Dacă acum douăzeci de ani ar fi trebuit să prezici ce scriitor contemporan își va schimba stilul după consacrare, numele lui Toni Morrison n-ar fi fost cap de listă. Arhitectura barocă a ficțiunii lui Morrison a fost dintotdeauna punctul ei forte, iar instrumente i-au fost pistele false și structura profundă. Voia să ne rătăcim, ca cititori, pentru că ceea ce aborda avea rădăcini complexe și necesita testarea limitelor structurii narative, pentru a spune povestea corect.
Aici e necesar un ocol istoric. Viața americană modernă s-a născut în clipa în care Convenția Constituțională a votat ca fiecare sclav să fie socotit drept trei cincimi dintr-o ființă umană, în scopul reprezentării și impozitării. Era singura cale prin care o uniune alimentată de munca sclavilor în sud și îmbogățită de aceasta în nord putea să rămână uniune.
În timp ce scriitorii, de la Frederick Douglass la James Baldwin, reclamau efectele morale dezastruoase ale acestui compromis, ficțiunea nu provocase nicio răfuială majoră, care să dea măsura mitică a acelei fracții de reprezentare - și a ceea ce spune ea despre experimentul american - înainte de Morrison. O scriitoare care nu scria pentru albi ci pentru negri, și nu doar despre identitatea neagră sau despre construcția socială a rasei, ci despre viețile negrilor.
Forța lui Morrison în demersul ăsta a fost legendară. Își scria primul roman, Cei mai albaștri ochi (1970) ca mamă singură, la orele mici dinainte de răsărit, după care se suia în metrou până la birourile Random House din Manhattan, unde lucra ca redactor, atacând rasismul industriei publicistice americane din interior. De-a lungul următorilor patruzeci și cinci de ani, cu fiecare carte, a repovestit întreaga întindere a istoriei afro-americane, surprinzând brutalitatea sclaviei în Beloved (1987), muzica Renașterii din Harlem în Jazz (1992) și eșecul lamentabil al Reconstrucției în încercarea de a elimina crimele, în Paradis (1997).
Cărțile astea - ca și Cântecul lui Solomon (1977) - sunt scânteietoarele ei capodopere. Au adus în ficțiunea americană sunetul unui dialect local, care pătrunsese în muzica și cultura din Statele Unite, dar niciodată până atunci la fel de viu și în ficțiune. În plus, niciun scriitor american nu se luase până atunci la trântă cu modernismul lui William Faulkner într-un fel atât de semnificativ, intrând în casa preocupărilor marelui scriitor din Mississippi - și îl includ aici și pe Cormac McCarthy - și ieșind de acolo cu un ton și o mitologie atât de inedite, pentru povestea violenței din America.
În cărțile lui Morrison, această nicovală a violenței pică cel mai brutal asupra familiilor. Mamele își omoară mai degrabă copiii, decât să-i nască sclavi (Beloved); tinerii trebuie să-și redescopere strămoșii uciși ca să înțeleagă cine sunt (Cântecul lui Solomon); fetele cresc și rup convențiile sexuale și de gen ca să scape (Sula), destrămând ce mai rămăsese din familiile lor. Ca atare, tema dublă și contrastantă a violenței la Morrison este preocuparea unificatoare și cosmologică față de iubire. Cum să te iubești, când ai fost învățat să te urăști? Cum să iubești ceva ce a fost distrus? Cum să iubești în absență.
Nu trebuie decât să citești știrile, ca să-ți dai seama că ficțiunile lui Morrison sunt la fel de necesare și revoluționare astăzi ca la finalul epocii mișcării pentru drepturile civile, când a început ea să le scrie. Lupta e perpetuă. A reînceput să intre în cărțile ei scurte, de pe final de carieră, precum Home (2010), despre un bărbat afro-american întors din războiul din Coreea, care se teme pentru propria siguranță din cauza culorii pielii sale.
Din păcate, forța ficțiunii ei n-a provenit niciodată din sublimarea vieții americane, ci din dezvăluirea ei, întocmai cum a fost. A face asta - mai degrabă decât a promova o agendă ascunsă - este, poate, un gest mai mare de iubire decât ne-am fi putut dori vreodată.
În cel mai recent număr din Freeman's se regăsesc 26 dintre cei mai captivanți scriitori din lume, abordări asupra subiectului puterii în zilele noastre, de la banalitatea violenței pe care o învățăm în copilărie, la modul în care a mersul pe stradă necesită o demonstrație de putere. De la Aminatta Forna și Margaret Atwood la Edouard Louis, Elif Shafak, Aleksandar Hemon și Leila Slimani, în paginile sale se regăsesc poeți, romancieri și eseiști în plină forță.
Textul a fost tradus din limba engleză de Ioana Pelehatăi
