Vineri seară am fost la MNAC, la vernisajul expoziției Trans în Balcani, un proiect fotografic documentar al artistului Aleksandar Crnogorac (născut în Austria din părinți de origini iugoslave), care explorează comunitatea transgender din 11 țări din Balcani, plus Turcia.

Aleksandar Crnogorac a locuit până la 14 ani în Iugoslavia, apoi s-a mutat cu mama lui în Elveția și ulterior a studiat relații internaționale, științe politice și fotografie în SUA, UK și Franța. Își amintește că era în Statele Unite când NATO bombarda Iugoslavia și niciunul dintre prietenii lui nu știa ce se întâmplă la el în țarăi. Spune că științele politice și-au pus amprenta pe felul în care își alege și abordează subiectele, deși își câștigă în principal existența din fotografie de modă și fotografie comercială. 

În urmă cu cinci ani s-a întors acasă, în Serbia. „Acum e la modă în Serbia să le spui oamenilor: întoarceți-vă, ajutați-ne să construim țara, e un mesaj foarte politic, dar eu chiar am simțit că trebuie să o fac, pentru că am simțit că am fost foarte privilegiat să am experiențele pe care le-am avut,” spune Aleksandar. 

Din Serbia a început să călătorească în toate colțurile peninsulei balcanice, unde a fotografiat și a stat de vorbă cu 100 de persoane transgender, pentru că, spune el, mereu l-a interesat legătura dintre corp și identitate. Toate poveștile vor fi incluse într-o carte care va fi publicată la sfârșitul acestui an în Serbia, în sârbă și engleză.

Expoziția care va putea fi vizitată până pe 23 octombrie la MNAC cuprinde 24 de portrete ale unor persoane transgender de vârste și profesii diferite, aflate în diferite stadii ale tranziției lor. Cu toții te privesc direct din imagini, iar după ce le citești poveștile, începi să chestionezi ce știai despre asumare, curaj sau reziliență.

Am vorbit cu fotograful Aleksandar Crnogorac despre procesul din spatele expoziției și mi-a împărtășit cele mai emoționante istorii de viață ale oamenilor pe care i-a întâlnit. 

Unde erai când ți-a venit ideea proiectului? 

Eram în Serbia, acum cinci ani. Ideea a apărut după ce am făcut un proiect în Franța despre drag queens. Mereu am avut un interes în transformarea corpului, în identitatea de gen, dar prima persoană transgender pe care am cunoscut-o a fost în Serbia. Era o lucrătoare sexuală de etnie romă, acum e damă de companie, e cunoscută în Serbia, și am făcut un portret cu ea, pentru că iubesc portretele. Apoi am cunoscut a doua persoană trans, numele ei e Helena, a fost general în armata sârbă. Povestea ei a fost primul caz a unei persoane trans acoperit de presa sârbă. Cred că e asemănător cu cel al lui Patrick (n.r Patrick Brăila) din România. După ce am auzit povestea ei am știut că trebuie să fac proiectul ăsta.

Care e povestea ei? A devenit general după ce a făcut tranziția?  

Nu, înainte. Are aproape 50 de ani, a fost căsătorită, a avut patru copii și a fost general în armata sârbă. Mi-a spus că a știut mereu cine e, dar că îi era greu să ia o decizie. Singurul lucru pe care putea să-l facă pentru a fi mai împăcată cu ea însăși era să se îmbrace în femeie noaptea și să se plimbe pe stradă, singură. Soția nu știa. Ce e interesant despre Helena și ilustrează ce înseamnă să fii trans e că ei încă îi plac femeile. Înainte era un bărbat straight, acum e o femeie gay. Nu avea nimic de a face cu sexualitatea, ci doar cu genul. 

În urmă cu vreo șapte ani, într-o noapte, când se plimba pe stradă îmbrăcată în femeie a fost arestată. Polițiștii au crezut că e lucrătoare sexuală, i-au cerut buletinul și au realizat că lucrează în armată. A fost arestată, iar la scurt timp a fost demisă și și-a pierdut pensia și toate drepturile. Viața ei a fost distrusă. 

