Listele cu cele mai bune cărți, filme, albume, seriale sau geluri de duș care au ieșit într-un anumit an sunt unul dintre motivele pentru care sunt atât de entuziasmat în perioada sărbătorilor. Din păcate, n-am reușit niciodată să scriu una așa cum trebuie, pentru că mi se întâmplă rar să citesc sau să mă uit la destul de multe chestii din anul respectiv încât să pot încropi un top. Anul trecut, se pare că am citit doar două cărți publicate în 2016, dar asta nu m-a oprit să fac o listă a cărților publicate în alți ani, pe care le-am citit în 2016 și care mi-au plăcut.

Urmează un top 5, plus 8 mențiuni speciale, al cărților pe care le-am citit în 2016. Am oscilat între a oferi titlurile în original, în română sau în engleză. Până la urmă, am hotărât să dau titlurile în limba în care am citit cartea. Ceea ce înseamnă, în aproape toate cazurile, engleză, cu link la ediția tradusă acolo unde s-a putut.

TOP 5

5. Flannery O’Connor – Everything That Rises Must Converge (1965)

E prima oară când am citit ceva de ea, și totuși O’Connor a reușit să demonstreze teoria care deja mi se forma în gând de ceva vreme: De fapt, nu-mi displace stilul Southern Gothic, atât de popular în literatura americană de început de secol 20, plin de grotesc și de alienări ale unui sud decăzut din fosta sa glorie. Pur și simplu nu-mi place Faulkner. Povestirile din volumul ăsta pot fi împărțite în două categorii: povești despre degradarea morală din sudul Americii după desegregarea rasială și povești despre frica legată de degradarea morală din sudul Americii după desegregarea rasială. Aproape toate personajele lui O’Connor sunt oameni obișnuiți care par să fi așteptat toată viața o ocazie de a deveni monștri. Morala creștină care străbate aproape fiecare frază a scriitoarei nu funcționează mereu cum te-ai aștepta, ci reușește de cele mai multe ori să pedepsească fără discriminare atât făptașii, cât și victimele. Ateii, în schimb, și-o iau mereu.

4: Roberto Bolaño – 2666 (2004)

Ca să fiu complet sincer, am început să citesc 2666 în decembrie 2015 și am terminat-o în 2016, așa că e cam la limită pe lista asta. Dar nu cred că se mai miră cineva că-ți trebuie două calendare ca să treci prin cele peste 1.100 de pagini ale mastodontului lui Bolaño. E o întreagă epopee, în care un misterios personaj central e folosit pentru a explora orice subiect la care te poți gândi, de la rivalități academice, la femicidul în masă din Ciudad Juarez, la ororile războiului și rolul armatei române în propagarea lor, la corupție, la pasiunea pentru Duchamp ca semn al unor probleme mintale iminente - dar cel mai important, e un prilej de a explora viețile a sute de femei semi-anonime omorâte anual în Mexic. Deși poate nu-i la fel de bine organizat ca cealaltă capodoperă a autorului, Detectivii Sălbatici (1998), 2666 e de departe cea mai ambițioasă dintre operele lui și unul dintre cele mai puternice romane ale secolului XXI.

3. Lawrence Ferlinghetti – A Coney Island of the Mind (1958)

Am făcut o greșeală majoră atunci când l-am catalogat pe Ferlinghetti, fără să-l fi citit, drept unul dintre acei scriitori importanți mai mult prin rolul istoric decât prin operă. A părut destul pentru mine să-l văd ca pe părintele spiritual al generației Beat. Volumul de poezie A Coney Island of the Mind a schimbat asta. De fapt, dacă n-aș fi așa un mare fanboy Ginsberg, chiar aș merge până-ntr-acolo să zic că A Coney Island of the Mind e poate e cea mai bună operă asociată curentului. E clar printre cele mai reprezentative. De la poezii minuscule scrise în jazz slang la mantre de pagini întregi despre nevoia de a te revolta împotriva vieții cotidiene, toate cărămizile care au făcut posibilă clădirea generației Beat, iar mai apoi a celei hippie sunt de găsit în această cărțulie, pe care ar trebui s-o citești într-o noapte de beție.

