Se știe că mare parte din fojgăiala din jurul TIFF-ului se datorează Zilelor Filmului Românesc. Anul acesta, Zilele respective au fost încărcate și promițătoare, aliniind la start veterani și descoperiri recente, intimisme și radiografii societale. Cu toate astea, pe tabela de marcaj s-a concretizat destul de puțin și mai cu seamă din partea celor intrați de pe banca de rezerve, care-au părut mai proaspeți și mai dornici să demonstreze că-și merită locul în primul 11. Ne aflăm în plină tranziție cu filmele românești și nimeni nu poate spune ce va rezulta din toate aceste mișcări de trupe.
Un lucru e cert: cinemaul românesc al ultimilor ani duce lipsă de urechi dispuse să se aplece asupra problemelor tinerilor. Cine e noua generație și ce așteptări are ea de la viață, de exemplu, sunt întrebări la care nu vom găsi răspunsuri pe măsură decât privind la filmele unui Bogdan Theodor Olteanu (la TIFF s-a văzut Mia își ratează răzbunarea), care simt însă că mai are lucruri de arătat. Totuși a mai existat pe ecranele festivalului un puști care dă cu chitara de pereți și n-are deloc cuvinte tandre pentru familia incapabilă să-i înțeleagă nevoile: e vorba de Otto, un licean punker care caută să depășească trauma sinuciderii iubitei sale, adâncindu-se în hăuri de mutism și depresie din care e foarte greu de scăpat. Otto e ca un bolid scăpat de sub control, furios pe te miri ce, sensibil la orice aluzie, opac și imprevizibil ca un tăuraș de coridă. Faptul că, la capătul acestui tur de pistă epuizant, regizoarea debutantă Ruxandra Ghițescu reușește să îl treacă peste linia de finish într-o singură bucată e o realizare în sine.
Otto Barbarul nu e un film perfect. Multe idei par că încă mai rătăcesc prin poveste doar pentru a ușura sarcinile tuturor. Faptul că Otto (Marc Titieni) se îngrijește de bunicul său bătrân și bolnav, într-una din rarele ocazii când izbutește să scoată capul la suprafață și să își ignore demonii, îl umanizează cu siguranță, dar prea pe repede înainte, prea fără osteneală, prea manipulator. Faptul că iubita lui (Ioana Bugarin) îi lasă acestuia o colecție de filmulețe tandre și ingenue e cu siguranță emoționant, dar emoția rezultată merge prea la sigur, de parcă n-ar fi avut timp să stea la distilat, ci a preferat s-o taie pe scurtătură. În plus, întreaga poveste – cu indicii clare despre boli mentale și traume grave – e poate too much, expresie a unui film care încă nu are încredere în mijloacele sale, modeste dar eficiente, de a emoționa, și apasă pedala senzaționalului cu lăcomie, până ce dă pe-afară.
Există însă și pasaje foarte bune în film, atunci când, ieșind din zahariseală și generalități cu adolescenți problematici, povestea descoperă un orizont curățat de nori, în care fiecare gest actoricesc dă randament 100%. Îmi place mult construcția acestui personaj taciturn și irațional, care parcă se-avântă în belele de voie bună – ce altceva ar putea să facă un om care înnebunește de durere și nu știe pe unde s-o elibereze? Îmi plac și scenele cu mama fetei dispărute (Ioana Flora), pe care Otto o tot vizitează aproape masochist. Sunt scene atât de ușor de ratat, căci transportă încărcătura agabaritică a amintirii, a copilului de substituție, a iubirii, pe care însă mizanscena le reușește la mare artă, acordându-le sobrietate și doar atât cât trebuie dintr-o ambiguitate sentimentală. În fine, Otto Barbarul are curajul să se joace cu focul sentimentelor imposibil de stins, suflând vitejește peste scânteile din ochii unui băiat care nu știe pe ce lume trăiește. Susținut de privirea îngăduitoare a Ruxandrei Ghițescu (tot ce-și poate dori mai mult un personaj aflat la ananghie), Otto e cel mai atașant protagonist de film românesc al ultimilor ani.
Există, în toată cinematografia românească, scene mai frumoase între doi bărbați gay decât acelea din debutul lui Eugen Jebeleanu, Câmp de maci? Dați-mi voie să cred că nu. Ar însemna ca cineva să fi dezvăluit înaintea lui o sensibilitate care caută contactul cu epiderma, sperând să ricoșeze de-acolo înspre fluxurile mereu schimbătoare, mereu nevăzute care circulă între doi oameni ce se iubesc. E puțin lucru ce face Jebeleanu aici? Deloc, pentru că ne arată cât de rare au fost ocaziile în care să ne bucurăm, pe ecranele din împrejurimi, de corpurile unor oameni tineri și în putere, care-și aruncă tandrețuri în timp ce stau la bustul gol, ba pierduți între așternuturi, ba înghesuiți în bucătărie. Suntem la începutul filmului, în fața secvențelor cele mai izbutite, în care un român și un francez pe la 30+ se caută, se tachinează, se enervează – nimicuri și nimicuri de rutină domestică prin care trecem cu toții. Aici apar primele fisuri în cuibușorul de nebunii: când Cristi îl zărește pe Hadi rugându-se către Allah pe covorul din cameră și are o privire aproape stupefiată, sau când sora lui Cristi se nimerește prin apartament, iar totul degenerează în circ vorbit în trei limbi. Singurul dezavantaj al acestor pasaje? Că durează prea puțin.