A devenit prima femeie trans din Serbia care a decis să lupte cu sistemul. Încă mi se face pielea de găină când vorbesc despre ea. Ce e impresionat la ea e că a dus până la capăt lupta cu justiția, când o instanță o refuza se ducea la o instanță superioară. A căpătat atenția presei și în sfârșit a câștigat. Nu au primit-o înapoi în armată, dar i-au dat pensie, iar pentru ea a fost o mare victorie.

Am foarte mult respect pentru ea, pentru că să fii general în armata sârbă, într-o țară cu o cultură extrem de macho și să expui public ceva atât de intim nu e deloc ușor. Nimeni nu o făcuse înainte. Ea a contribuit foarte mult la deschiderea conversației pe acest subiect. Helena e un produs al statului, vorbește pe înțelesul oamenilor, oamenii îi respectau viața de dinainte, deci e destul de greu să o judeci, asta dacă nu ești psihopat.

Acum primește pensie de la armată, dar în paralel lucrează în sectorul privat, pentru că trebuie să își crească cei patru copii. Dacă nu mă înșel, doar unul din ei este major și împarte custodia cu fosta soție. Trei din cei patru copii ai ei au înțeles-o, mai lucrează la relația cu al patrulea copil și e prietenă cu fosta soție. A durat un timp, dar până la urmă au acceptat-o. 

Când am cunoscut-o mi-am zis: câte alte povești ca asta trebuie să fie? 

Și ce îți propuneai să arăți prin aceste povești?

Voiam să aflu cum trăiesc persoanele trans în Serbia, pentru că nu era informație, nu apăreau în media, era ca și cum nu existau. Voiam să găsesc oamenii ăștia și să îi las pe ei să își spună poveștile. Eu sunt parte din familia LGBT, sunt gay, dar nu sunt trans, deci am știut mereu că e foarte important ca ei să aibă șansa să vorbească în numele lor. Pentru că e mereu un specialist, un terapeut, un activist, cineva vorbind pentru ei. Și am vrut ca publicul să cunoască aceste persoane. 

Prostituția era o mare parte din imaginea pe care publicul o avea despre comunitatea trans. Nu pentru că majoritatea persoanelor trans sunt lucrători sexuali - și sigur că nu am nicio problemă cu această muncă, dar aceea era singura parte vizibilă a comunității și cred că e singurul aspect pe care publicul îl acceptă. Oamenii le folosesc serviciile și apoi îi dau la o parte. Am încercat să caut oameni din medii diferite, pentru că în comunitatea trans e tot ce e în orice altă comunitate, oameni tineri, bătrâni, bogați, săraci, educați, needucați. 

Din toate țările din Balcani pe care le-ai vizitat unde ți s-a părut că e cel mai bine și unde cel mai rău pentru comunitatea LGBT? 

Ceea ce cred că unește regiunea e că nicăieri nu e suficient de bine. Ironic, Serbia, e una din puținele țări unde poți să primești îngrijirea medicală de care ai nevoie. Există echipe de specialiști care fac operații, ceea ce nu e cazul în alte țări. În Croația, țară care face parte din Uniunea Europeană, de exemplu, nu poți face tranziția, nu există medici profesioniști care să facă asta. În Serbia guvernul acoperă 65% din costurile operației dacă ai cetățenie sârbă. 

Unde e foarte rău e în Albania, Kosovo sau Bosnia, cred că are de-a face cu sărăcia, cu faptul că țara e mică și conservatoare. În Bosnia au început schimbările, în ultimul an și jumate s-au făcut mai multe decât în ultimii 30 de ani. 

Comunitatea trans din România mi s-a părut mare și deschisă. Prima dată când am venit am vorbit cu Patrick pe Facebook și am stat 3 zile în care am întâlnit 14 oameni. În nicio altă țară nu mai întâlnisem atâția oameni. 

Mi-e greu să zic unde e cel mai rău și unde e cel mai bine și nici nu cred că e ok să zici de țară în general, pentru că în Belgrad e super, dar în sudul Serbiei e teribil. Am fost foarte dezamăgit de guvernul bulgar, unde hormonii sunt complet ilegali. Știu că și în Serbia și în România oamenii cumpără ilegal pentru că nu găsesc mereu, pentru că sunt mai ieftini, dar în Bulgaria e complet ilegal și e foarte greu să îți schimbi numele comparativ cu alte țări. Am cunoscut un bărbat în Bulgaria, Ianko, care trăiește în Stara Zagora, care e în mijlocul lui nicăieri și el a putut să-și schimbe numele. El mi-a dat speranță. Înaintea lui cunoscusem tineri trans în Sofia cărora le era foarte greu. 

