Ce mai înseamnă 8 martie și pentru cine? Le-am pus această întrebare câtorva dintre adolescentele cu care lucrez în ultima vreme. Unele dintre ele mi-au spus că pentru ele această zi nu înseamnă nimic, că o văd ca pe o reminiscență a unei epoci cu care rezonează puțin sau că, pur și simplu, nu se simt încă femei încât această sărbătoare să li se adreseze în mod direct. Altele au scris cu forța, duioșia și vulnerabilitatea cu care doar niște tinere o pot face. Textele pe care le puteți citi mai jos, atât de diferite între ele, precum și refuzul de a scrie despre acest subiect sunt pentru mine semne ale schimbării. Dat fiind că în aproape 50 de ani, de când se sărbătorește în mod oficial în lumea întreagă, această zi nu a transformat suficient felul în care femeile se simt în societate, spune multe despre cât de greu luptă cultura respectului cu cea a agresiunii. Cu siguranță, 8 martie este o formă culturală care va mai rămâne o vreme printre noi ca să amintească despre inegalități, dar cred că redefinirea ei va fi substanțială în viitorul apropiat. Sau poate este doar amestecul omogen între teama și speranța ale unei mame de fete.
La finalul acestor trei opinii atât de personale, am adăugat două dintre experiențele mele la fel de personale și ele de când aveam 12 și 16 ani, vârste apropiate partenerelor mele de dialog.
Despre 8 martie sau ce aș face dacă aș fi arhitect
Andreea Astroiu, comuna Piscu, județul Galați, n. 2008
Nu mi s-ar potrivi meseria de arhitect, dar, dacă aș putea, aș demola toate valorile de lut pe care sunt construite viețile oamenilor. Am observat că se clatină pe zi ce trece cu o repeziciune crescândă, dar tot nu înțeleg de ce nu se dărâmă. Poate că blocurile ce alcătuiesc tot acest mozaic haotic sunt adepte ale panpsihismului și conștientizează că dacă această bază, fragilă și efemeră s-ar dărâma, atunci chiar nu ar mai rămâne nimic. Ar fi un vid. Nu e o lume în care eu vreau să trăiesc. Aș vrea să construiesc eu din cuburi de sticlă un miraj al unei societăți apolinice și să trăiesc acolo, unde femeile chiar ar fi respectate și iubite. Din păcate, această creație e imposibilă și eu rămân în continuare cu o pseudoimagine a tot ceea ce înseamnă rolul femeii în lume. Nu înțeleg de ce oamenii se comportă ca și cum totul e bine și egal. Într-adevăr, nu mai e ca în epoca tenebrelor, dar doar din punct de vedere material. Da, ne-am metamorfozat ca societate spre progres industrial și acum nu mai construim titani ai arhitecturii gotice pornind de la vreun soclu al unei băi romane abandonate, ne concentrăm pe linii și forme simple pentru că vrem „abstractizare”. Nu contest că am progresat enorm în ceea ce privește dezvoltarea tehnologică, deși sincer mi-ar fi plăcut să rămânem la stadiul de Rococo, dar simt că ideile și instinctele primitive în legătură cu viața femeii nu s-au schimbat. În continuare există violență, marginalizare, excludere, în continuare există acea presiune socială care impune tot felul de standarde. Ghilotina fizică s-a înlocuit cu una psihică. E cam la fel, doar că acum în loc de trăsuri circulă mașini pe stradă.
Ziua de 8 martie a devenit pentru mine o zi ca oricare alta. E frumos să vezi copii oferindu-le felicitări și ghiocei mamelor lor și e plăcut să treci pe lângă atâtea îmbrățișări tonice. Eu mă bucur însă când nu aud la știri despre nicio crimă sau niciun abuz în această zi, dar mă întristez când constat că peste scurt timp încep iar. De ce doar o zi pe an femeile trebuie respectate și iubite, ferite și protejate? De ce doar pentru douăzeci și patru de ore oamenii uită de inegalități, discriminare, diferențe și se îngrămădesc în florării și cofetării pentru ca fix a doua zi totul să revină la normal? Toate aceste nedreptăți trebuie estompate definitiv, nu doar șterse o zi pe an pentru ca după să venim și să rescriem istoria. Ziua femeii e în fiecare zi prin simplul fapt că ea e un izvor al vieții.
