Un Cluj devenit avanpost TIFF, marcat peste tot cu inima 3D a posterului de anul acesta, se deschide primitor cu energia de festival care permează străzile și oamenii. Un furnicar de du-te-vino constant între cele aproape 20 de spații de proiecții și alte locuri amenajate pentru evenimente, talks, lansări, dezbateri. Cozi prietenoase la intrările în cinema la toate orele, întâlniri „kodak moments” la o cafenea cu Geoffrey Rush, pe o stradă îngustă cu Tudor Giurgiu pe trotinetă, la coadă la un bar cu regizorul argentinian de la al cărui film tocmai ai ieșit. Un amestec cald între artiști, oameni de industrie și cinefili. Și nelipsita ploaie, semnătura meteo a festivalului.
12 filme au intrat anul acesta în Competiția oficială și concurează pentru Trofeul Transilvania și Cel mai bun film prin Votul Publicului. Din sudul geografic al imensei mașinării de producție pe bandă rulantă a Hollywood-ului american, au venit două lungmetraje puternice, axate, deși foarte diferite stilistic, pe dihotomia nature versus nurture.
Fiica mâniei (La hija de todas las rabias), regizat de Laura Baumeister de Montis, e o poveste din Nicaragua zilelor noastre. Maria are 11 ani și trăiește cu mama ei la marginea unei gropi de gunoi. Precaritatea zilei de mâine depinde de fleșculețele pe care le pot da pe la târguri și de vânzarea unor căței de rasă unui gangster local. Maria însă omoară din greșeală cățeii și, cum tot locul stă oricum să explodeze (există revolte publice violente împotriva privatizării serviciilor de ridicare și sortare a gunoiului, pe baza cărora comunitatea trăia, de fapt), mama decide să o lase la un centru de reciclare, unde cea mică se integrează greu, așteptând-o tot timpul cu rucsacul gata pe spate, gata să fugă să o caute. Filmul se joacă interesant cu planul vieții precare a familiei, mizeria și sărăcia care o înrăiesc pe mamă și o sălbăticesc și înfuriază pe Maria, și cu luminozitatea copilăriei, cu acele momente delicate pe care copii reușesc să (și) le construiască chiar și în cele mai negre contexte: joaca Mariei cu cățelușii, cântecul de leagăn în cor al copiilor orfani sau abandonați la centrul de reciclare. Relația maternă se construiește pe un soi de animalitate, printr-un marcat joc corporal mai ales din partea mamei: sunt scene în care își varsă frustrarea și angoasa pe fiică, cu violență, altele în care își manifestă tandrețea prin joculețe, mușcături, zgârieturi, ca o pisică cu puiul. Maria însăși e tot timpul agitată, în mișcare, ca un animal hăituit. Iar finalul glisează spre un oniric ușor facil: Maria nu își mai găsește mama, dar cumva are parte de un vis de rămas bun în care mama întrupează o pisică incapabilă să articuleze cuvinte, explicații, doar un tors trist. Dacă cele două protagoniste nu ar fi așa prezente și magnetice, dacă povestea nu ar avea acele oaze de luminozitate tandră și turnura onirică, eram gata să-l calific la categoria „poverty porn”.
Barbarii (La barbarie), de Andrew Sala, este povestea lui Nacho Risdale, un tânăr abia ieșit din adolescență, care fuge din Buenos Aires la ferma tatălui său din Pampas. Acolo intră, vrând nevrând, într-un angrenaj secular, perpetuat de toți patriarhii familiei lui: descendenții europenilor „civilizați” care au luat parte la Cucerirea deșertului patagonian (prin eradicarea populației indigene) sunt în continuare proprietarii celor mai mari ferme din Argentina, iar descendenții indigenilor, „barbarii”, sunt cei care îi deservesc și le muncesc pământurile. Nacho este, prin natura lui, un băiat bun, atent la ceilalți, apăsat de melancolia copilăriei când se juca nestingherit cu cei care acum îi sunt angajați. Tatăl, patriarh tot mai slăbit, îl educă în arta autorității asupra muncitorilor, prin control, disciplină și pedeapsă, aplicând programatic aproape toate instrumentele la îndemână, ca după un manual de Michel Foucault. Linia poveștii e previzibilă și simplistă la prima vedere, cu un scenariu căruia i-aș reproșa mai degrabă schematismul ilustrării luptei de clasă. Pe de altă parte, în lupta de care spuneam dintre natură și educație, în acest film câștigă educarea în sistemul de putere: Nacho se revoltă, în primă instanță, față de metodele tatălui, dar ajunge nu doar să le accepte și perpetueze, ci să devină „rolul” care i s-a atribuit și de care, de fapt, nu avea nicio șansă să scape. Asta arată foarte didactic, dar eficient, cadrul final, când noul moștenitor adoptă postura identică cu cea dintr-o poză veche cu primul lor strămoș purtător al numelui Risdale, despre care tată și fiu se întreabă „oare la ce se gândea în momentul ăla?”. Acest schematism și finalul anticlimactic (tot filmul speri că natura blândă a lui Nacho va sparge roata abuzului de putere) vin din pesimismul asumat și experiențial al lui Andrew Sala, care declara, într-un interviu ce urmează a fi publicat, că dezechilibrul de putere între „civilizați” și „barbari” din Argentina este atât de împământenit și insidios încât nu vede cale de ieșire sau de schimbare a paradigmei; de aceea nu a vrut să mintă publicul cu un final optimist, idealizat.
