2023 a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai buni ani în materie de seriale, așa că a venit momentul unui scurt bilanț. Mă voi rezuma cu greu la (circa) 8 titluri – și nu, nu am trecut în listă niciun documentar despre secte dubioase, deși și recolta aceea e bogată.
2023 a marcat finalul serialului Succession, la care am bocit, nu neapărat pentru că SPOILER ALERT! Kendall a pierdut iar (de fapt, niciun copil Roy n-a câștigat, poate doar Shiv prin asociere – dar să nu punem carul înaintea boilor), ci pentru că nu mai știam la ce să mă mai uit. Lunea, după difuzare, era ziua în care despicam firul în patru cu prietena mea, jurnalista Alexandra Nistoroiu, despre fiecare episod din saga familiei Roy. Devenise o tradiție pe care o așteptam cu înfrigurare. Din fericire, 2023 nu a fost un an deloc rău pentru serialele și miniseriile americane (cu excepția nereușitului și acum anulatului The Idol), așa că m-am scuturat de praf și am mers mai departe, ca o veritabilă Scarlett O’Hara a streamingului ce sunt.
Așadar, la final de an, m-am gândit să fac un scurt bilanț al celor mai bune seriale văzute anul ăsta.
1. Succession (2018-2023, HBO Max, creat de Jesse Armstrong)
Nu mai reiau aici toate motivele pentru care ador serialul ăsta, acest King Lear corporatist despre lupta pentru succesiune a celor trei copii ai mogulului Logan Roy (da, știu, Connor Roy este fratele cel mare). Am mai vorbit despre el aici, dar vreau să reiterez că Jesse Armstrong are noroc de o distribuție fabuloasă, capabilă de, practic, orice: Brian Cox, Jeremy Strong, Kieran Culkin, Sarah Snook, Matthew Macfadyen, Nicholas Braun, J. Cameron-Smith, Alan Ruck, Justine Lupe, Peter Friedman, David Rasche, Arian Moayed, Fisher Stevens, Dagmara Dominczyk și Alexander Skarsgård. Dacă ar mai fi avut încă patru sezoane, pentru actorii ăștia m-aș fi uitat, pe ceas, în fiecare luni, la un nou episod. Alas, Succession s-a terminat ☹
2. Barry (2018-2023, HBO Max, creat de Bill Hader și Alex Berg)
Principalul concurent al Succession la titlul de cel mai bun serial HBO din ultimii ani a fost comedia neagră Barry – și dacă vorbim strict despre calitatea scenariului și actoriei, este clar de ce. Ascuns în spatele formulei de sitcom de jumătate de oră, Barry vorbește cu aplomb despre una dintre temele cele mai spinoase ale existenței umane, posibilitatea schimbării. Și nu vorbim despre schimbarea șosetelor, ci despre ceva mai profund: poate un criminal cu sânge rece să devină un om bun, să lase în urmă un trecut negru pentru a ieși la lumină, poate un om să-și schimbe natura? Barry este un fost soldat devenit asasin plătit sub oblăduirea unui prieten al tatălui său, Fuches. În mijlocul unei crize de identitate și al unui episod depresiv, Barry descoperă actoria în timpul unei „misiuni” în Los Angeles prin intermediului unui grup de studenți. Își anunță șeful că renunță la ucis ca să se facă actor și să urmeze cursurile lui Gene Cousineau și se îndrăgostește de una dintre studentele lui, Sally. Numai că fosta sa viață, precum și mafiile cecenă și boliviană, îi tot încurcă planurile și Barry este nevoit să ia decizii dificile la fiecare colț, trăgând după el și pe alții.
Un alt motiv filosofic al serialului este vinovăția, fie că se folosește de scene din Macbeth ca să comenteze cine e mai vinovat (cel care comite crima sau instigatorul ei?), fie că personajele își justifică propriile greșeli și decizii în funcție de gradul de vinovăție pe care sunt dispuse să și-l asume, Barry nu oferă vreo scăpare din acest impas. Nu mai spun că firele narative adiacente, violența domestică, relațiile dintre figurile paterne și copii sau gender roles, toate contribuie la un scenariu pe cât de bogat, pe atât de trist și comic într-un mod brutal.
Bill Hader, Stephen Root, Henry Winkler, Sarah Goldberg și Anthony Carrigan dau masterclass-uri de actorie de-a lungul celor 4 sezoane, oscilând constant între comedie absurdă și tragedie cu o sinceritate dezarmantă și ar merita să fie acoperiți un munte de premii și trofee. Bill Hader regizează mare parte din episoade și demonstrează fler și stil, scenele de acțiune sunt superbe, chiar și când sunt construite ca o ironie la adresa violenței de la Hollywood. Dovadă stă episodul 5 din sezonul 2 (preferatul meu), filmat aproape într-o singură secvență, și care duce umorul negru și violența la paroxism. Bine că Barry nu concurează cu Succession la aceeași categorie la Premiile Emmy, mi-ar fi părut rău să piardă unul în favoarea celuilalt.