Adevărul e că putea fi și 9 sau 10 martie. Nu contează data, ba chiar nici nu e nevoie de o dată. Există multe probleme grave de natură agresivă ce nu se soluționează cu o cutie de bomboane. Cred că mai bine am încerca, ca societate, să facem ceva cu adevărat în sensul diminuării tuturor problemelor ce s-au aciuat ca o tornadă cu miez amar asupra femeilor. Mai bine ne-am detașa de toate concepțiile eronate conservate cu atâta rigurozitate și am accepta că rolul unei femei nu e doar de a sta în bucătărie și de a avea grijă de copii. Poate realiza orice își dorește, e liberă, are propriile idealuri și opinii, nu e obiectul nimănui și nici vreun pion în jocurile din țara bărbaților. Importanța sa nu poate fi negată, iar rolul femeii e unul vital pentru întreaga lume. Astfel, mi-aș mai dori să mai adaug câteva motive la lunga listă cu răspunsuri pentru „De ce iubim femeile?”.
Pentru că sunt material de poezie. Pentru că trecutul, prezentul și viitorul depind de ele asemeni unor moire. Pentru că au biruit toate injustițiile și nedreptățile care au apărut de-a lungul secolelor în viața lor. Pentru că au căutat mereu să iasă din umbră. Pentru că fără ele, nimic nu ar fi existat. Pentru că de multe ori au tăcut. Pentru că de multe ori s-au afirmat în fiecare domeniu. Pentru că au adus prin grația lor o rază de rai pe pământ. Pentru că au avut curaj. Pentru că au glorificat inovația. Pentru că au fost acolo, indiferent de perioadă și au călăuzit tainic destinul omenirii, fără să aștepte un roi de aplauze. Pentru că trăiesc.
Cert e că a fost greu și încă e greu. Acest marș către libertate absolută a început și continuă de secole, amplificându-se numeric pe zi ce trece. M-am alăturat și eu, de aproximativ cincisprezece ani, acestui drum și în calea mea am întâlnit multe modele care m-au făcut să înțeleg cum se filosofează fără ciocan. Pentru mine, cele șase soții ale regelui Henric al VIII-lea sunt mai mult decât niște povești cu iubiri eterice, sfârșite într-un mod tragic. Reprezintă niște exemple grăitoare de dragoste supremă, har de persuasiune și sacrificiu. Dintre toate, Anne Boleyn a fost cea care prin capacitatea ei de a influența a schimbat cursul istoriei și al religiei în Anglia pentru totdeauna. O apreciez îndeosebi pentru că a dat dovadă de un suflet magnanim, oferind burse studenților protestanți să vină să studieze la universități prestigioase englezești. Deși și-a demonstrat iubirea față de popor, popularitatea sa a scăzut, nefiind o regină apreciată. Adevărata recunoaștere a acesteia este postumă. Anne a fost acuzată de vrăjitorie. Mereu când îi citesc tragica poveste îmi aduc aminte de procesele vrăjitoarelor din Salem și cum zeci de suflete feminine nevinovate au fost acuzate. Am încercat să mă gândesc cum s-au simțit în acele momente când știau că sfârșitul e aproape, soarta le-a fost pecetluită, însă voiau să-și demonstreze vinovăția, dar nu aveau cum, căci argumentul mereu va fi descusut și folosit împotriva lor. Nici nu aveau timp să înțeleagă ce li se întâmplă cu adevărat căci imediat erau aduse în fața judecătorului orb, misolog și misogin în același timp care lua ca evidență niște semne ale trupului și imediat conchidea cazul hotărând pedeapsa cu moartea. Mă sperie faptul că încă suntem și noi așa, doar că sala de judecată s-a mai modernizat și acum acuzăm infidelitatea sau alte motive absurde. De fapt, noi suntem infideli propriilor valori. În cazul ăsta, cine ne judecă? Probabil că pe pământ nimeni, dar uităm prea ușor că mai există un fel de tribunal și în planul cosmic.
