură nereușită împotriva lui Ion Antonescu („Rebeliunea legionară“), dictatorul fascist a arestat nouă mii de membri ai Gărzii de Fier și a interzis mișcarea. Mulți dintre acești naziști în cămașă verde, responsabili de unele dintre cele mai cumplite pogromuri din secolul XX, au luat drumul diasporei, care i-a dus la orașul din jurul lacului Michigan. Printre cei mai cunoscuți exilați se numără Viorel Trifa, arhiepiscopul arhidiocezei ortodoxe române din SUA și Canada, un antisemit înflăcărat, Alexander Rachmistriuc (alias Alexander Ronnett), unul dintre inițiatorii rebeliunii legionare, și nepoata lui însuși Corneliu Codreanu, legendarul fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail și unul dintre cei mai carismatici monștri din istoria României. Și, în sfârșit, Mircea Eliade, fermecat în tinerețea sa de energia vitală a trupelor lui Codreanu, se oprise și el în Midwest. În perioada cât a stat la Chicago, Eliade s-a înțeles bine cu Saul Bellow, care, referindu-se la trecutul tulbure al prietenului său, obișnuia să zică: Mircea are un secret. Culianu avea doi eroi intelectuali. Unul era Borges, celălalt Eliade (notă de subsol: ambii morți în 1986). La începutul anilor 1970, tânărul student la Litere a luat pentru prima dată legătura cu celebrul său compatriot și așa a început o relație care a culminat în 1986, lângă patul de moarte al maestrului său. Înainte de a muri, Eliade l-a desemnat pe Culianu legatarul operei sale inedite. Oare asta să fi căutat cei care au vandalizat apartamentul lui Culianu în 1989? Poate că Culianu avusese de gând să publice tot. E posibil ca asasinii lui să fi urmărit ca manuscrisele cele mai compromițătoare ale lui Eliade să nu vadă lumina zilei? Mi-am dat repede seama că direcția aia de investigare era imposibilă. Niciodată nu aș fi avut acces la arhiva personală a lui Eliade. Singura modalitate de a rezolva cazul era de a săpa cât mai mult și de a-l găsi pe asasinul lui Culianu sau de a obține o depoziție cu adevărat revelatoare de la un martor. Danton era convins că-i văzuse pe principalii suspecți la Little Bucharest Bistro. Poate că încă frecventau restaurantul. După un sfert de secol? Puțin probabil. Dar nu imposibil. Trebuia să merg acolo neapărat. I-am scris Priscillei. Nu putea în seara asta. Hai să mergem mâine sau poimâine, a zis.
A doua zi sau după două zile (era jumătatea lunii, 15 sau 16 ianuarie), am luat legătura cu Alaistair Danton. I-am spus că cercetările mele înaintau cu pași uriași și că documentarul începea să prindă formă. L-am întrebat dacă mai era valabilă faza cu dischetele lui Culianu. În ziua următoare ne-am întâlnit la cafeneaua de la Universitatea Loyola. Bătea un vânt polar și meteorologii avertizaseră asupra riscului de degerare. Înfofolit din cap până în picioare, ca un jihadist traversând Caucazul Mare, am ajuns la Rogers Park, în nordul extrem al orașului, și m-am întâlnit cu Danton, care sosise înaintea mea și acum bea un cappuccino. Imediat ce m-a văzut, a sărit în picioare și mi-a zis hai să mergem la biroul meu. Pentru? Nu mi-a răspuns. Am ieșit și l-am întrebat din nou de ce nu puteam rămâne la cafenea. Nu vorbi, mi-a poruncit, o să te alegi cu o pneumonie. Pe drum s-a uitat înapoi de cel puțin cinci ori. Am intrat în clădire, am urcat la etajul trei și m-a condus într-o cămăruță mizeră, cu o masă, două scaune și mai multe rafturi de bibliotecă goale. Fără niciun preambul, a deschis un sertar, a scos un plic pentru documente și mi l-a dat. Conținea trei dischete. Nu știu dacă le vei putea folosi, eu nu am reușit, sunt tare distruse, dar e drept că am încercat acum douăzeci și cinci de ani. Danton s-a ridicat, dându-mi de înțeles că era cazul să plec. A, ce ți-a zis colegul lui Culianu, cel cu zoroastrismul, atunci, la conferința aia? Nu știu despre ce vorbești, mi-a răspuns. Nu am insistat. I-am mulțumit și am plecat. Când închideam ușa, mi-a vorbit. Nu e cazul să mi le dai înapoi, iar dacă reușești să vezi ce conțin, nu mă interesează, pentru mine subiectul Culianu e închis de mult timp. Am încuviințat, i-am mai mulțumit o dată și am plecat. A fost ultima dată când l-am văzut. Când am ieșit din clădire, a fost cât pe ce să mă ciocnesc de două matahale în haine sport care fumau la ușă. Fii mai atent, a zis unul dintre ei, cu un accent puternic. Polonez, m-am gândit. Mi-am cerut scuze din nou, m-am îndepărtat cu pași mari prin zăpada maronie și când am ajuns la colț m-am uitat peste umăr. Indivizii nu mai erau acolo. Am luat-o spre sud, am mers până la stația lui „L“, uitându-mă înapoi din când în când. Nu i-am mai văzut.
Imagine principală preluată de pe Fortepan/Szomolányi József.