2. Richard Brautigan – In Watermelon Sugar (1968)

Unul dintre cei mai excentrici scriitori ai secolului XX nu putea să scrie decât una dintre cele mai ciudate cărți ale secolului. In Watermelon Sugar are puțin peste o sută de pagini și vorbește despre o lume vag postapocaliptică în care cei câțiva oameni care trăiesc în iDEATH produc totul din zahăr de pepene, se bucură că au trecut timpurile în care tigrii vorbitori le omorau părinții și chiar s-au săturat de toate rețetele de morcov ale vechiului bucătar. Cu toate astea, până la sfârșit toate ciudățeniile astea vor părea cele mai normale lucuri și vei putea rezona la fel de bine cu povestea de parc-ar fi fost plasată în cel mai obișnuit loc din lume. Ca Zimnicea. Sau Turnu Măgurele.

1. Paul Murray – Skippy Dies (2010)

Skippy Dies e cumva un roman despre adolescenți la o școală din Irlanda. E cumva și despre profesorii de la o școală din Irlanda. Și cumva mai e și despre prietenie, singurătate, dorința de a reuși în viață și nevoia de a te separa de greșelile trecutului. Niciunul dintre cumva-urile astea nu e original sau extraordinar în sine. Dar toate cumva-urile astea la un loc sunt mai mult decât suma lor și formează una dintre cele mai bune cărți ale ultimului deceniu. Skippy Dies e marketat ca o tragi-comedie, și deși tragedia îți este promisă încă din titlu, primele trei sferturi de carte sunt atât de amuzante încât ajungi să nu mai crezi că tragedia vine. Și când vine, trece prin tine și te lasă învinețit pe marginea drumului rugându-te să îți ofere vreo morală, vreo lecție sau măcar vreun deznodământ satisfăcător până la sfârșit.

+ 8 BONUS

Cea mai bună carte despre plante

Amy Stewart - The Drunken Botanist: The Plants That Create the World's Great Drinks (2013)

Nu că nu mi-aș dori să aflu mai multe chestii despre plante, dar nu m-aș fi gândit niciodată să mă apuc de vreo carte de botanică așa, aiurea, fără nici un gimmick. Iar volumul de față are exact genul ăla de gimmick. De la plantele care stau la baza băuturilor alcoolice, gen struguri și cereale, până la istoria producerii de whiskey; de la tot felul de plante exotice folosite pentru a da aromă unor băutui pe care nu le-am băut niciodată, până la băuturi ciudate, făcute din fructele unor copaci protejați prin lege, Amy Stewart reușește să te facă să uiți că citești o carte de botanică popularizată și te face să crezi că citești, de fapt, ceva mult mai dinamic.

Cea mai bună carte despre disfuncții ale somnului

Jonathan Coe – The House of Sleep (1997)

The House of Sleep a reușit să îmi confirme că dragostea mea față de What a Carve Up! (1994) n-a fost o excepție, ci parte dintr-o regulă, și că Jonathan Coe e un scriitor pe care ar trebui să îl urmăresc mai îndeaproape. Romanul de față urmărește o serie de personaje atât în perioada studenției, cât și ani mai târziu, când ajung să interacționeze din nou în jurul unei clinici de tratare a disfuncțiilor somnului. Cu acțiunea întinsă peste mai bine de un deceniu și cu tragicomicul politic folosit din nou cu succes, The House of Sleep merită citită chiar și doar pentru episodul genial despre importanța pe care o poate avea o notă de subsol în plus sau în minus în viața unui autor.

Cea mai bună carte scrisă de doi frați

Arkadi și Boris Strugațki - The Dead Mountaineer's Inn: One More Last Rite for the Detective Genre (1970)

Un roman polițist scris de frații Strugațki? Sună a prilej excelent să citesc autori de SF, dar fără să citesc, de fapt, SF. Și nu e orice fel de roman polițist, ci e din ăla șmecheresc, care se joacă cu tropii genului și îi deconstruiește fără să se îndepărteze, totuși, prea tare, de șablon. Premisa e cât se poate de clasică: o duzină de personaje se întâlnesc la un hotel izolat din munți. Până să aibă loc inevitabila alvalanșă care îi blochează pe toți acolo, lucrurile deja devin atât de ciudate, încât nu-l mai poți citi ca pe încă un roman polițist și-atât. Asta pentru că protagonistul pare să înțeleagă, într-o anumită măsură, în ce fel de roman se află și se împotrivește din răsputeri parcursului narativ.