Când vine vorba de literatură, îmi pare rău să constat că deși femeile s-au afirmat încrezătoare în acest domeniu, creația lor avea în spate șiraguri de gânduri amare generate de cei care ar fi trebuit „să le protejeze”. Povestea care m-a marcat cel mai mult e cea a Sylviei Plath. Nu credeam că după ce termin romanul „Clopotul de sticlă” o să ies pe ușa camerei cu o concepție total diferită despre relațiile interumane. Nu știu cum să descriu această lectură. E halucinant de frumoasă, plină de metafore ce s-au înfiripat adânc în sufletul meu. Mă gândesc zilnic la comparația vieții cu un smochin din care fructele încep să se stafidească și să cadă. Pe lângă nota filosofică, povestea eroinei Esther pune în lumină exact ceea ce simte o femeie care e diferită de omul dionisiac. Vrea să facă loc iubirii în viața ei, își dorește o familie, râvnește la a trăi o viață limitată, dar poate fericită ca mamă. Așa portretizează ea viitorul ca în secunda următoare să-și amintească că acest sacrificiu presupune renunțarea la creație, la libertate, poate chiar și la drepturi. Ar însemna să se închidă într-o închisoare fără gratii, din care poate scăpa oricând, căci tot ea deține cheia. Nu ar mai avea în schimb curajul să iasă.
Interesându-mă despre viața autoarei, am constatat că toate acestea i s-au întâmplat. Era și ea, precum Esther, un axis mundi, până când a ales să culeagă smochina ce presupunea viața de familie. Apoi, a început să-și facă tainic culcuș acea stare de spleen în sufletul și cugetul său. Treptat, ușor, a acaparat-o, uneori mai lăsând-o să aibă momente de creativitate deplină în care a scris poezii onirice, eternizându-și gândurile mistuitoare pe hârtie. După, a determinat-o să recurgă la gestul extrem. Viața sa e un model pentru mine. Regret cu desăvârșire toată poezia pe care soțul ei a ascuns-o și a refuzat să o publice. Sunt sigură că acele cuvinte așternute în scris mi-ar fi spart inima precum un bibelou și tot ele ar fi sudat-o la loc cu dragoste.
Revenind în prezent, am mai observat că oamenii sunt prea chimici. Știu doar să spună: „Ai grijă!” și tot ei izbucnesc în hohote de plâns când se întâmplă vreo nenorocire. Nu-mi explic de ce societatea crede că printr-o campanie cu sloganul „STOP VIOLENȚEI!”, violența chiar se va opri. Nu va avea niciun efect. Nu are rost să vii cu un strat dulce peste un produs alterat. Trebuie lucrat mai mult la ingrediente, iar unul care ne lipsește cu desăvârșire este educația. De la ea pleacă toate. Dacă ni s-ar explica încă de pe vremea când ne jucăm cu păpușile și mașinuțele cum să ne comportăm, cum să promovăm egalitatea, cum să tolerăm și cum să iubim, probabil nu ar mai fi așa. Dacă în școli am promova măcar o dată pe săptămână activitățile de incluziune și egalitate, poate am face o schimbare. Dacă am renunța la a aduce în stradă anti-valori, poate am fi diferiți ca societate. Soluții sunt multe. Nu le punem în practică. De ce? Nu știu, dar îmi doresc să fac o schimbare. Nu mai vreau ca oamenii să citească în ziar despre cazuri de violență domestică, să susțină că nu e normal așa ceva, pentru ca peste o zi să uite și să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Așa e societatea noastră. Ascundem toate problemele într-o cămară ferecată și apoi ne întrebăm de ce nu mai avem loc. Avem o soluție eronată și pentru asta. Construim una nouă din aceleași blocuri de lut.
În final, mă întreb cum aș vrea să sărbătoresc ziua femeii. Mi-ar plăcea să văd toate acele grafice despre abuzuri și violențe ducându-se în jos precum o stea căzătoare. M-aș bucura să observ o diminuare a tuturor situațiilor în care inegalitatea de gen își spune cuvântul. Ce minunat ar fi dacă autoritățile nu ar mai trata cu superficialitate toate cazurile de dispariție și le-ar soluționa fără să adauge corupția în ecuație. În esență, vreau ca oamenii să înțeleagă că nu doar de 8 martie suntem egali. Nu avem nevoie de o zi într-un an ca să fim buni. Respectul nu trebuie să stea încuiat ca o comoară într-un cufăr și scos la suprafață doar de sărbători. Oricând ne putem arăta dragostea față de cei din jurul nostru. Nu e nevoie să o facem material. Probabil că un gest frumos făcut zilnic ar însemna mult mai mult decât un cadou scump. Totuși, cel mai benefic lucru în contextul actual ar fi să ne detașăm de trecut și prin educație să transmitem viitoarei generații că nimic nu ne constrânge din a deveni ceea ce ne dorim, din a realiza ceea ce ne-am propus și din a ținti către absolut. Adaptând, femeia și-ar dori să rupă granița cu țara bărbaților, să obțină satisfacție în plan profesional fără ca societatea să-i reamintească continuu că înainte de toate are o casă de întreținut și nu în ultimul rând să aspire la o lume dominată în mod egal și de roz și de albastru. Îmi doresc să trăiesc într-o astfel de societate. Dacă nu, o voi construi eu. Așa cum am menționat, nu mi s-ar potrivi meseria de arhitect, dar nimic nu mă oprește din a încerca. Poate o să-mi iasă, poate nu. E lumea mea în care mă simt „nemuritoare și rece”.
