Într-o țară unde orașele sunt pline de ii made in China, iar satele de treninguri second hand, unde brandurile își găsesc inspirația pentru colecțiile lor de lux în sate ai căror locuitori au plecat „în afară”, e din ce în ce mai complicat să găsești tradiționalul. Cu atât mai mult cu cât naționalismul e vigilent, gata să confiște oricând orice discurs legitim despre tradiții. Mai mult, după decenii de Tezaur folcloric și în plin reviriment al căutătorilor de „identitate națională”, urmele multiculturalismului sunt din ce în ce mai șterse în România. Tocmai de aceea, proiecte precum KraftMaking the Future (al cărui nume complet cuprinde și Fibre și plante din habitatul transilvănean. Tehnici tradiționale și inovație sustenabilă) sunt pe cât de rare, pe atât de necesare.
Proiectul e gândit de Marlene Stanciu, cu un background de politici culturale, antropologie și design, și Alex Hebreth, care se ocupă de restaurare și design al obiectelor de lemn. Amândoi au rădăcini săsești și, de câțiva ani, locuiesc la Cincu, o așezare întemeiată de sași în Evul Mediu, fix în inima Transilvaniei, din care-a mai rămas azi un sat cu puțin peste o mie de locuitori. Acolo s-a născut și KraftMade, o inițiativă care face legătura între meșteșugari care păstrează tehnici tradiționale pe cale de dispariție și designeri tineri, dornici să le învețe și să le ducă mai departe. Iar KraftMaking the Future, într-un fel cât se poate de responsabil, umple golul căscat între trecut și viitor.
Concret, proiectul a însemnat o serie de ateliere organizate la Cincu (Brașov) - „o șezătoare contemporană”, cum îi spune Marlene -, unde unii dintre cei mai buni studenți la modă și design vestimentar din Cluj au lucrat deopotrivă cu câteva artiste și cercetătoare din SUA, Africa de Sud și România, dar și cu meșteri locali, din Transilvania. Împreună, au explorat împrejurimile și-au ajuns să cunoască locul, cu tot ce are de oferit: de la plante și bucătărie, până la cultură și obiceiuri. Apoi, pornind de la toate aceste date care țin de specificul locului, de tradițiile lui (înțelese într-un sens larg, fără conotații ideologice), au construit o serie de obiecte / lucrări, la intersecția dintre meșteșug, design și artă. Lucrările au fost expuse toamna asta la Textile Arts Center New York, iar apoi la Galeria Casa Matei din Cluj.
Am stat de vorbă cu Marlene Stanciu (35 de ani) despre drumul de la București la Cincu și de la Cincu la New York, despre ce înseamnă să retrezești la viață un loc, fără să-i distrugi spiritul, și despre cum Transilvania devine un habitat bun pentru slow design.
Ne împrospătăm un pic memoria: Acum cât timp te-ai mutat la Cincu și de ce ai ales tocmai locul ăsta, ce te leagă de el?
Am plecat din București la Cincu în 2013 pentru un pic de liniște în casa bunicilor. Mai întâi am stat câteva luni, apoi am tot căutat motive de întors la București. Dar, de fapt, singurul motiv era să mai iau cu mine câte o geantă cu lucruri, până când am înțeles că de fapt asta este casa mea. Niciodată înainte nu simțisem că am o rădăcină într-un loc anume. Am călătorit mult, am locuit în Berlin și Londra, mă consideram un „world citizen”, imaginându-mi o viață nomadă, acolo unde mă duc proiectele, destinul sau studiile, simțindu-mă peste tot la fel de pasageră ca în București, unde m-am născut. Cincu era singura referință constantă unde am venit cu plăcere în fiecare vacanță cât timp am fost la școală, dar nu mă gândeam că aș putea locui vreodată la sat. De tot. Pentru că de fapt creștem cu ideea că viața, jobul și progresul se întâmplă doar la oraș. Doar că atunci când visam, noaptea, aproape toate visele se petreceau la Cincu. Și asta am și găsit aici: locul din vis, unde am o senzație de bine, unde pot să stau în grădină și timpul se oprește, și pot să îmi ascult și manifest gândurile mele, la o răscruce de culturi și influențe în care mă regăsesc.
Am impresia că la proiectul ăsta ai ajuns descoperind pas cu pas locul. Înainte de toate, cum a fost / este pentru un orășean să (re)stabilească o legătură cu natura, ba mai mult, să ajungă s-o cunoască, și cum ți-ai găsit locul într-o așezare așa de mică, cu puțini oameni?
