TIFF de anul ăsta s-a contorsionat ca un animal fantastic. Festivalul ar fi dat startul verii, ca de 18 ani încoace, dar după multe schimbări a devenit festival de august (31 iulie - 9 august). Dintr-un eveniment care lua cu asalt întreg orașul Cluj, unde peste 35 de locații te așteptau cu proiecții de dis de dimineață, acum întunericul care îți împletește mintea cu ecranul va veni firesc, odată cu noaptea. TIFF-ul de august 2020 va avea loc doar în aer liber.
Echipa de selecție a celui mai mare festival de film din România, din care fac parte și eu, în frunte cu Mihai Chirilov, directorul artistic și omul care vede absolut tot, a selectat peste 230 de titluri pentru ediția ce ar fi fost să fie. Însă când a devenit clar că nu vom mai putea arăta niciun film în interior, ne-am văzut forțați să tăiem din titluri. Selecția finală a festivalului strânge laolaltă un pic peste 150 de filme, incluzând scurtmetrajele românești, iar spectatorul împătimit poate vedea un maxim de trei filme pe zi - a se citi seară.
Au rămas obișnuitele festivalului: filme premiate, descoperirile proaspete din competiția principală, filme românești noi, filme tăioase și fără limită, horror-uri, portrete de autor, dintre care trei colegi, parte din echipa festivalului încă din primii ani, au ales câte trei favorite.
Anca Grădinariu - jurnalistă și critic de film. Face parte din echipa TIFF încă din primul an al festivalului.
Dacă am învățat ceva de când fac parte din comitetul de preselecție TIFF este importanța începutului. Și dacă ar fi să dau un sfat unui tânăr regizor care vrea să fie selecționat, i-aș spune: Vrăjește-mă din prima. Sau, mai degrabă, lovește-mă. Cu orice: cu un cadru frapant, cu o replică sclipitoare, cu o senzație inconfortabilă sau o declarație neașteptată. Dă-mi o deschidere memorabilă, intrigantă, și sunt în stare să rabd un film prost doar cu speranța că restul va fi la fel. Nu mă pierde de la început.
Din când în când, debutul promițător continuă în același mod și atunci satisfacția e supremă. S-a întâmplat cu bulgărescul Rounds, în regia lui Stephan Komandarev. Începe cu o scenă de o banalitate perfectă care se transformă în comedie macabră și care te face să râzi printre frisoane: doi polițiști vorbesc despre viața sexuală sub comunism în timp ce încearcă să scape de un cadavru. Aventurile de o noapte ale unei patrule de poliție sunt îmbibate într-un sarcasm politic și social ce mi-a amintit de Pintilie. O frescă caustică a Bulgariei de azi care ne va părea (ne)firesc de familiară.
De ce are nevoie „tiffarul” ca să relaxeze, pe timp de pandemie, atunci când vede filme doar seara, la firul ierbii? Știu: de o peliculă de aproape 3 ore, intens psihologică, opresivă, pe alocuri chiar insuportabilă, despre un criminal psihopat. Nu, nu glumesc – stilizatul Criminal Man, regizat de Dimitry Mamulyia, poate fi un antidot de tipul „cui pe cui”. Cred că, în loc să caute evazionism superficial, cinefilul ar prefera să-și testeze anduranța și masochismul, ca în vremurile bune, cu un arthouse sumbru și pretențios, ce refuză compromisul. Criminal Man e unul dintre cele mai solicitante și mai interesante titluri de la această ediție: se plasează undeva între serialul TV cu aproape aceeași denumire și Aurora, dar are în plus nuanțe dostoievskiene.
Și dacă am început cu extremele, rămân în aceeași zonă, pentru că nu există nimic călduţ sau feel-good în filmele lui David Cronenberg, poate cel mai trupesc, mai corporal maestru-cineast. Operele sale se bălăcesc în imagini groteşti, în voyeurism şi leagă sexul de violenţă. Poetul mutaţiilor fizice e la cota lui cea mai controversată și bolnavă în Crash, pe care-l vom savura într-o formă remasterizată. Pe scurt, pelicula perfectă pentru o întâlnire romantică sub clar de lună.
Ana Maria Sandu - scriitoare și jurnalist de profesie. De la prima ediție a citit și ascultat povești. Începând cu al doilea an de TIFF, Ana și-a făcut timp să ajungă la festival și acolo a rămas. De vreo șapte ani are în grijă secțiunea de film documentar.
Nu cred că s-au inventat pe lume călătorii mai spectaculoase și low cost decât cele de care ai parte atunci când te uiți la un documentar. Ca de fiecare dată, mă atașez de toate filmele pe care le aleg pentru TIFF, de parcă ar fi ale mele.