Ai grijă!
Ilinca Ciocoiu, București, n. 2010
Încă de când eram mică, 8 Martie era ziua femeilor, o categorie îndepărtată la care mă uitam de jos, așa că niciodată nu am privit ziua de 8 Martie ca fiind și a mea. De aceea, până acum, majoritatea întrebărilor despre această zi nu s-au regăsit în gândurile mele. Aș putea totuși să spun că dintotdeauna, 8 Martie a fost mai mult ziua mamei, ea fiind principala reprezentantă a femeilor în viața mea. De multe ori am auzit de la părinți “Ai grijă!”, sau “Nu ești tu cea în care nu avem încredere, ci lumea din jurul tău”, totuși niciodată nu m-am gândit de ce lumea din jurul meu nu e de încredere, de ce pare că așa este normal să fie. La multe din aceste lucruri este prima oară când mă gândesc, pentru că până acum le-am luat așa cum au venit. Nu m-am simțit niciodată în pericol singură pe stradă sau în autobuz, pentru că nu am crezut vreodată cu adevărat că mi s-ar putea întâmpla ceva. Nu cred că am acordat vreodată prea multă atenție zilei de 8 Martie, dar mai cred și că acest lucru se va schimba de acum încolo.
Mama. Femeia
Sofia Săvulescu, Valea Călugărească, județul Prahova, n. 2009
Oare ce înseamnă ziua mamei cu adevărat pentru mine? Ei bine, am să vă spun părerea mea personală, începând prin a prezenta o poveste adevărată despre ce reprezintă relația dintre mamă și fiică. Povestea începe atunci când micuța Medeea, sora mea, s-a născut. O primă atingere, o mângâiere, un sărut, o binecuvântare. Din acel moment mama a știut dintotdeauna că vor fi cele mai bune prietene. În primii anii fetița înflorise în chipul unei păpușii de porțelan, ce se ascundea de fiecare dată la auzul unui tunet după fusta mamei. Se refugia în universul puternic al mamei, cea care era ca o luptătoare, care îi dăduse viață și echilibru. Mama o încălța, o căra în brațe de fiecare dată când aceasta se plictisea de mers, îi cânta în fiecare seară un cântec de adormit și inventa povești cu zâne și ciuperci magice numai pentru ea. Tot ce făcea era numai pentru ea. Micuța Medeea o privea cu admirație, se simțea de fiecare dată în siguranță la pieptul său cel călduros. Cred că nu exista alt loc mai călduros și mai plăcut decât la pieptul mamei, susținută de brațele sale ce o legănau. Dar anii treceau și Medeea pe zi ce trece creștea și se dezvolta. În viața ei au început să apară noi persoane, primii ei prieteni care o îndrumau către o viață socială și deschisă în fața mulțimii. Ea era fascinată și totodată nu-și dădea seama că se îndepărtează ușor de prima ființă care a salutat-o și a iubit-o cu adevărat. Așa au apărut și primele forme de desprindere, primele certuri, primele izbucniri, iar Medeea voia tot mai multă libertate. Mama suferea și încerca orice posibilitate de a-și recupera copilul aducându-l pe calea pe care o credea mai bună. Mama voia să îi prezinte Medeei viața pe care a trăit-o chiar ea, dar Medeea avea o singură dorință arzătoare, independența. Cu toate astea, mamele nu pleacă, ele rămân până la finalul bătăliei, adică până când fiicele se întorc cu primele drame și răni. Când Medeea a simțit că lumea ei se clatină și nimeni nu era de fapt acolo pentru ea, și-a dat seama că doar mama îi va da întotdeauna puterea să meargă mai departe. Și atunci a făcut drumul înapoi, drumul mamei, luându-se după primele lor urme de pași împreună.