Îmi aduc aminte cu mult amuzament cum în primul an la țară eram în grădină cu laptopul, cu un document excel frumos desenat cu parcele, și căutam pe google de fiecare dată cum și când să plantez ceva. Apoi încet-încet, masa verde care era „natura” pentru un orășean neaoș s-a individualizat când am început să învăț numele și rostul fiecăruia, din cărți și din vecini. Așa că am început să văd nu „o pădure”, ci stejari, frasini, carpeni, salcâmi, nu „buruieni” ci susai, pătlagină, trifoi, urzici moarte, iarba caprei și așa mai departe, toate cu locul și rolul lor ca o mare familie interconectată, dintre care și eu am privilegiul să fac parte și cu care împărțim aceeași bunăstare dacă avem grijă unii de ceilalți.
Și îmi mai aduc aminte că la început eram întrucâtva ciudată printre săteni, de ce oare am plecat de „sus”, de la București și am ajuns aici „jos”, de unde toată lumea visează să plece. Oamenii mă sfătuiau să fug mâncând pământul, că „nu e nimic aici”.
După câțiva ani, în ianuarie 2017, când m-am întors dintr-o călătorie, m-am dat jos din mașină și am auzit din celălalt capăt al străzii: „ce faci, vecinăăă? la mulți ani!”. Era un ger năprasnic de -30 de grade, motanul mă aștepta la ușă, vecina Alina mă aștepta cu surcele uscate să pot face focul rapid să se încălzească în casă, iar vecina Cecilia a venit imediat la mine cu laptele, ca să nu mai urc eu dealul la ea prin frig. Atunci am simțit că da, trăiesc într-o comunitate minunată, o senzație de familie dragă și prețioasă, empatică și bună.
A fost deci un proces destul de lung de adaptare, învățare și reînvățare a ce înseamnă viața trăită după anotimpuri și în acord cu natura, unde trocul și ajutorul reciproc între vecini sunt neprețuite și am senzația că așa ar trebui să fie, de fapt, normalitatea. Iar toate astea le exprimăm și în munca pe care o facem cu KraftMade.
Apoi, știu mult că ai scotocit mult prin cufere după obiecte și haine săsești vechi, ai căutat meșteri care să fi conservat diverse tehnici & meșteșuguri de-ale locului. Cât de greu e să reconstruiești memoria unui loc și să resuscitezi cumva patrimoniul?
Primul meu proiect mare pe care l-am gândit și coordonat a fost în 2007, în cadrul Sibiu, Capitală Culturală, când am revitalizat un obicei săsesc numit „Fuga Lolelor”, de alungare a iernii și a spiritelor rele. Argumentul meu atunci pentru sașii emigrați în Germania, care erau sceptici la performarea unui obicei săsesc de către alte etnii, mai ales după o pauză de 20 de ani, a fost că acest obicei este un element de identitate locală, născut dintr-un specific local. Chiar dacă sașii au plecat, acest obicei trebuie să rămână viu, acolo unde s-a născut, să-l redăm locului și să celebrăm cultural locală, indiferent cine se află în spatele măștii atâta timp cât respectă ritualul străvechi. Și a funcționat minunat, dovadă fiind că astăzi, după 11 ani de la reluare, acest obicei este performat în fiecare an de peste 300 de personaje mascate în Agnita, Sibiu și 100 în Cincu, Brașov, fiind poate cel mai spectaculos eveniment local redevenit cu adevărat sufletul locului, iar reputația sa crește cu fiecare an.
Iar de la crearea KraftMade din 2013, am lucrat în diverse spații în Transilvania (colecțiile Soxen), Delta Dunării și împrejurimi (colecția DeltaCraft 2015, împreună cu Ecopolis), Câmpulung Muscel și împrejurimi (împreună cu ProPatrimonio), cu designeri și meșteri, căutând acel suflet al locului pe care obiectele să îl exprime, încercând să transpun intuiția cu care fac aceste lucruri și cercetarea antropologică într-o metodă explicabilă celor care vor să o replice. Progresul pe care îl văd în jurul meu este că designerii încep să înțeleagă, nu mai vedem atâtea obiecte în care simboluri țărănești sunt decupate chirurgical și transpuse pe obiecte noi și vândute ca design cu rădăcini culturale, ci din ce în ce mai mulți încep să lucreze cu meșteri, să-și pună problema de tehnici de lucru tradiționale, iar noi suntem aici să oferim metodă și consiliere pentru profesioniști. Abia acum, după ani de explorare și cu acest ultim proiect KraftMaking the Future încheiat, pot spune că am dezvoltat o metodă practică, un proces de design thinking în pași de lucru care se poate aplica oriunde. Cred că premisa este să ai un respect sincer pentru locul, cultura, oamenii cu care lucrezi și să cercetezi în profunzime cultura locală cu multă modestie și atunci funcționează.