3. The Bear (2022- , Disney+, creat de Christopher Storer)
Am văzut primul sezon The Bear într-un moment dificil pentru sănătatea mea mintală și e foarte posibil să fiu prea subiectivă (există așa ceva?) când spun că este excelent. Ca și Barry, The Bear oscilează între comedie și dramă, deși balanța se înclină de cele mai multe ori spre dramă (ambele sezoane au primit însă nominalizări în categoria comedie).
Un tânăr bucătar de succes, Carmy (Jeremy Allen White), se întoarce acasă, în Chicago, după ce fratele lui mai mare (Jon Bernthal) își ia zilele, să preia restaurantul familiei. Personalul restaurantului, în frunte cu vărul Richie (Ebon Moss-Bachrach și restul echipei de actori care joacă personalul restaurantului sunt splendizi), refuză să-l asculte sau să-l respecte, ba chiar îl strigă Jeff în loc de chef, iar singura persoană care îl susține, noul sous chef Sidney (Ayo Edebiri) ajunge să cedeze sub presiunea pusă de Carmy, iar fiecare schimbare de meniu propusă de ea pare să aducă cu sine noi și noi drame. Episoadele scurte, sub jumătate de oră, oferă cu parcimonie detalii despre trecut, relația dintre frați sau dintre angajați, dar serialul reușește, printre țipete și înjurături, să vorbească cu candoare și delicatețe despre fragilele conexiuni umane, despre durere și doliu, despre comunicare și adicție, despre pasiune și cum ne alegem, prin muncă, familia care să ne susțină când relațiile de sânge sunt prea deteriorate. Sezonul doi reușește să exploreze personalitățile diferiților angajați și felul în care evoluează în cadrul restaurantului și culminează cu episodul 6, „Fishes”, cel mai lung episod din serial, în care asistăm la o cină a familiei lui Carmy din urmă cu 5 ani, unul dintre cele mai tragice, intense și bine scrise episoade din istoria recentă, aflat cu siguranță la egalitate cu episodul 3 din sezonul 4 al Succession. The Bear este, pur și simplu, o minunată bijuterie care a apărut în viața mea fix când aveam nevoie.
4. The White Lotus (2020 -, HBO Max, creat de Mike White)
Mike White este genul de creator de seriale mai degrabă ciudățele, fără prea mare succes la public. Asta până să vină pandemia, când HBO și-a dorit o miniserie cu un număr restrâns de personaje și de spații de filmare, iar Mike White și-a prezentat scenariul: The White Lotus, un hotel de lux, personajele care îl populează în vacanță și o crimă. Numai că The White Lotus a avut atât de mare succes, încât White a fost contractat pentru un al doilea sezon, iar acum filmează la al treilea. Premisa oamenilor bogați în vacanță și a unei crime pe care o așteptăm tot sezonul te-ar face să crezi că avem de-a face cu un whodunnit, numai că Mike White e mai inteligent de atât. Pe acest schelet clasic de „comedie de moravuri”, inserează nenumărate comentarii la adresa societății contemporane și a tarelor și păcatelor sale.
Acțiunea primului sezon se petrece în Hawaii și discută pe larg, prin interacțiunile dintre personaje, despre colonialism, putere și bani, și felul în care acestea ne modelează relațiile familiale, romantice și prieteniile. În al doilea sezon ne mutăm în Sicilia, unde ne reîntâlnim cu personajul extraordinar creat de Jennifer Coolidge, Tanya -nefericita moștenitoare a unei mari averi-, și o nouă pleiadă de personaje care par a nu spune niciodată ce gândesc cu adevărat, iar comentariul lui White se îndreaptă spre fluctuațiile din relațiile romantice și măștile pe care purtăm ca să „câștigăm” în cuplu, indiferent de sentimente. The White Lotus și-a creat deja micile trademarks: managerul hotelului este mereu entertaining, există un singur personaj/cuplu care „trece” dintr-un sezon în altul, iar prima scenă din fiecare sezon ne prezintă reacția autorităților la o crimă, pentru ca identitatea victimei s-o aflăm abia la finalul ultimului episod. Este cu siguranță o rețetă, dar una de o profunzime și o prospețime surprinzătoare. Și să nu uit, coloana sonoră a lui Cristobal Tapia de Veer este absolut spectaculoasă, n-ați mai auzit așa ceva de la Succession (duh!) încoace.