Și, totuși, ce înseamnă pentru mine cu adevărat ziua mamei? O simplă zi în care oferim flori și bomboane ființei feminine din fața noastră? O zi în care îi spunem “La mulți ani!” și o îmbrățișăm larg? NUUU! Ziua mamei este ceva mai puternic, o zi în care femeile reprezintă simbolul vieții și cel al puterii și echilibrării. Mama nu este doar o femeie, ci și o luptătoare, o zeiță a vieții, un rege! Pentru mine ca adolescentă, ziua de 8 martie reprezintă o zi în care mă gândesc la cum să-mi fac mama mai mândră de mine, ziua în care mă gândesc la cele mai minunate momente petrecute alături de ea, ființa care mi-a dat de fiecare dată un boost de ajutor în fața problemelor de integrare. Cu ea încerc să nu-mi mai fie rușine și teamă totodată atunci când mă ține de mână în fața celorlalți adolescenți. Știu că sunt egoistă atunci când mă gândesc numai la insecuritățile mele în fața celorlalți și nu la suferința ei atunci când simte ruptura dintre noi. 8 martie este ziua în care încerc să fiu aproape de ea și să-i ofer în felul meu forma de afecțiune necesară.
Apoi, a fi fată în România, ei bine, am să fiu sinceră: este destul de greu.
O fată nu poate să se întoarcă singură acasă pe întuneric pe străzile din România.
O fată nu poate purta ce-i place cu adevărat fără să fie judecată de ceilalți.
O fată nu poate vorbi prea tare, nu poate ieși din casă fără să se simtă incomod în pielea ei dacă nu este machiată.
În micul meu univers privit din perspectiva unei adolescente de 14 ani (aproape 15), la școală în special, nu poți fi ceea ce-ți dorești cu adevărat. Educația din România lasă de dorit, iar rareori poți întâlni cu adevărat băieți educați ce-ți pot oferi încrederea de care ai nevoie ca fată. Adolescența este cea mai grea etapă, cea a dezvoltării personalității și cea a cunoașterii de sine cu adevărat. Pentru că ziua de 8 martie se apropie, mi-ar plăcea să mi-o petrec alături de toată familia mea și, între noi fie vorba, am de gând să le organizez mamei și bunicii o surpriză enormă.☺
De ce să alergi pe vârfuri?
Iulia Iordan, București, n. 1981
De ce să alergi pe vârfuri?
Pentru că doar așa pașii tăi nu se vor auzi.
Dacă ești fată și dacă e noapte,
dacă mergi singură pe stradă
și dacă nu ai unde să te ascunzi,
e bine să știi să alergi pe vârfuri.
Alergatul pe vârfuri îți poate salva viața.
Mie mi-a salvat-o de două ori.
Prima dată eram în clasa a șasea
și, dintr-o ceartă stupidă, am plecat de-acasă
noaptea.
Nu mi-a fost teamă de nimic până nu mi-am văzut colegul de clasă
pe o stradă laterală.
În timpul lui liber, îi plăcea să mă prindă și să mă lovească.
„Asta pentru că-i place de tine!”, chicoteau copiii și adulții din jur.
Nu mi-a fost teamă de nimic până nu ne-am scanat reciproc,
nu mi-a fost teamă de nimic
până nu am înțeles cât de ușor se alege o victimă.
Dar bezna este aliatul fetelor care știu să alerge desculțe pe vârfuri,
care își mușcă buza atunci când o piatră ascuțită le taie talpa,
care iau de fiecare dată 10 la proba de viteză,
care profită de lumina orbitoare a farurilor unei mașini
pentru a se ascunde în scobitura unui stâlp de electricitate
pe care scrie cu galben fosforescent:
„Nu atingeți! Pericol de moarte!”
Bezna este aliatul fetelor care își pot ține respirația un minut,
cât timp le ia pașilor străini să se îndepărteze,
care știu toate drumurile către casă
și, la nevoie, îl aleg pe cel mai puțin cunoscut celorlalți.
Nu vă temeți de întuneric, le-am spus mai târziu fetelor mele,
vă poate salva viața.
