După ce văd documentarul despre copilăria lui în Ferentari, mulți îl caută pe Toto pe Facebook, găsesc poza unui puști serios cu părul mare care seamănă cu cel din film și-i trimit cereri de prietenie. Unii scriu apoi „Mulțumesc pentru accept” sau ceva de genul, și așa începe o conversație. Toto obișnuiește să-i întrebe ce-ar fi făcut ei în locul lui, dacă la 10 ani s-ar fi zbătut să adoarmă în patul de acasă între bărbați care se droghează și râd, la fel ca în film. Dintre cei puțini care au răspunsuri, unii zic că n-ar fi reușit să se ridice de acolo, că s-ar fi lăsat cuprinși de somnul acela zdruncinat.
Toto și surorile lui (2014)
Regizor: Alexander Nanau
Toto (10 ani), Andreea (14 ani) și Ana (17 ani) sunt trei copii din Ferentari care trebuie să-și poarte singuri de grijă, cât mama lor e la închisoare. Locuința lor e frecventată de consumatori de droguri, iar din partea instituțiilor statului n-au vreun sprijin consistent.
***
În miezul unei zile de vară, capătul Prelungirii Ferentari pare o bucată dintr-un oraș mai mic. Pârâiașele scurse dinspre spălătoriile auto și ceva umbră de copaci răcoresc trotuarele, tramvaiele hodorogesc printre case îngrămădite cu acoperișuri joase și printre chioșcuri cu nimicuri. E gălăgie, dar lipsește huruitul acela constant, tipic al Bucureștiului. Dintre curți se deschid străzi cu vedere la blocurile cu patru etaje din Ferentari. Toto - Ilie Horvat pe numele adevărat - apare dintr-un colț al școlii 136. Azi e un adolescent de 16 ani, înalt și slăbuț, și dăm noroc ca niște copii care vor și nu prea să fie bărbați. Unde schimbăm o vorbă pe-aici? Hai în foișorul din curtea școlii. Înconjurată de iarba înaltă a vacanței de vară, construcția asta din lemn pare o scenă, iar lui Toto îi e bine pe scenă.
Mai întâi a fost dansul. Se apucase de dans în timpul filmărilor la documentar. Acum joacă rolul unui candidat la președinție în spectacolul Povestiri din curtea școlii, care adună fragmente din ceea ce înseamnă viața în Ferentari. Dincolo de sărăcie, furturi și gunoaie, scenetele sunt și despre drame sentimentale sau întrebări despre Dumnezeu. Viață adevărată, cum ar veni, fără artificii și fără dulcegării. Toți cei opt actori - a căror trupă se cheamă acum Playhood - sunt copii de la Clubul de educație alternativă înființat de Valeriu Nicolae în Ferentari, și toți trăiesc de-adevăratelea destul din ce se întâmplă pe scenă. Săptămâna viitoare o să meargă cu toții la Festivalul Național de Teatru Tânăr Ideo Ideis, iar pentru Toto nu e bucurie mai mare.
Prin mai eram tot în foișorul ăsta împreună cu toți membrii trupei și cu regizorul Ionuț Oprea. Venea ultimul spectacol, și ei căutau să stea tot laolaltă:
„- Mergem la Therme?”, striga unul.
„- Domnu', mergeți duminică cu noi la pește, pe Floreasca?”
Și Toto, dintre ei:
„- Domnu', mergem la Ideo Ideis?”
El fusese la Alexandria anul trecut, cu Toto și surorile lui. A stat doar o zi atunci, dar a păstrat destule impresii cât să-i umple de nerăbdare pe ceilalți. Timp de o săptămână, o să meargă la spectacole, o să facă repetiții și o să locuiască împreună într-un cort special, cât toate zilele. Lui Toto i-ar plăcea să stea tot timpul cu ei, ar vrea să se mute cu toții într-o casă.