Ai gândit proiectul ăsta, KraftMaking the Future, împreună cu Abigail Doan (artistă environmentalistă), Zayaan Khan (antropoloagă și activistă culinară) și Victoria Mangnaiello (artistă specializată în textile și profesoară Parson's New School, de la New York University). Aș fi foarte curioasă să aflu mai multe despre cum se vede bucata asta de lume - Cincu & împrejurările lui - prin ochii unor străini, și care în același timp au priviri „specializate” pentru componente diferite ale unui context cultural și natural?
Cele trei artiste ne-au inspirat mult în crearea conceptului proiectului KraftMaking the Future. Munca artistei Abigail Doan a venit ca o revelație, proiectul ei de observare și documentare a sufletului și a transformării unui loc - Walking Libraries (aflați despre el aici și aici) - fiind exact completarea empirică a metodei pe care o practicam intuitiv, dar nu o transpusesem într-o formă abstractizată și replicabilă. Antropologul culinar Zayaan Khan a adus cu ea cunoștințe prețioase despre pământ, microbi și natură, demonstrând și ea că, având la îndemână valori și principii clare și mai ales respect profund pentru natură, le putem adapta oriunde suntem. Din prima zi în care a ajuns la Cincu, Zayaan a început să adune plante, fructe, lut și pietre din curte, de pe drum și de pe câmp, umblând mai mult desculță pentru a se împrieteni cu pământul care o găzduiește. Și apoi s-a pus pe treabă combinându-le, afumându-le, fermentându-le în cele mai minunate licori și mâncăruri, fiind mereu fascinată de abundența de la noi, de faptul că tot timpul anului pământul primește apă în Transilvania și deci plantele și fructele din aceleași specii sunt aici mult mai mari și microbii mult mai harnici (procesul de fermentare mai rapid cu zile, poate săptămâni). Victoria Manganiello, prin al ei performance Mordant Dinner, ne arată cum tehnici tradiționale și ingrediente locale se pot transforma în artă conceptuală, care spune sensibil și senzorial povestea unui loc. Mai mult despre atmosferă și impresii se pot vedea într-o primă variantă de lucru a filmului realizat de Kristin Kremers, cu care am fugit toată săptămâna după cai, oi, găini și săteni. În orice caz, natura asta foarte raw a Transilvaniei este exotică și idilică pentru străini.
Și pentru artistele internaționale, și pentru studentele de la Universitatea de Arte și Design din Cluj, KraftMaking the Future a devenit „the Cincu Project”, în care fascinația și inspirația a venit mai ales din natură și din înțelegerea etno-ecologiei locului. Etno-ecologia ne învață că există o relație intrinsecă între habitatul natural și tradițiile unui loc, deoarece cultura și tradițiile locale sunt o premisă pentru a înțelege cum să ne adaptăm unui habitat natural. Mai precis, vrem să transmitem că meșteșugurile tipice unei regiuni delimitate geografic au fost întotdeauna o strategie sustenabilă de supraviețuire, pentru că folosesc și refolosesc resursele specifice într-un mod creativ și în armonie cu natura. Iar asta face ca acest tip de slow design cu rădăcini culturale pe care îl propovăduim să fie o soluție sustenabilă și pentru viitor.
Care a fost povestea atelierului organizat la Cincu, împreună cu studenții de la Design? În ce a constat explorarea locului și ce obiecte / lucrări au fost create în urma lui?
Atelierul de la Cincu pare acum o călătorie profesională și spirituală deopotrivă, alături de o echipă minunată. Am locuit și lucrat timp de o săptămână la Casa Parohială a Bisericii fortificate luterane din sat și am făcut de toate. Am țesut la războaie tradiționale și inventate, am documentat istoria locului prin textile de patrimoniu din colecțiile private ale KraftMade și ale vecinilor Marioara Lăcătușu și Muzeul Interetnic al Văii Hârtibaciului. Am testat rețete de vopsele textile conductoare de electricitate, dar și rețete comestibile locale și fusion transilvano-americano-sudafricane. Am învățat despre modă ca business de la Ioana Ciolacu, iar Elvis de Cincu ne-a dedicat un concert în centrul satului pe care nu-l va uita nimeni. Am explorat natura și satul în toate colțurile sale, am văzut cum e să dai supermarketul pe grădină, cum te tratează natura de răceală și depresie, am făcut picnic la foc cu legume învelite în lutul de pe dealul satului, iar am țesut și creat cu ce am adunat de pe câmp, și tot așa, într-un fel de comuniune interesantă, o șezătoare contemporană aproape.