Care a fost cel mai dureros lucru pe care l-ai auzit sau la care ai fost martor? 

În Kosovo am cunoscut-o pe Querkica, o femeie trans, romă, care nu are locuință și loc de muncă. Eram la o cafea și s-a apropiat de noi un grup de bărbați care au început să țipe în albaneză și să o scuipe. Nu doar o dată. Ea nu a reacționat deloc, nici măcar nu s-a mișcat. Eu am paralizat complet. Apoi mi-a spus că nu e prima dată când i se întâmplă.

A fost cineva care și-a făcut coming-out-ul prin intermediul fotografiilor tale?

Recent am primit un mesaj de la un tip din Serbia care mi-a spus că a folosit un articol cu poza lui care a apărut într-un ziar, să-i explice șefului lui și să își facă coming-out-ul. E doctorand și antrenor personal la o sală de fitness. Deci oamenii nu știau. Cum zic ei în comunitate, nu părea, nu avea nevoie să își facă coming-out-ul, dar a făcut-o și a zis că oamenii nu l-au crezut până nu au văzut poza lui în ziar.

A venit cineva la expoziție cu părinții sau familia ca să înțeleagă mai multe despre el?

Din păcate, nu. Cam 30% din oameni au  suport din partea familiei, dar a fost un caz foarte interesant în Croația. Cea mai tânără persoană din proiect are 14 ani. L-am întâlnit prin intermediul părinților lui. Iar părinții îl sprijineau cu totul și m-am bucurat foarte mult, pentru că el nu va avea traumele pe care le au alții.

I-am întâlnit pe părinți lui în Zagreb, acum doi ani, la o întâlnire a comunității trans din Croația. Am fost norocos să obțin accesul și am întâlnit 15-20 de persoane și i-am fotografiat pe unii dintre ei. Nici nu l-am abordat eu pe tânărul de 14 ani, mama lui a venit la mine și mi-a zis că el chiar își dorește să îi fac o poză. Am plâns. Tatăl, mama, sora lui erau acolo și îl susțineau. 

Ce fel de oameni erau părinții lui? Ai observat că mediul din care vin familiile contează sau nu neapărat?

Nu în mod necesar. Nu știu situația lor materială, dar nu erau din capitală, erau dintr-un oraș mic din nordul Croației, ceea ce arată că nu trebuie să fii bogat sau educat. Trebuie doar să fii sănătos din punct de vedere emoțional și matur, dar din păcate mulți nu sunt. 

Deci băiatul de 14 ani e cel mai tânăr personaj din expoziție. Cine e cel mai în vârstă?

Brankica. Avea peste 80 de ani când am cunoscut-o. Ea are o poveste specială și eu am o poveste specială cu ea. Cu zece ani în urmă am văzut un show care se numea Exploziv și era un reportaj oribil care avea titlul: Bunica cu p**ă. Făceau mișto de ea într-un mod îngrozitor. Ulterior am aflat că îi dăduseră undeva la 30 euro și pentru că era săracă acceptase. 

Am căutat-o pe internet mai bine de un an, pentru că nu îmi aminteam la ce canal apăruse, la ce emisiune, nimic. Și până la urmă am găsit reportajul în care scria numele ei și satul din care venea. 

Trecuseră 12 ani de atunci, habar n-aveam dacă mai trăiește. Aveam 50 de euro în buzunar, am luat un autobuz spre Bosnia până într-un oraș și apoi un taxi spre satul ei. Începuse să ningă și m-am dus din casă în casă să întreb oamenii de ea. Toți o cunoșteau și m-au îndrumat spre casa ei. Am ciocănit, dar nu a răspuns nimeni. Mi-am zis nu e posibil. Și am apăsat pe clanță și am strigat Brankica!, Brankica! Am auzit o voce stinsă care mi-a zis: intră. Am găsit-o în pat, căzuse și avea fractură la șolduri, era la pat de o lună. 