5. Fleishman is in Trouble (2022, Disney+, creat de Taffy Brodesser-Akner)
Lizzie Caplan spunea într-un interviu că Fleishman is in Trouble este un fel de cal troian pentru povești feminine și după ce veți vedea episodul 7 veți tinde să-i dați dreptate. Bazată pe cartea cu același nume semnată de Taffy Brodesser-Akner, miniseria îl are ca personaj principal pe proaspăt divorțatul doctor new-yorkez Toby Fleishman (Jesse Eisenberg), care trebuie să jongleze cu noile sale aventuri sexuale, carieră și copii. Povestea lui este narată de prietena lui cea mai bună din facultate, Libby (Lizzy Caplan), care evident știe doar perspectiva lui Toby și o judecă pe fosta lui soție, Rachel (Claire Danes), pentru ambiția de a fi și femeie de carieră și mamă. Libby nu înțelege cum a putut Rachel să dea cu piciorul căsniciei cu un bărbat atât de implicat și inteligent, de ce ține atât de mult la aparențe, de ce are nevoie de cel mai frumos apartament, de ce copiii trebuie trimiși la cele mai scumpe școli și să meargă în cele mai scumpe vacanțe. Spre final însă, descoperim alături de Libby că Toby nu a reușit să-și cunoască propria soție în 15 ani și în urma acestei schimbări de perspectivă se vede nevoită să-și analizeze propria căsnicie și cariera la care a renunțat pentru a-și crește copiii. La prima vedere, Fleishman is in Trouble este o miniserie despre first world problems, însă ridică întrebări importante despre comunicare, poziție socială și aparențe, așteptări și sinceritate față de ceilalți – dar mai ales față de noi înșine.
6. Yellowjackets (2021-, SkyShowtime, creat de Ashley Lyle și Bart Nickerson)
Din nou, nu voi relua motivele pentru care serialul ăsta este o creație minunată și neașteptată, care reușește să dea o nouă viață thrillerului de tip Împăratul muștelor și Lost și prezintă unele dintre cele complexe interpretări feminine ale anului, întreaga distribuție este un deliciu. Am vorbit pe larg despre el aici.
7. Poker Face (2023-, SkyShowtime, creat de Rian Johnson)
Cum n-am fost dintotdeauna o mare fană a Natashei Lyonne și a puternicului ei accent newyorkez, am început serialul ăsta cu rezervă – and, boy, was I proven wrong. Da, este un tribut pentru clasicul serial cu detectivi Columbo, dar Rian Johnson și Natasha Lyonne au umor impecabil și creativitate debordantă și fac din Poker Face una dintre cele mai inteligente comedii ale momentului. Am scris mai pe larg aici.
8. Eldorado – Everything the Nazis hate (2023, Netflix, regizat de Benjamin Cantu și Matt Lambert)
Deși nu este un serial, țin să recomand acest documentar de o oră și jumătate pentru importanța subiectului pe care îl abordează: situația comunității queer în perioada interbelică în Berlin. Berlinul anilor ’20 are o aură de fascinație, pericol și mister cu viața sa de noapte spectaculoasă, însă tindem să uităm că e aceeași perioadă în care naziștii au început să invadeze spațiul public și au ajuns să preia puterea.
Când am recomandat documentarul pe pagina personală am primit foarte puține reacții, deși am încercat să-mi exprim entuziasmul cât am putut de bine și, recunosc, m-am întrebat dacă sunt înconjurată de homofobi și transfobi sau nea Zuck îmi îngroapă postările.
Eldorado își primește numele de la un club de noapte frecventat de comunitatea queer a Berlinului, inclusiv Ernst Röhm, la vremea respectivă mâna dreaptă a lui Hitler și closeted gay. Documentarul evidențiază ipocrizia lui Röhm, care-și alegea soldații dintre tinerii din club și era convins că nimic nu-l poate atinge, în ciuda propagandei anti-LGBTQ+ a naziștilor. Documentarul are un format clasic, este narat de diverși sociologi, istorici și supraviețuitori pe fundalul fotografiilor și filmărilor din epocă și a reconstituirilor. Partea de reconstituire este excelentă, plină de șarm și zvâc și ar putea sta în picioare ca film artistic fără dificultate. În paralel cu soarta lui Röhm, urmărim destinele câtorva personaje reprezentative: Gottfried von Cramm, tenismen celebru în epocă și relația lui cu actorul evreu Manasse Herbst, prietenia dintre Toni Ebel și Charlotte Charlaque, printre primele femei trans din istorie, povestea Institutului pentru Științe Sexuale (Institut für Sexualwissenschaft) a lui Magnus Hirschfeld, ale cărui dosare și cercetări au fost arse de naziști și cea mai înduioșătoare poveste – Walter Arlen, compozitorul de 102 ani care a reușit să fugă în America, lăsându-și în urmă prima dragoste, alintat Lumpi. Regizorii au reușit într-o oră și jumătate să evoce o lume uitată fascinantă, o parte din istoria celui De-al Doilea Război Mondial rar discutată și reprezentată pe ecrane, încât nu pot să spun că este încă un documentar despre Al Doilea Război Mondial, ci o operă plină de emoție și delicatețe.
2023 a fost și anul în care am urmărit și s-a încheiat Ted Lasso, acest serial de comedie - pansament pentru suflet, dar pentru că Apple TV+ nu este disponibil în România, m-aș simți un pic ciudat să recomand „ilegalități”, dar, uhm, știți voi, dacă aveți cum, urmăriți-l, este terapie curată. Aici se încheie bilanțul meu pentru 2023, ne-om mai auzi și la anu’, dacă avem despre ce discuta în materie de streaming. Cheers!
