„Eu scriam muzică, dar aveam nevoie de oameni care să înțeleagă”, spune Tigran Hamasyan. E pianistul-prodigy al Armeniei. Hamasyan e ceva între un magician al sunetului, care anticipează voința muzicii, pe care o îndoaie în joacă, ca pe o nuielușă de alun și un maestru sticlar. Sub mâinile lui, clapele pianului se aud cristal, sau grindină, sau capcane de vânt. Și undeva, în spatele minții, începi să recunoști, chiar dacă abia ți se năzare, ceea ce el spune că e un limbaj universal, ceva vechi, familiar, și pe muzicianul pur-sânge, care macină melodia pe claviatura lui.
L-am întâlnit pe Tigran Hamasyan pentru câteva minute în spatele scenei, înaintea concertului care a închis ediția a XII-a a Festivalului Jazz in The Park la Cluj-Napoca, de la sfârșitul verii. Mi-a spus că se ferește de interviuri înaintea concertelor, iar asta e o regulă general valabilă. A acceptat totuși să stea de vorbă cu publicul pe „Prispă” - o sesiune de meet your artist.
Le-a vorbit celor prezenți despre muzicienii care l-au influențat, despre proiectul co-semnat alături de toboșarul Nate Wood, a „brother from another mother”, despre Miles Davis și John Coltrane, despre ce înseamnă să fii relevant într-un creuzet cum e scena jazz din SUA, pe care a testat-o de la 16 ani, dar mai ales despre folclorul armenesc. „A fost ca și când mi s-ar fi deschis o ușă. Îmi place ideea de a spune o poveste prin muzică. Cu siguranță o parte din mine își are rădăcinile în acele seri din 92-93 în Armenia, când nu era curent electric și citeam povești la lumânare”, spune el.
Tigran Hamasyan a avut un parcurs uimitor, a învățat să cânte de la vârsta de 3 ani, la 16 ani a câștigat premiul întâi al competiției de piano-solo din cadrul celei dea 37-a ediții a Festivalului de Jazz de la Montreux. A copilărit cu rock și heavy, iar unchiul său, de asemenea jazzman, i-a canalizat interesul înspre o lume spre care tânjea inconștient, cea a căutărilor în necunoscut.
Ai spus undeva că ai descoperit muzica populară, folclorul armean, pornind pe un drum invers, grație jazz-ului, care a fost filtrul prin care ai plonjat cumva înapoi înspre ceea ce avea să devină sursa de inspirație a compozițiilor tale.
Cred că aveam 13 ani când unchiul meu m-a luat cu el și m-a dus la niște prieteni unde am ascultat prima oară Jan Garbarek, Ralph Towner și Keith Jarrett și George Gurdjieff și Thomas de Hartmann și din ziua aceea, viața mea n-a mai fost niciodată la fel. Pot lua albumele astea acasă, am întrebat? Mi le-au împrumutat și am devenit obsedat de ele. Era prima oară că ascultam muzică improvizată, dar a cărei bază nu era Bebop-ul. Am rămas fascinat, mă tot întrebam oare ce limbaj muzical folosesc și am înțeles în timp că avea multă legătură cu folclorul. Așa am descoperit eu folclorul în general, dar mai ales folclorul meu de-acasă, cel armean.
Folclorul spune, într-un fel, aceeași poveste, în limbi diferite și cu e propriile unelte culturale, dar în definitiv, vorbește despre aceleași lucruri.
Mai faci muncă de teren ca etnomuzicolog?
A, nu. M-am ocupat de asta la un moment dat, am întâlnit câțiva cântăreți pe care i-am și înregistrat chiar eu, dar nu am mai mers în zona asta de cercetare. I-am lăsat pe alții să facă asta, iar în Armenia e încă un teritoriu insuficient explorat. E drept că acum m-am reîntors acasă, dar am locuit o vreme în New York, în LA, la Paris, în Italia.
În afara acestui bazin de folclor de unde pleacă melodiile, ai un sound și un ritm specifice mai ales muzicii metal rock, cum e spre exemplu trupa Tool, ale cărei ruperi de ritm alternativ pot fi recunoscute în improvizațiile tale.