Am stat șase ore cu ea și ulterior am aflat că a murit la scurt timp după ce am vizitat-o. O să fie pe coperta cărții, îmi doresc asta pentru ea. Chiar mi-a schimbat viața prin tot ce mi-a povestit. A fost căsătorită de cinci ori înainte să facă tranziția. Mi-a spus că mereu a știut că îi plac bărbații, dar că știa că nu e gay. A avut cinci soții și și-a dat seama că le-a rănit pe toate și le tot schimba pentru că nu era fericită cu ea însăși. Mi-a spus că singurul regret pe care îl are e că nu a făcut tranziția mai repede. Oricum a fost foarte curajoasă, pentru că a făcut-o în 1995, când Iugoslavia era în război. A vândut aproape tot pământul pe care îl avea și s-a dus în Germania să-și facă operația. Apoi s-a întors în satul ei și mi-a povestit că trei ani vecinii nu au mai vorbit cu ea, nici măcar nu o salutau. Și după acești trei ani a reușit să îi convingă cine era. Toată lumea o iubea, toți o respectau.

Când devine ceva personal e mai greu să urăști. 

Cum ai aflat că a murit la scurt timp după ce ai vizitat-o?

Mi-a dat numărul ei de telefon și am sunat-o de mai multe ori până într-o zi când mi-a răspuns un vecin. Dar a fost fericită cu viața ei, a trăit o viață plină. Oamenii mai în vârstă au povești care sunt mai grele, dar mi s-a părut foarte important să le includ în proiect.

Comparând cu Vestul cum ți s-a părut că Estul tratează în general minoritățile, fie ele etnice, religioase sau sexuale?

În total, am trăit jumate din viață în Vest, jumate în Est și mereu spun că lupta trans e încă la început chiar și în societățile din Vest. Dar cred că în Est ne lipsește cultura democrației. E nouă pentru noi. Am fost forțați atâția ani să fim toți la fel și cred că societatea civilă face o grămadă, guvernele nu fac destul. Cred că oamenii din Balcani sunt oameni iubitori, au trecut prin multe de-a lungul istoriei, deci cred că sunt capabili să facă mai mult. 

Cred că legile care protejează minoritățile sunt încă în construcție. Țara mea, în particular a fost mult timp oribilă cu minoritățile. În Vest, ai cel puțin infrastructura, guvernul de partea ta. Guvernul nu poate forța pe cineva să te respecte, dar îl poate pedepsi dacă nu  o face. În Balcani sunt multe abuzuri care nu sunt raportate, pentru că oamenii nu au încredere în Guvern, nu cred că îi vor ajuta. Și adevărul trist e că așa e. 

Cred că acești oameni sunt pionieri în țările lor și le sunt atât de recunoscător tuturor că au ieșit public cu poveștile lor în ciuda stigmei care există, pentru că atitudinea lor aduce schimbare. 

O poveste care nu e în expoziție, pentru că nu am mai avut spațiu, și îmi pare rău  e a lui Gabi, un bărbat trans din România. Când ne-am întâlnit primul lucru pe care l-a spus a fost: Salut, sunt trans, sunt asexual și viața mea îi aparține lui Dumnezeu. Am fost impresionat. Are în jur de 40 de ani, nu e tânăr să zici că e „o fază”.

În proiect mai e o femeie din Sandzak, o regiune din Serbia care e musulmană, care a trebuit să-și părăsească țara, locuiește în Suedia, dar încă e musulmană practicantă. Am vrut să arăt că nimeni nu îți poate spune care e identitatea ta, care sunt genul și religia ta. Îmi place când sunt contradicții, pentru că îi pot face pe oameni să spună: poate nu știu totul. 

Ce urmează în proiectul Trans în Balcani?

Am fotografiat în 12 țări, iar până acum expoziția a fost în 10 dintre aceste țări, au mai rămas Slovenia și Grecia. 

Cartea va fi publicată pe 10 decembrie cu sprijinul biroului ONU în Serbia și al celei mai vechi edituri din Serbia, deținută de Guvern, care printează, printre altele, manuale școlare. Șefa editurii m-a contactat și mi-a spus: nu mă interesează ce va scrie presa, eu fac asta. Am fost profund impresionat.