În imaginile de arhivă teve pe care Jude le folosește în Tipografic Majuscul, apar câteva parade din perioada ceaușistă, înfăptuite întru delectarea liderului - mase întregi de oameni strânși să defileze în formație prin fața lui. Pentru dictator, lumea e o oglindă-fetiș, iar oricine încearcă să ciobească oglinda asta e vânat și persecutat. O astfel de imagine nu numai că e greu de reconstituit în România de azi, dar e aproape imposibil de închipuit. Despre idolii politici se poate scrie acum în cele mai cumplite moduri cu putință. Cultul ăsta al ireverenței vine ca o consecință firească a ororilor ceaușismului, când a spune ce gândești era o faptă pentru care puteai să putrezești în închisoare (în cel mai bun caz). Ce mai contează ce scrie un amărât, doar n-o să schimbe el clasa politică?
În anii ’80, însă, o faptă de genul ăsta a avut un ecou mitic: Mugur Călinescu, un băiat de liceu absolut obișnuit până atunci, a destabilizat poliția politică din Botoșani cu niște mesaje pe care le-a scris cu creta pe panouri stradale și de pe zidurile orașului. Nu erau de tipul „Jos Ceaușescu!”, ci umile strigăte de ajutor („Ne-am săturat să stăm la cozi imense!”; „Cetăţeni! Nu mai putem îndura lipsurile şi mizeriile”). Gestul lui a declanșat o vânătoare securistă: miliția a căutat autorul (sau autorii) cuvintelor cu patrule în mai multe schimburi, cu câini antrenați șamd. Circul declanșat e de tipul slapstick, când cineva scrie o glumă proastă și altcineva se bosumflă și îi dă o palmă, doar că în cazul ăsta e absolut real și terifiant. Lucrurile însă nu s-au oprit aici. Odată descoperit, adolescentul și-a pierdut iremediabil dreptul la o viață privată: poliția i-a plantat microfoane în casă, iar cineva își petrecea timpul transcriind pe o foaie tot ce vorbea Mugur cu mama lui. El și familia lui erau monitorizați permanent. Era o formă și mai monstruoasă de încarcerare: a-i lăsa individului impresia că are liber arbitru, când de fapt e legat de mâini și de picioare.
Tipografic Majuscul (filmul preia ideea omonimă a spectacolului Gianinei Cărbunariu, care aici e co-scenarist și totodată o apariție cameo) nu încearcă nici o dramatizare, nici o deconstrucție a subiectului. Jude a preluat efectiv conținutul dosarelor „Panoul” și „Elevul” din arhivele Securității, unde totul e deja narat cronologic, fără a altera în niciun fel expresiile scrise (sunt preluate integral, cu greșelile gramaticale, cu înfloriturile inutile pe care autorii le aplicau textelor, cu retorica vremii). Materialul e filmat într-un spațiu neutru, o hală unde s-a construit un panopticon minimalist, cu câteva obiecte supradimensionate care să îngroașe conținutul. Aparatul de filmat pare să aibă un punct de stație central, ca un fel de ochi de supraveghere. La fel ca la Brecht, actorii nu intră în personaj, ci sunt niște holograme-himere ale personajelor din texte. Ei recită textul fără a-l filtra prin sine, fără inflexiuni sau emoție. În paralel, Jude mai selectează și o sumă de bucăți fabuloase din arhiva TVR-ului (capete de casetă, fragmente din emisiuni sau reportaje cine-verite șamd). Natura filmului e greu de stabilit din capul locului. El e o formă de brechtianism, dar mai mult de-atât: e probabil și o formă de reflexie asupra brechtianismului însuși.
O mare parte din culoarea epocii e dată de limbaj - și cu toate că există câteva filme în care actorii se chinuie să vorbească și să se poarte ca și cum” ar fi ei înșiși acolo, lucrurile nu funcționează niciodată cum trebuie, iar ridicolul care rezultă din discrepanța asta e colosal. Jude nu își asumă un astfel de demers, ci lasă ca toate exprimările de lemn ale epocii să treacă; textul e greoi, fiindcă oamenii vorbeau într-o formă cabotină hiper-sofisticată, în care banala activitate a scrijelitului pe perete era descrisă cât mai minuțios cu putință: „cretă creion de culoare albastră, litere tipografice majuscule, la înălțimea de 1,60, literele având dimensiunea de…”. Așa cum transpare și din paralela cu imaginile de arhivă, era un fel de a gândi viața teribil de robotizat. De pildă, un reportaj despre oamenii care bat covoarele pe balcon ajunge să fie o parodie absurdă și pentru că textul e mai complicat decât ar fi cazul.
Legătura dintre imaginile filmate de Jude, care prezintă cazul lui Mugur Călinescu, și imaginile de arhivă, simple bucăți din emisiuni celebre ale epocii sau rebuturi televizuale (cum ar fi începutul filmului, cu trei oameni care recită o poezie patriotică, iar la a doua dublă textul de pe prompter dispare, lăsându-i pe cei trei într-o liniște înfricoșătoare) sunt făcute pe principiul montajului eisensteinian. Astfel că ceea ce scria Mugur pe zidurile din Botoșani despre cozile la alimente și lipsa de mâncare sunt contrapunctate mai târziu de o reclamă la un frigider cu 40l mai mare și o rețetă de musaca. La fel, o bucată de operă cu un despot ofticat de problemele cu domnița capătă un sens secundar raportat la personalitatea lui Ceaușescu. Alteori, Jude însuși își asumă o mizanscenă mai grosieră ideologic - cum e cina cea de taină, unde securiștii stau la o masă cu cola, biscuiți și fructe exotice.
Cu toate astea, cea mai înfricoșătoare bucată se referă la tineri: cum se nasc în societatea comunistă și cum devin modele de urmat. Audiovizualul de propagandă îi face să pară ocrotiți și sereni, de parcă nimic nu li s-ar putea întâmpla (cum ar putea, dacă se bucură și dansează la serbări, vine Moș Gerilă?). În școli, însă, securiștii îi racolau pe elevi și îi transformau în turnători. Și dacă se împotriveau, îi aduceau la tăcere. Cum era posibil să trăim așa?
Tipografic Majuscul poate fi urmărit în cinematografe din 22 februarie, odată cu premiera la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.
Fotografie de Silviu Gheție