Dacă vă e dor de roșii cu gust și de Grecia, anul acesta ați putea încerca When Tomatoes Met Wagner (r. Marianna Economou). Doi vecini, care locuiesc într-un mic sat din Elias, și-au propus să facă cunoscute rețetele tradiționale ale produselor lor. Dacă în fiecare mic borcan de conserve de pastă de roșii bio și de miere e efortul și pasiunea unor localnice, în film e încapsulată o lume întreagă cu ritmul și poveștile ei. La sfârșit îți plouă în gură și vrei să-i cunoști pe Aleco și pe Christos și pe femeile care îi ajută în încercarea nebunească de a intra pe piața globalizată a magazinelor noastre.
Cu The Painter and the Thief (r. Benjamin Ree) ne ducem într-o zonă periculoasă: unei artiste îi sunt furate două lucrări. Unul dintre hoți, odată prins, recunoaște că era foarte drogat când le-a sustras. Dar motivul rămâne halucinant: „Mi s-au părut foarte frumoase”. Din această întâmplare se naște o prietenie și o fascinație reciprocă. Curiozitate umană și artistică deopotrivă. Fragilitate împărtășită și un film care nu te lasă nici o clipă să judeci și să crezi că știi mai bine decît protagoniștii cum e cu luminile și cu umbrele naturii umane.
Bitter Love (r. Jerzy Sladowski) ne reamintește că nu există vârstă la care să nu mai speri că poți să găsești iubirea. Unele lucruri nu trec niciodată: avem mereu nevoie de speranță și de romantism. Personajele filmului sunt „izolate” pe nava de croazieră Maxim Gorky. Fiecare vine cu bagaje grele și complicate, dar încearcă să socializeze și să relaționeze. Mai mulți protagoniști și o tandrețe care îți rupe inima.
Cristi Mărculescu - critic de film. Prima oară a ajuns la TIFF la a doua ediție, ca plătitor de bilete. Din 2004 face parte din echipa AperiTIFF, iar partea de selecție a venit natural, în urmă cu vreo șase ani.
De ceva vreme, thrillerului nu-i merge deloc bine. Deci ce facem când dăm de un thriller impecabil? Păi ne bucurăm de el, absurd și dubios prin simplul fapt că există în 2020. Și mai este și film iranian. Just 6.5 este un de-a hoții și vardiștii amplasat la nivel foarte înalt. Samad (Payman Maadi), polițai șef la anti-drog, trebuie să-i dea de urmă lui Nasser (Navid Mohammadzadeh), cap de rețea. Mizele sunt mari: pentru unul cariera, pentru celălalt viața. Saeed Roustayi își scrie personajele și regizează actorii într-un registru de-a dreptul coreean: oameni deștepți care fac lucruri oribile forțând limitele unui sistem social departe de a fi ideal. Un tur de forță amar și fascinant și un film iranian care are și alte merite în afară de starea de arest (la domiciliu sau pușcărie) în care se află regizorul.
Adoration este un love story pre-adolescentin, filmat cu emfază peisagistică și texturi splendide de operatorul Manuel Dacosse. Fix ce nu ar fi de așteptat de la Fabrice du Welz, ale cărui calvaruri și vinyanuri izbesc în plin teritoriu horror. Adoration face, de fapt, fix același lucru, o dramă de cuplu garnisită cu oroare, cadavre și distorsiuni psihotice. Dar puștii se iubesc sincer - și fix aici e perversiunea lui Weltz: filmul expune spectatorii la o poveste de dragoste care demolează automatismele empatice ale spectatorului.
Innocence Unprotected sau Nevinost bez zastite, cum i s-a zis la premiera din 1968, este un film al dreacu’ de emoționant. Un documentar despre dragostea de cinema, lipsit de nimburi de glorie, dar prea plin de speranțe deșarte, bombardamente, orgolii, umor amar și istorie. Istorie în care culturistul-acrobat Aleksic Dragoljub a intrat regizând (nu tot timpul con gusto) și finanțând (uneori prin colaboraționism cu armatele de ocupație) în plin război (mondial, al doilea) primul film 100% iugoslav. Dusan Makavejev merge mai departe de anecdote și secvențe de arhivă într-un teritoriu al memoriei și sorții, al absurdului și ambiției, iar documentarul acesta este unul din filmele fundamentale despre ce înseamnă, de fapt, cinemaul.
Programul întreg al festivalului poate fi consultat aici.
Plus un bonus de la mine: iranianul A Hairy Tale, o bomboană de energie somnoroasă și reverie ludică despre un frizer care se visează actor.