„Când sunt la teatru, mă simt ca-ntr-o familie, mă simt diferit decât atunci când sunt cu mama și cu soră-mea”. Acum, peste vară, locuiește din nou împreună cu maică-sa. Se mai ceartă cu ea, dar îi e bine s-o știe acolo. Toto a fost de curând într-o tabără la Amara și, cu patru zile înainte să se întoarcă, a visat că maică-sa e moartă. A rămas cu o fărâmă din gândul ăsta după ce s-a trezit și a început să plângă. În drum spre casă se tot gândea că poate-o găsește acolo, poate nu. S-a liniștit abia când a ajuns pe Aleea Livezilor.
Mama lui Toto a lipsit destulă vreme. După ce s-a întors din pușcărie, a fost plecată în Italia ca să facă niște bani: cumpăra sticle de apă și le vindea apoi ceva mai scump, pe stradă. S-a întors de acolo cu încă un copil, o fetiță care acum are doi ani și e bolnavă. Pentru că plânge tot timpul, maică-sa nu se poate odihni mai deloc și a slăbit rău. „Acum a dus-o în spital. Și eu mă simt cam prost, că a zis că vrea să o lase acolo. Și i-am zis că nu e bine, dar a zis că s-a săturat și ea, că n-are cum să mai reziste.” Sora cea mare, Ana, s-a întors de vreo lună din pușcărie și știe că, dacă se apucă iar de droguri și aude maică-sa, o bate. În timpul pedepsei s-a măritat cu un băiat care o să iasă și el, dar peste vreun an. Cealaltă soră, Andreea, e în Suedia, lucrează la un film. El și Andreea sunt singurii din familie care n-au trecut pe la pușcărie.
***
Când o să-nceapă școala, o să se întoarcă în apartamentul social pe care-l împarte cu șase băieți. E coleg de cameră cu Dodo, un puști de 13 ani pe care-l știa de mai demult. Odată la două zile vine o bucătăreasă să le gătească. Totuși, Toto se satură uneori să stea acolo și începe să plângă.
Toto ținea în apartament un afiș al filmului lui Alexander Nanau, în care chipul său apărea pictat între cele ale Andreei și Anei. Îi era drag afișul ăla, îl și înrămase, dar la un moment dat băieții au spart sticla.
Când a dat de povestea lui, Nanau căuta mai mult decât un caz social, voia un subiect de film, a explicat regizorul într-un interviu pentru Dilema Veche. Dintre copiii de la centru cu care a stat de vorbă, Toto a fost singurul care nu căuta să-l impresioneze. Atunci, la început, nu-l interesau deloc atenția creată în jurul său ori ochiul camerei. Pe parcursul filmărilor, se încărca cu încredere, se lumina. Apoi, când a fost gata, a început să meargă cu echipa la proiecții și a văzut oameni care plângeau și după aia îl întrebau tot felul de lucruri despre cum se simte el, cum e cu maică-sa. Unii îl luau în brațe, îi ziceau că e eroul lor. Odată, când a fost la o prezentare la Sibiu, tot orașul se umpluse de afișe cu chipul lui.
Pentru un copil de 14-15 ani, atâta atenție subită trebuie să fie copleșitoare. Filmul l-a dezechilibrat, își amintește regizorul „Povestirilor din curtea școlii”, Ionuț Oprea. Ionuț a început să vină pe la centru în iarna 2012-2013. În perioada în care a ieșit filmul, devenise mult mai greu de lucrat cu Toto. Ionuț îi zicea: „Uite, asta-i scena ta”, iar Toto îi răspundea: „Nu fac asta” sau „Nu sunt obligat”, de parcă i-ar fi făcut cuiva un serviciu. Colega lui Toto, Nicoleta, spune că de fapt lui îi era frică să-și facă rolul, de aia reacționa așa.
„I-am zis lui Toto că n-ajungem la niciun rezultat și să meargă la dansuri”, își amintește regizorul. Peste puțin timp, băiatul și-a dat seama că-i place la teatru și, prin intermediul Nicoletei, l-a rugat pe Ionuț să-l reprimească. Au avut o discuție, din care Toto a aflat că poate reveni dacă respectă niște minime reguli. „Am observat o schimbare foarte mare de atitudine. Era mai înțelegător, primea indicații mai cu dezinvoltură”.