Cartea care mi-a schimbat cel mai mult părerea despre un întreg gen

Ursula K. LeGuin – The Lathe of Heaven (1971)

După ani de zile în care m-am plâns oricui avea răbdare să mă asculte despre cum n-am reușit niciodată să citesc un roman science-fiction care să îmi placă fără rezerve (sau măcar să nu mă plictisească îngrozitor), uite că-n mai puțin de 200 de pagini, LeGuin reușește să mă facă să vreau să citesc SF din nou. Acțiunea e imposibil de redat, dar vă spun doar că nu vă veți mai gândi niciodată la expresia „să ți se-mplinească visele” ca la o urare de bine. De asemenea, romanul preferă să înlocuiască conceptul de momente ale subiectului cu o serie de twisturi și resetări complete ale realității familiare cam odată la fiecare 40 de pagini.

Cea mai bună carte a lui Thomas Pynchon

Thomas Pynchon – Bleeding Edge (2013)

După minunatul Inherent Vice, Pynchon continuă să scoată cărți necaracteristic de scurte, dar care reușesc să fascineze. De data asta acțiunea se petrece în New York, între momentul de spargere al bulei dot-com și atacurile din 11 septembrie. Paranoia marca Pynchon e la ea acasă în Bleeding Edge și pare din ce în ce mai îndreptățită, iar referințele culturale la cultura digitală a începutului de mileniu umplu paginile romanului care a fost atât de aproape de a intra în topul meu 5.

Cea mai bună biografie

David Mitchell – Back Story (2012)

Nu acel David Mitchell, celălalt. Îmi pare rău pentru Neil Gaiman, care m-a distrat cu antologia The View from the Cheap Seats (2016), dar autobiografia lui Mitchell a fost mult prea haioasă și isteață. Nu-i e frică să iasă din zona de confort și să vorbească despre diferențele dintre persoana sa reală și cvasi-personajul exagerat pe care îl joacă la TV. În același timp, cartea reușește să fie o lucrare autobiografică a unei celebrități, scrisă într-o perioadă de maximă reușită profesională și personală, și cu toate astea să se încheie într-o notă cel puțin nostalgică, dacă nu de-a dreptul tristă. Puncte-n plus pentru asta!

Cea mai surprinzătoare carte (în sensul bun)

Umberto Eco – The Prague Cemetery (2010)

Deși am citit prin liceu Numele Trandafirului fără prea mare suferință, cumva am ajuns să cred despre mine că nu mă număr printre oamenii cărora le place Eco. S-a dovedit a fi o părere greșită când am dat de acest roman istoric despre conspirații și antisemitism, plin de referințe la jocurile politice de culise ale secolului 19. Mi se pare incredibil că în afară de personajul principal și de alte câteva personaje minore toate celelalte sunt bazate pe persoane care-au existat cu adevărat - e genul ăla de giumbușluc literar care mă face să mă simt bine doar când mă gândesc la asta.

Cea mai surprinzătoare carte (în sensul rău)

Lucy Worsley - The Art of the English Murder: From Jack the Ripper and Sherlock Holmes to Agatha Christie and Alfred Hitchcock (2013)

Nu c-ar fi fost o carte proastă sau plictisitoare. Chiar deloc. Dar nu poți să promiți din titlu o analiză a unor thrillere clasice, doar ca apoi să petreci jumătate de carte vorbind despre crime adevărate dar obscure din secolele XVIII – XIX, a căror relevanță constă doar în modul în care au fost urmărite de tabloidele vremii. Partea din volum care acoperă chestii ce țin de ficțiune, obsesii și rolul relațiilor de clasă în apariția genului polițist e fascinantă. Cealaltă jumătate pare un documentar de mâna a doua despre crime care au intrat deja în domeniul public și dezamăgește prin superficialitate.

---

Fotografie principală via Flickr, de Peter Werkman