Lucrările care au ieșit de aici le-am structurat în trei etape ilustrative pentru procesul de slow design thinking: arhiva Walking Libraries, constând în eprubete în care fiecare participant a arătat perspectiva proprie, o radiografie a resurselor, culorilor, si inspirației pe care fiecare a găsit-o în natura și istoria locului. Apoi o instalație-moodboard colectivă în care fiecare a contribuit cu mostre de fibre și plante structurate în viziunea proprie, ca etapă intermediară între documentarea locului și designul de modă/ arta textilă, inclusiv un mostrar din fibre naturale vopsite cu plante și fructe de către Andreea Tron. Etapa finală arată lucrări conceptuale, care integrează deja o narațiune culturală – fața de masă Mordant Dinner rezultată în urma cinei-performance de la sfârșitul atelierului împreună cu filmul, Clay Memories din lutul de pe dealul Gherdealului făcute de Zayaan Khan, Matrix of the Land, o țesătură translucidă din lână locală făcută de mine, Breaking Silence – o serie de studii asupra pleznelor de bici făcute de Alex Herberth pornind de la mătase (materialul folosit în trecut) în diverse grosimi, tehnici și combinații până la rafia folosită astăzi pentru a sparge bariera sunetului.
Cum și-au găsit expoziția voastră locul la NY și cum a fost experiența de a vedea o parte - fie ea și reinterpretată - din Cincu, transplantată într-o metropolă? Ai căpătat o perspectivă nouă asupra a ceea ce faceți prin proiectul vostru?
A fost interesant faptul că în prima zi de expoziție, oamenii intrau și cu ochii mari întrebau mai întâi „Is Transylvania really a place?”. Deci măcar chestia asta am rezolvat-o, haha. Lăsând gluma la o parte, ne-am dus acolo, într-unul dintre cele mai prestigioase centre de artă textilă din New York, să ne expunem gândurile și munca noastră unui dialog internațional, să vedem cum stăm, dacă ce gândim pătrunde și în sufletului unui public despre care nu știam nimic înainte să ajungem acolo. Și până la urmă care este feedbackul, dacă abordarea noastră este utilă, dacă acolo artiștii și profesioniștii gândesc diferit sau au alte abordări mai eficiente. Și, de fapt, a fost o bucurie să descoperim că ce facem noi este foarte relevant, că ne-am conturat o voce KraftMade care este reală, actuală și care transcende granițele. De fapt, asta ne motivează foarte mult să continuăm mai ales în zona aceasta de educație pentru profesioniști, și am văzut că suntem pe drumul cel bun, departe însă de comunitatea și de hype-ul care este acolo legat de țesut, de tricotat și de mixul acesta sustenabil bazat pe concepte precum reciclare, upcycling, „cârpire” la rang de artă (mending), biblioteci întregi de literatură specializată etc. Dar asta ne dă și speranță și motivație că există un interes și un potențial pentru arta textilă, că se poate construi și la noi un domeniu consistent cu resursele de tradiție veche și recentă pe care le avem.
O senzație foarte profundă de bucurie și conștientizare am avut-o abia când, în noaptea de după prima zi de expoziție am trecut prin fața Textile Arts Center și am văzut că au lăsat filmul din proiectul nostru să meargă toată noaptea. Și stăteam acolo în fața geamului imens și mă uitam la cadrele cu Cincu și părea ireal. Nu numai ca experiență, dar acolo, în acest imens oraș care chiar nu doarme niciodată, imaginile cu Cincu păreau o lume care este imposibil să fie contemporană.
Din câte știu, prezența unor personalități ca prințul Charles în Transilvania începe să schimbe peisajul: prețurile cresc foarte mult în sate până nu demult aproape abandonate. Cum crezi că o comunitate poate fi reconstruită astfel încât locuitorii și localnicii să aibă de câștigat, nu să fie excluși printr-un fel de „gentrificare” rurală?