După aia, Ionuț a fost foarte fericit, pentru că Toto era un pion important în trupă. Au fost momente magice cu el la repetiții, în care evolua vizibil. La început, avea o problemă de concentrare: dacă tușea cineva lângă el în timpul repetițiilor, atenția lui se deplasa brusc în direcția aia. Se chinuia foarte tare să-și zică replicile din sceneta cu candidații. La un moment dat, Ionuț le-a cerut celorlalți să iasă, i-a luat capul în mâini cu blândețe, i-a cerut să se uite în ochii lui și să se calmeze. „El trebuia scos din mediul ăsta agitat și dus într-o zonă de calm. Teatru fără liniște nu se poate”, spune Ionuț. S-a calmat și Ionuț, odată ce și-a dat seama unde era problema. I-a spus lui Toto că știe textul, și chiar îl știa. După trei ore în care se chinuiseră, și-a zis replica până la capăt, iar de atunci a căpătat încredere. La una din primele reprezentații ale „Povestirilor” au jucat în fața unor copii cu probleme de sănătate, care reacționau foarte zgomotos. Nicoleta își amintește cât de concentrat era: „S-a uitat în ochii mei, a tras aer în piept și și-a spus replica”.
Acum, Ionuț vede la Toto o responsabilitate care nu exista înainte. Și chiar puțină maturitate, deși crede că-i un cuvânt mare pentru vârsta lui. În orice caz, a devenit conștient de importanța lucrurilor care i se întâmplă. Vrea să facă teatru, să danseze, să apară în filme, inclusiv pentru că știe că aici sunt șanse de scăpare.
„[Vreau] să vadă lumea că noi chiar ne chinuim să facem asta, să ieșim din sărăcia asta”, îmi zice Toto la un moment dat, cât mâncăm un mic cam în sânge la o terasă de la capătul liniei 139. Are un prieten care se apucase de dans, dar a renunțat. „I-am zis: «Ce-o să ajungi în viață dacă ai renunțat la visul tău? Și cu școala ce faci, c-ai rămas repetent?» Și-o fac cu mâna lor”.
Claudiu, coleg de trupă cu Toto, își dă seama cât a contat pentru ei mersul la Clubul de educație alternativă: „Ne-a făcut să nu ajungem să ne drogăm, să fumăm, să aruncăm gunoaie pe jos”. Și poate că-i mai mult de-atât. O piesă de teatru nu poate schimba Ferentariul, dar pe ei sigur i-a unit. „Felul ăsta de relație e pe viață”, crede Ionuț. Și dacă niciunul n-o să fie actor, e destul câștig.
***
Dintre toți, Toto se simte cel mai apropiat de Nicoleta, o tipă cu doi ani mai mare, isteață și protectoare. „Nu contează că e fată. Tot ce simt ei îi spun. Nu-i spun lui soră-mea sau lui maică-mea, ei îi spun”. Nicoleta a terminat deocamdată clasa a IX-a, la specializarea brutar-patiser și, de vreo nouă luni, lucrează la o firmă de catering. Trebuie să se întrețină singură, pentru că mama ei a murit, iar cu taică-su n-are nicio treabă. Îi mai cumpără lui Toto mâncare și-alte chestii, îl ajută să-și spele hainele și, mai ales, vorbește cu el.
S-au cunoscut la începuturile clubului. Au fost împreună la niște ședințe de consiliere psihologică, de-a lungul cărora își povesteau viețile, ascultau muzică liniștită și, după o vreme, îi lua somnul. Odată, când s-a trezit, Toto a început să plângă, s-o îmbrățișeze și să zică de maică-sa, care atunci era la pușcărie. Nicoleta l-a primit în brațe și a început să plângă și ea. Și-a dat seama atunci cât de mult seamănă ei doi.