A doua oară, eram în clasa a zecea și autobuzul spre casă făcuse pană,
eram singură pentru următorii 20 de kilometri de mers pe jos.
Luna era plină, șoseaua goală, luminile caselor licurici.
Am trecut din sat în sat cu rucsacul pe umeri și mâinile în buzunar.
Eram liberă, eram fericită.
Nu mi-a fost teamă de nimic până nu i-am văzut opriți pe marginea unui șanț.
Erau mulți și cu picioare mai lungi decât ale mele.
Mi-am ciufulit părul scurt,
mi-am ridicat gulerul
și am imitat mersul unui prieten,
care locuia în următorul sat
și care probabil se uita prin fereastra lui licurici la luna plină.
Am inspirat adânc, apoi am pășit ușor și sigur
ca atunci când treci pe lângă o haită de câini.
Au râs.
S-au ridicat, și-au scuturat pantalonii de praf
și au început să meargă în urma mea.
Dar bezna este aliatul fetelor singure
care aleargă destul de bine pe vârfuri,
care merg relaxate pe porțiunile de drum luminate,
chiar și când le pocnesc urechile de cât de tare le bate inima,
care dau proba de viteză pe porțiunile întunecate de drum
și care nu se uită înapoi pentru că pot estima apropierea prădătorilor
cu un instinct la fel de animalic.
Doar că uneori nu este suficient să iei 10 la proba de viteză,
asta știe oricine a trecut pe la școală.
Sunt momente când ești treaz, dar te simți ca în vis,
ceva se oprește în mintea ta și anticipezi pasiv ceea ce urmează
să ți se întâmple.
Nu te poți împiedica din a vizualiza răul,
îl simți cum te apucă de glugă, cum îți acoperă gura
și te întrebi dacă vei mai fi vreodată tu,
tânjești deja după tine.
Când eram mică, citeam multe basme
și mă atașam de fiecare dată de personajele negative.
Mi se păreau demne de milă
știind că urmează să vină până la urmă personajul pozitiv
să le pună la punct.
Dar mai era și Sfânta Vineri, care apărea mereu în povești pe neașteptate
și dinamita dintr-o dată toată narațiunea.
Mi-am pus încălțările ca să pot fugi mai repede.
Bezna este aliatul fetelor singure,
dar uneori nu este suficient să legi alianțe,
poți pierde o luptă chiar și când ai o întreagă armată și o strategie deșteaptă.
Fetele care merg singure pe stradă noaptea
nu au decât instinctul de supraviețuire.
Ai simțit vreodată un străin atât de aproape de tine,
încât respirația lui să-ți miște firele de păr,
Ai simțit vreodată cum mâna unui străin te strânge atât de tare
încât simți cum sângele îți atinge instantaneu punctul de fierbere?
Ai simțit vreodată că ești în pericol de moarte și tocmai atunci
două mâini să se deschidă și să te cuprindă cu toată dragostea?
În seara aceea, o bătrână dintr-un sat și-a luminat curtea,
a pus masa pe prispa casei, a deschis poarta,
apoi a ieșit în mijlocul străzii cu mâinile ei zbârcite,
împreunate deasupra șorțului cu flori.
A văzut o fată semănând cu un băiat (dar nu îndeajuns),
cum alerga ca un animal gata să fie prins de o haită mai puternică,
mai rapidă, mai antrenată.
Și-a desfăcut mâinile și i-a spus:
- Ai întârziat…
Fata a ezitat, apoi a spus ceva ce-și amintea dintr-o altă viață:
- S-a stricat autobuzul.
Bătrâna a strâns-o în brațele ei pe fată tocmai în momentul în care
brațele străine se pregăteau să i-o smulgă.
Mai târziu, mașina familiei s-a apropiat și m-a luat acasă.
- Cine era bătrâna cu care stăteai la poartă? m-au întrebat ai mei.
- Sfânta Vineri! le-am spus în timp ce lacrimile îmi invadau fața, gâtul, hanoracul, blugii și încălțările tocite la vârfuri.
Dacă vezi o fată care merge singură pe stradă noaptea,
uită-te cu atenție,
pe corpul ei scrie cu galben fosforescent
la fel ca pe stâlpii de electricitate:
„Nu atingeți! Pericol de moarte!”
Ilustrații de Andreea Jipa (n. 2010)