Lateralus e probabil cel mai bun album al lor. Dar îmi plac și Meshuggah, să știi, și Carbon. Cred că felul în care spun o poveste este mișto, au un univers al lor, îmi place groove-ul lor, conținutul melodic. Desigur, eu cânt la pian, deci pentru mine armoniile sunt importante, e ceea ce simt că lipsește din muzica rock mai ales a trupelor contemporane noi, sau din muzica electronică. Partea armonică, profunzimea muzicii, lipsește. Mie îmi place să aduc împreună aceste influențe care sunt fie rock-ul, fie muzica electronică, dar care să meargă mai în profunzime decât ceea ce se aude la prima mână. Depinde, deci, ce faci cu acest material care te influențează. Eu ascult metal rock, care e cumva dark, dar fără să aduc în muzica mea și brutalitatea acestei muzici. Cred că Tool, ideologia lor, sunt ceva ce îmi place, mă atrage, de asta nici nu ascult metal rock în general, ascult câteva trupe. Care simt că au ceva de spus. Altfel, agresivitatea, răzbunarea din versurile lor, nu au nimic de-a face cu mine. Dar îmi place sound-ul.
S-a devalorizat muzica? Câtă muzică poate absorbi creierul nostru care e copleșit de sunete, care se aud peste tot, de la muzica din lift, la radio, la holurile de așteptare, la calculatoare, telefoane, social media?
Muzica este, într-adevăr, peste tot și e foarte comercială. Nu mai există o abordare personală a muzicii și sunt puțini artiști care gândesc așa. E degradant. Și e devalorizată, cum zici, procesul a fost foarte rapid. La fel cum s-a întâmplat cu imaginile, cu fotografia odată ce toată lumea a putut să folosească telefoanele inteligente.
Acum, cu ajutorul inteligenței artificiale, toată lumea poate deveni compozitor.
Chiar și fără AI, peste tot unde mergi, această muzică comercială inundă creierele oamenilor și mase enorme de persoane ascultă numai același gen de muzică. Spre exemplu, mie îmi place Kendrick Lamar, dar nu-i suport pe cei care vor să fie la fel ca Kendrick Lamar, fiindcă Lamar-ul original are ceva de spus, producția lui e la un anumit nivel și live performează la un anumit nivel. Dar sunt destui cei care îl imită, care copiază și care o fac prost.
Și sunt împinși să facă asta de casele lor de producție, fiindcă sunt rețete de succes imediat și devin rapid branduri, fără să aibă, de fapt, nimic de spus. Cred că suntem într-un loc foarte trist din acest punct de vedere, muzica comercială e sterilă și muzica disponibilă oriunde, oricând, devalorizează muzica și sensul ei. Dacă ne-am întoarce la rolul ei, la faptul că era parte integrantă dintr-o ceremonie…
Te referi la faptul că în trecut oamenii cântau în anumite momente, specifice vieții, că muzica însoțea niște pași.
Da, era o ceremonie, pentru frământat pâinea, adunat fânul, și-așa mai departe. Azi e ceva banal. A, e doar muzică, se spune. E un fundal. Așadar cred că nu e bună această influență masivă a culturii pop asupra generațiilor tinere, de fapt, cred că e îngrozitoare. Mase uriașe de oameni din jurul nostru habar n-au ce înseamnă, de fapt, muzica. Dar să nu mă plâng.
Cred că ceea ce facem noi, cei care cântăm jazz, cei care cântăm muzică clasică sau muzică clasică contemporană suntem o nișă atât de minoră, încât doar cei care înțeleg sensul muzicii și muzica, o apreciază. E o componentă de educație. Pentru ca mintea noastră, creierul nostru, ca să înțeleagă, trebuie să știe. Ca să știe, trebuie să fi fost învățat să recunoască. Dacă iei pe cineva și-l duci la un concert de operă, la un balet, trebuie să aibă în spate o grilă după care să recunoască, să aprecieze, ca să îi placă. La fel e și-n artele plastice, ai nevoie de background să înțelegi un Rembrandt într-un muzeu, e de muncă. Nu e numai divertisment. Dacă singurul lucru despre muzică pe care îl știi sunt wanna-be-Kendrik Lamars și Dua Lipa, muzica clasică, jazz-ul o să treacă pe lângă tine.
Mi se pare că jazz-ul, mai mult ca orice alt gen muzical, e o joacă pe scenă. Muzicianul se joacă, la propriu, cu armoniile, cu regulile temperate.
Te joci cu muzica, exact așa, descoperi jucându-te, la fel ca un copil. Despre asta e vorba.
