Știm multe în România despre literați și filozofi prinși la mijloc între propria lor conștiință și istorie și tot de la ei am învățat că se renunță mai ușor la cea dintâi în fața constrângerilor celei din urmă. Știm deopotrivă despre compromisuri ideologice, fiindcă mult efort de cercetare a fost depus pentru a elucida precarele poziții morale ale atâtor intelectuali a căror imagine spirituală ne vine greu s-o împăcăm cu poziționările lor politice. Se știu însă foarte puține despre compromisurile de același fel ale oamenilor de știință, poate și pentru că în istoria culturală românească știința joacă un rol atât de mic. Dar nazismul și comunismul n-au fost, în lunga poveste a mersului pe sârmă între ideologie și principialitate, singurele ocazii în care artiștii și savanții și-au putut pierde busola morală. Ce este mai presus de orice? adaugă lungii bibliografii a responsabilității intelectuale încă un studiu de caz solid și vine, în plus, să repare un gol bibliografic aproape total în România. Despre această scindare a conștiinței intelectuale vorbește cartea, deși o face nu în abstract, ci pornind de la o situație concretă: Primul Război Mondial și diversele drame morale pe care le-a provocat pe scena științifică europeană.
Dificultatea când un om de știință se pune în serviciul statului constă în asta: că prin poziția sa de intelectual el este dator, față de regulile disciplinei sale, să spună adevărul chiar și când acesta ar putea să contravină intereselor de stat. Dar atunci își trădează apartenența culturală și-și contrazice angajatorul, statul, care este și simbolul cel mai înalt al acestei apartenențe. De o parte, interesul de stat pare sfânt, fiindcă poți, în teorie, trage o linie directă de la el la bunăstarea sau chiar supraviețuirea comunității. De cealaltă parte, a manipula informații științifice de dragul apartenenței politice contravine regulilor pretins sacre ale comunității științifice din care faci parte. Cam asta e dilema și e una simplă, deși în realitate diversitatea situațiilor istorice o complică.
Când Germania a atacat Belgia în 1914, dând peste cap o situație geopolitică europeană deja fragilă, savanții germani sau germanofoni erau în culmea celebrității lor internaționale și mii de studenți din toată lumea veneau să învețe cu ei. Succesul lor nu se întâmplase peste noapte, ci survenea la capătul unui îndelungat proces de construcție națională, în care intelectualii ocupaseră un loc central. Într-o celebră carte a lui Fritz Ringer, The Decline of the German Mandarins, care ar trebui tradusă, acești intelectuali au fost numiți „mandarini”: mandarinii germani erau marii universitari care, din fruntea sistemului educațional de elită, „dominau limba însăși a națiunii”, inclusiv pe cea ideologică. (Uneori, studiile asupra rădăcinilor ideologice ale fascismului coboară mult în secolul XIX și nu se rezumă la interbelic, din pricină că teoriile partidului sunt mai vechi decât partidul însuși și au originea intelectuală în modul în care acești intelectuali, biologi și chiar filologi germani ai secolului XIX, se gândeau la lume – rasial, și la cultură – etnic. Teoriile rasiale de pildă erau uzuale la sfârșitul sec. XIX; la noi le folosesc în diverse forme explicative și Maiorescu, și Iorga și – mai târziu – Călinescu, primii doi educați în Germania.)
În orice caz, în pragul războiului exista un pact ideologic implicit între intelectuali și stat în Germania, prin care statul căuta supremația politică continentală și intelectualii i-o pregătiseră de-a lungul a decenii întregi, printr-o definire a superiorității culturale germane. Ce este mai presus de orice? ia ca punct de plecare momentul când, declanșând conflictul, Germania se face vinovată în ochii comunității științifice internaționale de agresiune unilaterală și crime de război. Reacția intelectualității europene este necruțătoare, panicată. Bergson scrie în august 1914: „Lupta împotriva Germaniei este însăși lupta civilizației contra barbariei”, iar mulți alți savanți francezi se străduiesc să diminueze retrospectiv importanța științei germane, poate și pentru că se văzuseră depășiți scolastic în domenii în care multă vreme avuseseră întâietatea. Lucrul era de altfel greu de făcut, având în vedere că de la Gauss la Planck și de la Kant la Mommsen puteai număra un șir de reușite savante mai lung decât istoria modernă a Principatelor Române.
În fața acestui atac verbal care-i făcea barbari, inumani și incapabili să se ridice la înălțimea moștenirii lor culturale, intelectualii germani aveau o dilemă. Știau și ei că războiul e rău, dar pentru că se identificaseră atâta vreme cu „germanitatea”, supralicitează în direcția opusă și se strâng sub steag. În primul an de război, 93 dintre ei semnează un apel, care rămâne un document interesant chiar și astăzi, și care în epocă, văzut ca o încercare partizană de a masca ororile războiului, a aruncat și mai multe paie pe foc.