Da, ai perfectă dreptate, ce se întâmplă acum în Transilvania este gentrificare ca la carte. Tot mai mulți orășeni, români și străini, se mută aici, fiecare cu visul lui, să trăiască o viață mai liniștită și mai simplă, dorindu-și să facă turism de toate felurile, mai ales cultural sau meșteșugăresc/ecologic. Și încă nu a început prea bine, deocamdată majoritatea sunt în etapa de reconstrucție a caselor dobândite. Este o temă foarte prezentă în capul nostru modul în care se poate păstra totuși un specific local cât mai autentic, să nu ajugem un fel de Disneyland cu iz săsesc unde turiștii curg cu autobuzele. Cam ăsta ar fi coșmarul viitorului. Pe de altă parte, este frumos atunci când vezi că majoritatea celor veniți au grijă să restaureze casele cu atenție la detalii, că multe clădiri, inclusiv monumente istorice aproape prăbușite, încep să strălucească revelând povești și viața culturală atât de bogată care a fost aici renaște sub altă formă. Ne implicăm și noi zi de zi în susținerea noilor veniți pentru a înțelege ce înseamnă să prețuiești cultura și spiritul locului, inclusiv prin expertize, consiliere, restaurare și diverse colaborări. Încă mai căutăm ucenici locali, la asta încă nu am avut noroc. De asemenea, împreună cu operatorii de turism din zonă am fondat o asociație de promovare a Țării Făgărașului unde discutăm variante și scenarii posibile pentru viitorul regiunii. Suntem, în mare parte, de acord că turismul individual, „boutique”, bazat pe experiența autentică și cu mijloace de locomoție ecologice (cai, biciclete), cu pensiuni și case de oaspeți mici și integrate în peisajul local este un mod în care putem să onorăm Transilvania și istoria ei.
În ceea ce privește localnicii, eu sper ca măcar unii dintre ei să înțeleagă cum pot profita de noua situație, măcar să nu mai fie nevoiți să plece din țară. Prin munca pe care o facem, dar și discuțiile și întâlnirile de zi cu zi cu vecinii bătrâni sau tineri, le spunem mereu că ce au și ce știu este foarte prețios, și le și demonstrăm asta. Sperăm să-și recapete mândria de a fi săteni, că tocmai faptul că se pricep să vorbească cu animalele și să asculte pământul este acea magie care pare așa de ireală și exotică de la New York. Și să valorifice aceste cunoștințe nu prin joburi de tip lohn, așa cum sunt acum (chiar dacă foarte multe), ci prin inițiative familiale care să le permită valorificarea produselor și cunoștințelor lor pentru viitorul public.
Pe care dintre drumurile deschise de proiectul ăsta ai vrea să mergi mai mult în viitorul apropiat? Care ar fi miza care ți se pare cea mai importantă?
O mare bucurie a acestui proiect este că, în urma atelierului, una dintre studentele participante, Gyongyver Kiss, își va croi lucrarea de masterat plecând de la imaginea frescelor din Biserica fortificată din Cincu, iar ca elemente tehnice folosește conceptul de textile sculpturale, țesutul, construcția și deconstrucția textilelor. Asta este, de fapt, ce contează pentru noi. Faptul că impactul a fost real, că am deschis niște canale, un drum nou, ne face să vrem să continuăm în direcția educației pentru profesioniști în domeniul tehnicilor meșteșugărești autentice. Ne-a motivat foarte mult și faptul că am avut un parteneriat excelent cu Departamentul Modă Design Vestimentar al UAD Cluj, iar mai recent și coordonatorii departamentelor de Design Textil și Sculptură ai aceleiași universități sunt deschiși și interesați să colaborăm și să ne completăm în educarea tinerilor artiști.
Miza ar fi ce rămâne după ce moda cu influențe etnice se va consuma. Câți artiști, arhitecți și designeri putem convinge că procesul de slow design este benefic și este o strategie eficientă și sustenabilă, testată și perfecționată de secole? Câți makeri care învață superficial de pe youtube un meșteșug în lipsa școlilor de arte și meserii am putea să ajutăm, pentru că de fapt sunt pasionați și ar avea nevoie de îndrumare? Cum putem pune umărul la crearea unei economii circulare în care credem, bazată pe ateliere mici dar în care oamenii să facă treabă excelentă orice meșteșug ar fi? Cum putem contribui la reconstrucția unei vieți culturale la sat, care în trecut era fascinant de bogată? Cum putem inventa tradiții noi, care să fie în armonie cu autenticul local. Și cum putem trăi împreună cu natura fără să încercăm să o dominăm sau să o distrugem? Așa că avem multă treabă și invităm pe cei interesați de astfel de ateliere să ne scrie și să ne spună nevoile lor, pentru ca acest shift să continue și să crească.
Proiectul „Fibre și plante din habitatul transilvănean. Tehnici tradiționale și inovație sustenabilă” este un proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