Povestea din Câmp de maci valorifică același incident al proiecției de film LGBT perturbate de extremiști de dreapta cu care s-a jucat și Dan Chișu în 5 minute. Că ridiculizează tentativa de confiscare oportunistă a acestui incident din partea lui Chișu e una, dar asta nu dovedește mai nimic, ținând cont de cât de jos zboară acel film stânjenitor. Că impune un cineast inteligent, asta e deja altceva. Căci Jebeleanu a venit dinspre teatru spre film nu doar pentru a da o plimbare, ci și-a instalat și tabăra într-un loc retras, cu priveliște. Avantajele lui sunt multiple: jocul cu camera, în cadre foarte lungi și foarte populate, guvernate de necunoscut și improvizație, care au meritul că nu se simt foarte lungi, ci doar inspirate; apoi, jocul cu actorii, toată trupa de șoc – de la Conrad Mericoffer la Alexandru Potocean – evoluând fără note false, cum se întâmplă atât de rar pe aici. (De altfel, Jebeleanu a și insistat, într-o discuție de la festival, asupra faptului că pentru el actorii sunt totul. Se vede.)
Spre deosebire de ce am văzut la Chișu, acțiunea din Câmp de maci e comprimată în câteva ore. Cristi e jandarm și primește misiunea să intervină la acel cinema unde totul o ia pe arătură, inclusiv identitatea sa sexuală. Căci în fața durilor din Jandarmerie, care mănâncă șaorma și o dau parte-n parte prin Rahova – adică în fața presiunii heteronormative –, Cristi nu-și poate asuma direct statutul de homosexual. Preferă să joace cartea excesului de zel pentru a-și demonstra loialitatea față de cauza macho. Turnură interesantă, care are multe de spus despre societatea românească, dar care se dezumflă treptat din cauza unui scenariu care, iată, devine deopotrivă forța și limta filmului. Cu alte cuvinte, pe cât de grozave sunt primele secvențe de apartament, pe-atât de lipsită de interes este această încleștare oarbă între oamenii cu icoane și ceilalți. Sigur, Jebeleanu se-achită de sarcină – imaginile sunt o mostră de virtuozitate plină de zarvă și zbenguială –, dar sarcina (o sevență de action movie care nu oferă nimic) era prea ușoară pentru ce simt că poate. A miza pe-o reconstituire clasică, fie ea și trepidantă, a evenimentului închide poarta unor lucruri mult mai palpitante și mai greu de văzut altminteri. Mugurii lor sunt de găsit în prima parte a filmului, iar eu sper că vor înflori în viitor, atât timp cât Jebeleanu va primi cetățenie și în țara cinemaului. Orișicum, Câmp de maci este, cu excepția probabilă a lui Întregalde de Radu Muntean, cel mai bun film românesc proiectat în 2021 la TIFF.
Despre Iosif Demian multă vreme nu s-a știut mai nimic. Până ce într-o zi i-am văzut filmele – O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu – și ne-am dat seama cât de proști am fost. Căci filmele acelea erau (și sunt) minunate, cărți poștale dintr-o lume uitată, pe spatele cărora s-au scris vrute și nevrute, mai poetic sau mai porcos. Dar între timp Demian ajunsese departe, în Australia, și nu mai găsise loc pentru meseria lui de peste 30 de ani. Cum ar fi să-i dăm o cameră, să vedem dacă mai știe s-o mânuiască? Utopie, ați crede. Nu și pentru Cristi Puiu. Filmul care-a rezultat, sprijinit de Mandragora, casa de producție a lui Puiu, și pus pe roate de o gașcă nebunatică de actori unul și unul, s-a văzut ieri noapte pe o pajiște din centrul Clujului, în timp ce deasupra capetelor noastre treceau avioane. Iosif Demian și soția sa, care a compus muzica filmului, ne-au urat cele cuvenite într-un video ceremonios, apoi i-am dat drumul. Păcat că filmul a fost așa și așa: ochiul lui Demian e încă ferm, dar ideilor sale nu le-ar strica un facelift.
Rondul de noapte aduce cu un film tardiv de Alain Resnais, din gama Vous n’avez encore rien vu: o lucrătură desuetă în care se împletesc păreri ușoare despre teatru și concepții grele despre viață, totul ambalat într-un voal de disconfort vag, despre care nu știm prea clar de unde provine: poate din premisa cam aiuritoare, poate din raporturile de gen cam dezechilibrate (filmul nu prea-și ține mâinile acasă), poate din altă parte. Narațiunea e alcătuită din câteva sketch-uri în duet, cu un ins care face o vizită unei actrițe-prostituate, cu un cuplu care participă la un dineu regal, cu o fată care amenință să se arunce de pe pod, dar e salvată la timp de conversația unui trecător, cu un arlechin care dă peste un om al străzii într-un vagon de tren. Unele segmente sunt mai bune, altele sunt mai puțin bune. Niciunul nu impresionează.
Se poate vorbi, cu îndreptățire, de influențe de la Jarmusch, Rivette, Vecchiali, dar la ce bun? Adevărul e că isprava lui Demian pare ieșită dintr-o capsulă ermetică unde timpul a stat, iar acum ne oferă spre vizionare viniete decadent-kitschoase ale lumii sale, în fața căreia habar n-avem cum să ne comportăm. Multe scene, altminteri infantile, sunt salvate de umor – vezi fata care și-a tatuat pe un sfârc numele iubitului ei, Christopher, dar tatuatorul a greșit și a scris „Cistropher” –, dar tot carnavalul acesta cuminte are aerul unei provocări prea simple. Ne bucurăm să ne întâlnim din nou cu Demian, un maestru al universului care colcăie de viață, și, la o adică, l-am urma bucuros și pe acest drum nou, chiar dacă e cam slab luminat. Însă ne lipsește o minimă garanție că nu vom nimeri într-o fundătură.
Foto main: Câmp de maci (r. Eugen Jebeleanu)