Din secțiunea de documentare What’s up, Doc?, Anhell69 al columbianului Theo Montoya (co-producție românească, cu Bianca Oana co-producător și muzică de Vlad Feneșan și Marius Leftarache), este probabil cel mai memorabil și atașant. O poezie tandră și funestă, deopotrivă, despre viețile nedrept de scurte/scurtate ale tinerilor queer din conservatorul și periculosul Medellin post-Escobar. Un colaj de imagini, gânduri, replici, vignete de viață reală sau înscenări teatrale, Anhell69 este un film despre un film care nu s-a mai făcut pentru că viața (sau mai degrabă, moartea) a năvălit peste regizor și actori. Plimbat cu dricul prin Medellin, „orașul fără orizont”, naratorul este un mort frumos care a avut mai multe morți, una pentru fiecare dintre prietenii pe care i-a pierdut. Băieți crescuți de mame și mătuși, cu un nihilism vesel și zero perspective de viitor, compensează prin carnalitate și stimularea tuturor simțurilor, în nopți încețoșate de alcool, droguri și rave. Toți sunt surprinși candid de camera regizorului: cei morți, pentru care scenele astea rămân ultima mărturie că au trăit, cei vii, ca supraviețuitori rămași în urmă să se plimbe printre mormintele celorlalți. Așa cum a spus Theo Montoya în Q&A-ul de la finalul proiecției, Anhell69 este un film „trans”, jucându-se firesc și neprogramatic între documentar, ficțiune, realitate, imaginație și oniric.
Insula lui Knit (Knit’s Island), documentar realizat de Ekiem Barbier, Guilhem Causse și Quentin L'helgoualc'h e poate cea mai inedită prezență din festival măcar din punct de vedere al producției: filmul este făcut în întregime într-un joc video, regizorii interacționând cu „subiecții” ca avatarii unei echipe de filmare. DayZ este spațiu virtual de 250 de kilometri pătrați, o lume postapocaliptică și comunități de jucători din toată lumea, care se luptă să supraviețuiască și se omoară între ei pentru resurse. Dar nicio clipă nu se confundă ce se vede pe ecran cu tipicele story cuts făcute de fani din jocurile lor preferate. Insula lui Knit este complet cinematic, cei trei regizori au filmat aproape 1000 de ore și perspectivele avatarilor au fost gândite ca să dea, în produsul final, planuri dinamice și statice, apropiate de personaje, dar și panorame, detalii de atmosferă potențate cu muzică. Sigur că cel mai spectaculos rezultat e studiul despre personajele din joc: modul poetic/melancolic în care avatarii încep să lase loc oamenilor adevărați din spate, unde se aud, înfundat, sunetele gospodăriei, copiii, câinii, iar, în final, ecranele spre lumea virtuală lasă loc ferestrelor fiecăruia spre lumea reală. Asta pentru că pandemia începe în mijlocul filmărilor, iar exilarea voluntară în virtual își găsește corespondentul dramatic în carantina impusă.
Printre multele proiecții, și-au găsit loc și două lansări de cărți-eveniment pentru cinefili.
La umbra copacilor: o antologie cu poezii scrise de regizorul iranian Abbas Kiarostami, în traducerea poetului Vlad Drăgoi. Notații fulgurante, delicate, imagini de unde omul e adesea absent (sau e prezent doar prin privirea implicită care face decupajul), de la unul dintre marii imagiști ai cinemaului.
Beyond the New Romanian Cinema: Romanian Culture, History, and the Films of Radu Jude, mult așteptata carte-eseu scrisă de Veronica Lazăr și Andrei Gorzo despre cel mai „obraznic” regizor român de azi. O „captură de etapă” a cinematografiei lui Jude (și a cinemaului românesc, prin analogie), așa cum au spus autorii la evenimentul de lansare, volumul ăsta nu trebuie să rămână o carte academică și intangibilă pentru publicul larg. Dimpotrivă, mi se pare că poate fi un ghid aplicat pentru a învăța să „citești smart” și contextual, și stilistic, un film. Iar joaca lui Jude cu forme, teme, registre și convenții trece autorii (deci și cititorii) printr-o multitudine de mijloace de analiză.
Imaginea de deschidere: Anhell69 (r. Theo Montoya)