După aia au jucat împreună într-o piesă, „Prințul obraznic și bătrânul înțelept”. Nicoleta era bătrânul înțelept, iar Toto era un urs pe care-l învăța să citească. Când Toto s-a apucat de dans, Nicoleta a mers la dans doar ca să fie cu el.
Ea știe că Toto caută afecțiune pentru că n-a avut parte de asta altundeva. „Chiar l-am întrebat la un moment dat: «Ce sunt eu pentru tine?»” Nu l-ar vedea ca pe-un iubit, ci mai degrabă ca pe-un frate. Are unul adevărat, dar nu ține legătura cu el. Se întreabă uneori cum ar fi dacă s-ar certa cu Toto, „oare o să ne despărțim vreodată?”. Pentru Toto, Nicoleta e „și mamă, și tată”.
Dependența asta reciprocă pare complicată, dar se topește într-un zâmbet atunci când se văd. Toto îi arată o brățară pe care tocmai a asamblat-o din litere colorate: scrie „Toto and his sisters” și „Playhood”, numele trupei. Ar vrea și Nicoleta o brățară. După aia vorbesc despre plecarea la Alexandria.
***
Toto are în minte destule fragmente de viitor, dar care nu prea se potrivesc deocamdată. Ar vrea să meargă la un liceu bun, apoi la o facultate. N-ar zice „nu” nici la o școală de mecanici auto, pentru că-i place să facă asta. O vreme se gândea să se angajeze, că s-a săturat să ceară bani de la soră-sa; dar n-are cum, că trebuie să învețe pentru corijențe. Ca să treacă în clasa a VIII-a, trebuie să aibă situația încheiată la Română, Biologie și Chimie. Săptămâna asta, înainte de Alexandria, se apucă de studiat. I-ar plăcea să-l tragă cineva de mânecă, să-l pună să învețe. „Când eram la domnul Valeriu [fondatorul Clubului de educație alternativă - n.r.], mă punea obligatoriu să citesc. Și citeam. Erau cărți pe care le terminam în două zile. Dar acum nu mai e nimeni care să mă împingă de la spate, «ia și citește», care să-mi zică «fă aia».” Acum e rândul celor mai mici să fie ajutați, și înțelege asta cumva.
Uite, America ar fi o motivație bună ca să termine școala. „A fost filmul [Toto și surorile lui - n.r.] în America, l-a văzut o Academie și [Alexander Nanau] mi-a spus că vrea să mă ia acolo la 18 ani. Dar eu nu mă bazez pe asta.” Are un prieten care stătea la centrul de plasament „Cireșarii”, pentru că părinții lui erau drogați. Acum e în America, face circ. Nu i-a fost ușor, dar acum câștigă bani. Ar vrea să ajungă și el acolo, oricine și-ar dori.
Până atunci e Ferentariul. De la o vreme, Toto nu mai visează, sau cel puțin nu-și amintește, și poate că-i mai bine așa, fiindcă i se întâmplă destule lucruri ce pot deveni materie primă pentru coșmaruri. Primul lucru pe care mi-l zice când ne vedem iar e că într-unul din blocurile vecine a fost găsit cadavrul mâncat de șobolani al unui bărbat. În iunie a murit un unchi de-al lui în vârstă de 28 de ani, care avea HIV și ieșise de curând din închisoare. Era unchiul care-l iubea cel mai mult, pentru că odată i-a adus din Spania un tricou cu FC Barcelona. Cu o zi înainte să-i facă unchiului pomana de 40 de zile, în casă a intrat un liliac și s-a băgat în panoul electric. S-a strâns tot blocul, iar Toto s-a speriat și n-a putut dormi în noaptea aia, a fost ciudat rău. Dar acum vine Ideo Ideis și acolo Ferentariul o să fie doar pe scenă, în poveștile lor. Apropo, cei mai buni de acolo care sunt? Cum o să fie concursul? Chiar o să doarmă într-un cort mare cu toții, sute de copii?
„[Vreau] să vadă lumea că noi chiar ne chinuim să facem asta, să ieșim din sărăcia asta.” - Toto Horvat, actor în trupa Playhood din Ferentari