Patru lucruri sunt interesante la acest apel. El este semnat în primul rând de somitățile intelectuale ale lumii germane (se pare că doar matematicianul David Hilbert a refuzat explicit să-l semneze; Einstein nici n-a fost rugat). El este adresat apoi „lumii culturii” și este scris în numele „reprezentanților științei germane” – adică e un document care vorbește dinspre știință pentru știință și se reclamă de la „tradițiile unui Goethe, unui Beethoven, unui Kant” (măcar două din numele astea sunt prost invocate, fiindcă Goethe și-a purtat cu mândrie Legiunea de Onoare franceză până târziu, spre disperarea lui W. v. Humboldt, și Kant credea că savanții nu trebuie să se supună guvernului în treburile interne ale științei lor). În al treilea rând, deși se reclamă de la valorile universale ale științei, este un curat document de propagandă, care repetă în linii mari directivele oficiale (nu este adevărat că noi am declanșat războiul, nu este adevărat că am comis atrocități, voi sunteți cei care trădează civilizația și care „asmut mongolii și negrii contra rasei albe”). În ultimul rând, este un document interesant nu atât prin ce spune, fiindcă este scurt și defensiv, cât prin ce reacții a provocat și prin faptul că avea să-i urmărească pe unii dintre semnatari tot restul vieții.
E tradus în multe limbi și răspunsurile sunt cvasiimediate. În Franța, care era victimă directă a atacului, încep să fie dați afară membri germani din instituțiile de cultură. Abia în a doua parte a anilor 1920 vor fi primite țările Triplei Alianțe înapoi în organizațiile științifice internaționale. Până în 1926, majoritatea congreselor internaționale se țin fără ei, mai ales la presiunea francezilor, așa că ranchiuna durează mai bine de un deceniu. Universitățile străine iau măsuri. Intelectualii englezi și francezi semnează contramanifeste.
În rezumat, toată lumea-și pierde capul: germanii, fiindcă pretindeau că adevărul istoric e de partea lor, francezii și englezii, care – în focul războiului – regândesc importanța culturală a unei națiuni de la care avuseseră multe de învățat ei înșiși. Einstein observă în mod interesant că în Germania filologii și istoricii erau cei mai „înfierbântați” și că oamenii de știință judecau situația la rece. Poate, deși Planck semnează manifestul, Haeckel la fel (Haeckel, marele biolog cu care studiase Antipa și care declara că: „germanii au fost superiori tuturor celorlalte popoare, ceea ce le-a permis să domine întreaga Europă centrală”).
Autorii depun un mare efort să nu-i pună pe toți acești savanți laolaltă. Cartea face o distincție între șovini, patrioți moderați și pacifiști. Mai interesant este că pe lista semnatarilor se numără și evrei, lucru care nuanțează tragerea unei linii directe de la acest tip de patriotism îngălat la antisemitismul anilor 1930. Colac peste pupăză, câțiva semnaseră manifestul fără să-l fi citit, bazându-se pe buna reputație a celorlalți colegi. În fața reacției internaționale (nici ea lipsită de dezechilibre), unii și-au regretat semnătura, dar nu și-au retras-o, alții nu și-au regretat-o niciodată.
În tot acest timp, ni se arată, ceva din vechea etică a științei care muncește la stabilirea de adevăruri universale se păstrează; se păstrează în primul rând conștiința, enunțată în diverse forme încă din secolul trecut, că „știința nu are națiune”. În fond, viteza luminii nu se schimbă când treci granița, iar metodele de calcul rămâne neschimbate și ele. Tragicul survine atunci când istoria obligă omul de știință să-și anunțe fidelitatea față de comunitate și când această fidelitate îl obligă la rândul ei la enunțarea unor teze care ori nu corespund credințelor sale, ori îi depășesc aria de competență.
Am avut o mică problemă cu cartea asta: în ciuda bunei ei plasări în temă, e cam seacă și materialul nu e suficient de bine digerat. Și echilibrul între factualitate și sinteză, și scriitura rămân neșlefuite. Nu se oprește des să respire din avalanșa ei de date și citate și să-ți explice unde-ai ajuns, iar explicațiile de istorie intelectuală sunt în general mai ample și mai limpezi decât cele de istorie politică. Acolo unde face aprecieri de istorie politică, cartea apelează la calupuri mari de text din alți istorici, și în două locuri, ca sursă, citează un wiki de pe enciclopediaromaniei.ro. Mă rog.
Altfel, mai ales în partea ei de istorie instituțională a științei este bine documentată, chiar dacă aridă, și se înțelege că autorii au un interes și o pregătire fundamentale în domeniu. De altfel, la Flonta, cu o pregătire de-o viață în filozofia și istoria științei, nu poate să ne mire: o știm din cărțile sale mai vechi. Și aici, și-n alte texte ale lui, Flonta nu spune niciodată nimic din ce nu poate fi susținut cu fapte – în filozofia românească îndatorată unei tradiții idealist-fenomenologice care crede că poate să producă gândire numai după ce o trece prin desele site metaforice ale limbii, lucrul ăsta este de o raritate aproape luminoasă.
Cine nu vrea să se supună austerității factologice de-aici, poate să citească un eseu cu aceeași temă, despre Heisenberg și colaborarea lui cu naziștii, din Răspântii ale gândirii (tot a lui Flonta, din 2017). Acolo, Heisenberg discută cu Planck despre cum s-ar putea plasa un intelectual german în contextul Germaniei naziste ca să nu se compromită. Planck îi dă un răspuns memorabil: „Într-o asemenea situație, cum e cea în care ne găsim acum în Germania, nu ne mai putem comporta în mod corect. Oricare ar fi decizia pe care o luăm, participăm într-un fel sau altul la o nedreptate.” Nu poți, cum ar veni, să ieși din situația asta nevinovat – orice ai face, ești responsabil.
Imagine principală generată de Midjourney AI
