Ca multe alte producții recente cu buget mare de la Hollywood, „Top Gun: Maverick” e scena unei bătălii între viitorul imaginilor fără autor și trecutul emoțiilor fără subînțeles. Meciul e disputat – cum zic comentatorii de fotbal –, dar mi-e teamă că pentru spectator nu-i a bună, indiferent cine câștigă.
Față de filmul original al lui Tony Scott din anii ‘80, Top Gun: Maverick e mai mult o continuare decât o ruptură. Moștenirea durabilă a acelui produs cultural al epocii Reagan se poate resimți în deplinătatea sa abia acum, sub pretinsul lifting de sensibilitate operat de Hollywood. Am văzut Top Gun-ul vechi cândva demult, pe un ecran mic care arăta ca un acvariu populat de zombi catodici, și-am uitat tot, mai puțin senzația unui plot suficient de încrezător în sine încât să nu mai încerce nimic – simpla curgere a unei supe audiovizuale perfect inspide pe ecran, condimentată cu sarea și piperul unei sesiuni de băiețeală și-a încă uneia de mozoleală, justifica efortul financiar al studiourilor și timpul investit de către spectator. Top Gun reușea să împuște doi iepuri dintr-o lovitură: servea drept propagandă naționalistă Marii Națiuni Americane (MNA) și inaugura un timp al ficțiunii cinematografice care trebuie că și-a atins punctul culminant odată cu această opțiune propusă acum de Netflix, care permite micșorarea ferestrei de vizionare și navigarea nestingherită pe Internet, în timp ce imaginile rulează într-un colț de ecran.
Din această docilitate a imaginii, care nu mai pretinde nici măcar exclusivitatea atenției privitorului, s-a născut Top Gun: Maverick, un film de cinema care astăzi umple sălile. Privindu-l, e cazul să ne întrebăm, fără superioritate, dacă nu cumva am basculat deja în altceva – dacă oare eticheta de „cinema” a devenit inoperantă și ar fi poate mai onest să o înlocuim cu mai democraticul „audiovizual”. Cinemaul mobilizează în mod curent un vocabular – montaj, cadru, racord, hors-champ – de care un film precum Maverick se lipsește, de bună seamă, fără probleme: el este un obiect luminos prin care nu trece nicio imagine. Mai degrabă, conținutul său ni se oferă într-un imediat al vizibilității pentru toți: ca un clip lung de două ore, în care orice cadru e clona unor lucruri deja văzute în publicitate și în care orice sens ascuns în cadru e reclama unui sens, Maverick arată mai curând ca un documentar de arhivă alcătuit din materiale publicitare libere de drepturi: oare există ceva mai voluptuos, în lipsa sa de ambiție originală, decât această partidă de rugby pe plajă derulată în lumina onctuoasă a începutului de zi, de-a lungul căreia busturi lucrate aparținând unor bărbați adevărați se dezvăluie scurt obiectivului, ca-ntr-o reclamă vag-homoerotică la Old Spice?
Pe de altă parte, Maverick este în continuare aceeași fabulă masculinistă pe gustul băieților care au drag de jucării scumpe și lucioase, cu nume încifrate și capacități de distrugere tot mai impresionante, mostră a supremației absolute a MNA. Paradoxul abia aici explodează: lipsit de pretenții într-ale imaginii, filmul ține mult mai strâns de morala sa. „You have to let go”, îi zice un Val Kilmer bolnav unui Tom Cruise plesnind de sănătate, dar simpatia filmului merge cu siguranță către cel de-al doilea, care salvează iarăși ziua, într-o paradă de virtuozitate, în timp ce tineretul stă și ia notițe pe locul din spate. Există, de altfel, o singură secvență valabilă în tot filmul, și ea durează un minut: e atunci când, după ce au efectuat o miraculoasă misiune de distrugere a unei baze inamice, strecurându-se cu avioanele de pradă printr-un defileu la joasă altitudine, apoi lansând bombe într-o viroagă și urcând de-a lungul unui perete montan, Cruise și acolitul său sunt doborâți și nevoiți să fure un avion inamic etc. În fine, avionul este interceptat, dar cei doi încearcă să treacă drept camarazi ai celor care îi urmăresc, așa că își pun măștile și speră că nu vor fi recunoscuți, după care urmează o tentativă de comunicare prin limba semnelor între ei și ceilalți, din care nimeni nu înțelege nimic.
Aici pare că filmul a gândit puțin. A imaginat o situație transpozabilă în termeni cinematografici: un plan-contraplan aerian, făcut posibil de prezența unui aparat video. În rest, filmul încearcă să impresioneze cu arsenalul său de CGI, pac-pac, bum, trosc și emoții reîncălzite (tatăl de substituție, nevoia fiecăruia de a dovedi ceva cuiva), cumpărat la pachet de la un târg de fier vechi. Un film ca Maverick justifică zădărnicia de a vedea și-n altă parte – pe ecranele cinemaului „popular”, de pildă, după cum spune o expresie odioasă. În fond, această lipsă de interes a creatorilor pentru obiectul lor e în stare să explice divorțul dintre artă și studio: dacă filmul perseverează în a spune o „poveste”, o face parcă fără să se creadă, iar rezultatul e atât de ridicol-jemanfișist încât pare rodul unei datorii de odinioară, căreia i s-a pierdut destinatarul.
Dar destinatarul e chiar sub ochii noștri, în figura aceasta care a acompaniat transformarea recentă a filmului de acțiune într-o chestie de neprivit. E limpede că actualitatea lui Maverick nu e războiul din Ucraina, deși identificarea inamicului ne-numit în film, care exploatează un teren înzăpezit de la marginea taigalei, n-a părut nicicând, în ultimii treizeci de ani, mai oportună. Actualitatea filmului e un orizont deopotrivă mai difuz (implică toate armatele lumii) și mai presant (procesul e deja foarte avansat). Căci Pete „Maverick” Michell o fi el asul aerului, degeaba, atâta vreme cât evoluția războiului și a tehnicilor sale merge într-o direcție contrară. Nu mai puțin decât modelul învechit de avion F-14 cu care trebuie să se descurce în final, Mitchell e o relicvă care aparține unui alt timp al luptei armate, deja revolut. Cum afirmă filosoful Grégoire Chamayou în fundamentala sa Teorie a dronei, „am intrat, ni se repetă deja de mai bine de două decenii, în epoca războiului fără virtute – « virtueless war », sau în era « post-eroică ». Dacă încă mai rezistă pe ici, pe colo, rămășițe epice, asta se întâmplă doar în calitate de nostalgii demodate, reziduuri ideologice pe cale de descompunere avansată.” Dar nu e doar atât: căci Mitchell nu e o simplă piesă de muzeu într-o lume de război virtual – simptom pe care Hollywood-ul nu putea decât să-l exploreze în felul său, adică diagnosticându-l și anihilându-i simultan vraja –, el este deopotrivă, prin personalitatea lui Tom Cruise (un sportiv pierdut într-un corp de actor sau viceversa), și țărușul ficțional old school care încă mai crede în puterile unei povești „adevărate”. Gest servil în fața actorului care se încăpățânează să rămână tânăr în ciuda evidenței, Top Gun: Maverick acceptă să îi facă acest ultim hatâr: o ficțiune minimală cu un bărbat ce restaurează ordinea mondială – ultima redută a unei arte clasice, înconjurată din toate părțile de audiovizualul care, prin opoziție, nu face niciodată nazuri.
